16-07-2008, 05:35 PM
Si sfarsitul capitolului...sper ca cineva mai citeste.....4 more chapters..
4 August 2002
« Concertul a fost un adevarat succes, chiar daca nu am facut decat sa dansez. Ii invidiam pe cei care erau in fata mea, tinand microfoanele in maini si cantand..chiar daca o faceau fals..Insa acesta a fost norocul lor, nu al meu, dar sunt singur ca, intr-o zi si eu voi canta pea acea scena. Da ! Nu trebuie sa-mi pierd speranta. N-am nici un motiv sa fac asta..Dar.. »
-Yuuri ! – se aude o voce putin mai groasa de langa el. Baiatul priveste in jur nedumerit, intrebandu-se de ce i se striga numele pe un asemenea ton. – Visezi intr-un moment foarte important ! – continua adolescentul din fata sa, atragandu-i atentia sa revina la realitate.
Isi intinde mainile in lateral, dezmortindu-si muschii si se incrunta in momentul in care pielea sa atinge suprafata lemnoasa, suparator de rece.
-Mai vrei sa continui sau deja te-ai razgandit ? – il priveste celalalt, sfidator, apasandu-i usor pe coapse cu palmele.
-Mai vreau ! – vine raspunsul imediat, insotit de un zambet larg, desi..in adancul sau nu se gandeste decat la faptul ca masa pe care este intins s-ar putea rupe, incercand sa sustina greutatea amandurora.
Usa de la intrare se deschide brusc, scartaitul audindu-se pana in bucatarie, facandu-i pe cei doi sa-si opreasca ‘’jocul’’.
-Doare.. – ii reproseaza Yuuri, privindu-l incruntat..Nu se astepta ca o alrnecare neprevazuta de pe masa bucatariei sa fie atat de dureroasa, insa acum, prima lui grija este aceea de a nu-l gasi parintii cu un strain in casa.
Iese grabit in sufragerie, apoi respira usurat cand constata ca este doar sora sa mai mica. Se indreapta catre ea mai linistit, dar intelege din privirea acesteia ca l-a auzit. Se aseaza in genunchi pentru a avea aproximativ aceeasi inaltime.
-Um..Yuuri facea un proiect in bucatarie, da ? – o intreaba cu speranta in voce, dar se trezeste cu mana acesteia intinsa spre el. – Eh..Ayame, te rog..Nu am nici macar o moneda, intelege-