Ochii tai sunt oglinda sufletului meu

[crazy little red]

Capitolul 3

~Hinata~

Mereu mi-am dorit ceea ce nu mi se permitea să am, mereu am vrut să trec dincolo de limitele care mi se impuneau.
Dar întodeauna, soarta, se punea împotriva mea. Ca şi cum aş avea şase porţi în faţa mea, din care doar cinci ar fi deschise, cinci porţi pline cu oportunităţi atât de strălucitoare în ochii lor şi totuşi atât de îndepărtate de mine. Şi doar o poartă nu se va deschide niciodată, poarta după care se ascund toate visele mele. Singura care reprezintă un mod de viaţă pentru mine.
Dar nu… ea nu se va deschide niciodată. Mă va lăsa mereu să văd strălucirea din spatele ei numai prin acele crăpături făcute parcă intenţionat pentru a amplifica toată această agonie.
Dar aceasta este realitatea. O realitate de care nu are rost să fug, niciodata nu a avut. Pentru ca eu sunt aici, sunt atât de prezentă într-o realitate atât de bulversantă. Atât de dureroasă prin complexitatea ei.
Şi odată chiar credeam că într-o zi… va fi altfel. Şi a fost, pentru o perioadă…
Pentru că am cunoscut oameni care să ţină la mine, care au învăţat să-mi iubească defectele fără ca eu să le cer asta. Care m-au acceptat pentru că… aşa au vrut, fără să conteze nimic altceva.
Dar trebuie să învăţăm că, atunci când soarta ne zâmbeşte ar trebui să începem să fim precauţi. Pentru că înseamnă că ea a găsit în sfârşit vreo metodă ca să ne distrugă măcar puţin. Sau poate să ne pună la încercare, sau asta cred cei mai optimişti…
Intru în camera mea şi îmi arunc geanta pe jos lăsându-mi trupul să se prăbuşească pe pat. După câteva secunde mă scutur în stânga şi dreapta aşezându-mă într-o poziţie mai confortabilă.
Doar lumina unui felinar care intră pe geam mai luminează camera, deşi nu reuşeşte parcă decât să-i dea un aer mai macabru. Dar nu mi-e frică de întuneric, niciodată nu mi-a fost, poate doar când eram încă prea mică ca să-i văd frumuseţea.
Îmi închid ochii în speranţa somnului. Dar nu, in capul meu îşi fac loc doar acele amintiri atât de terorizante. Şi încă le mai simt, lacrimile mele nelăsându-mă să încerc măcar să uit.
Atunci era iarnă, cea mai rece iarnă pe care o cunoscusem pâna atunci. Mama îmi spusese ca e un semn rău dar i-am zis să mă scutească de presimţirile ei pesimiste. Pe atunci o detestam atât de mult pe ea, cea care îmi dădu-se naştere. Şi am acuzat-o de atâtea ori scoţând pe buzele roşi şi tinere acelaş “nu ai fost lângă mine”. Iar ea îmi zâmbea, îmi zâmbea atât de frumos încat nimic nu mai conta şi o detestam din nou pentru că m-a făcut să o iert atât de uşor.
Alte şiroaie de lacrimi îmi brăzdează chipul palid făcandu-mă să-mi amintesc din nou… totul.
Ochii lui albaştri erau atât de tulburi în ziua aceea, dar eu nu-l puteam înţelege. Şi nu făceam decat să râd, să râd în neştire în speranţa că, ca de obicei, îmi va culege fericirea cu mâinile şi vom fi amândoi fericiţi din nou.
Dar el, nu avea aceiaşi reacţie ca de obicei, nu mai avea puterea să râdă deşi ştiam că a încercat, de dragul meu, să o facă.

Şi nu putea, pentru ca în ziua aia nu mai era el…

L-am privit minute în şir fără să-l pot înţelege, iar el nu-mi explica nimic, doar tăcere…
“Mama e la spital… mi-a spus să te duc la ea”- acestea au fost primele lui cuvinte în ziua aceea. Şi eu simţeam cum pământul îmi fuge de sub picioare, şi înca nu puteam întelege dar îmi era frică să intreb, poate… sau poate…
Gândurile îmi deveniseră atât de negre, depăşind poate imaginaţia celui mai bolnav copil. Iar toate cuvintele lui îmi păreau atât de triste, pentru că ştiam încă de atunci că el nu mai avea să fie la fel niciodată.
Şi fugeam, fugeam ca o bezmetică ţinându-l strâns de mână, îmi era frică ca o să-l pierd.
Clădirea albastră a spitalului nu mi se păruse niciodată atât de înfricoşătoare ca atunci, dar simţeam ca nu am timp pentru temerile mele copilăreşti. Şi am intrat, încă ţinându-l de mâna, pe uşa spitalului, apoi pe un coridor şi apoi într-o cameră întunecată unde simţeam că mă sufoc deşi geamul era deschis. Privirea mea s-a aţintit spre pat şi imediat un tremurici imi acaparase tot trupul, îmi era frică dar pentru prima dată în viaţa mea nu mă eliberasem prin plâns de acel sentiment.
Parul roşu îi era răvăşit pe perina albă iar chipul ei alb îsi pierduse acea strălucire care-mi încălzea inima de câte ori o vedeam. Dar zâmbea, zâmbea atât de trist încât puteam să-i simt durerea în tot trupul meu firav. Iar mintea mea era atât de obosită şi simţeam că nu mai rezist. Dar mâna lui fiebinte încă împreunată cu a mea îmi dadea nişte fiori ciudaţi şi atunci mi-am adus aminte că sunt acolo pentru el, că are nevoie de mine. Şi nu am plâns, am fost puternică pentru prima dată, deşi înca eram atât de confuză şi pentru o secundă mi-a părut rău că părinţi mei nu m-au lăsat niciodată să înţeleg ce înseamnă suferinţa, că nu m-au pregătit niciodată pentru aşa ceva.

Mamă, ar fi trebuit să şti că viaţa avea să mă înveţe, ca destinul abia se mai tine de un fir de sfoară putred şi într-o zi nimic nu mai poate fi controlat.

“ Hinata, îmi pare rău că trebuie să mă vezi în starea asta, eşti încă prea mică ca să înţelegi. Dar te rog, te rog să fi mereu lângă el. Nu-l lăsa să-şi termine viaţa odată cu a mea… Promite-mi!”
Şi atunci nu mi-am mai putut stăpâni lacrimile. Pentru că înţelesesem în sfârşit că ea avea să… plece, pentru totdeauna.
“Promit”. Am murmurat aproape indescifrabil pentru că ştiam ca avea nevoie să audă acest cuvânt atât de neînsemnat uneori.
În secunda urmatoare ochii ei se inchiseseră şi a adormit pentru totdeauna lăsându-mă cu o promisiune de care m-am agăţat cu toată fiinţa. Încă de atunci înţelegeam cât de mult îmi ceruse, dar nu-mi păsa. Pentru că ea a fost o parte din universul meu, pentru că în curând am inţeles cât de mult înseamnă el pentru mine…
Îmi deschid ochii lila lăsând nişte ultime două lacrimi să se desprindă de ochii mei. Amintirile sunt înca atat de clare în mine. Mi-e greu să-mi amintesc cât a trecut de atunci…
Şi mie atât de greu să mă bucur de mângâierile mamei, pentru că acum e mereu lângă mine, ştiind că el nu va mai avea parte de aşa ceva niciodată. Şi ştiu cât de mult o iubea, cât de mult obişnuia să mă contrazică când spuneam că “părinţi nu sunt buni de nimic”. Am învăţat însă prea repede cât de nerecunoscătoare puteam să fiu, cât de crudă…
Dar el nu mi-a reproşat niciodată nimic cu adevărat. Deşi s-a îndepărtat de mine de atunci.
Dar simt, înca simt acea urmă absurdă de lumină care obişnuia să ne lumineze drumul nostru prin întuneric. Îţi aminteşti, prima dată ne-am speriat de ea?
Adorm uitând pentru câteva ore de mine. Măcar somnul mă lasă să uit, uneori…


cam atat, scz de eventualele greseli si va astept parerile


ps: scz daca am dat impresia ca cei doi sunt frati, nu sunt...
nu mi-am dat seama, adica m-am gandit la asta la un moment dat dar nu credeam ca am creat confuzie :|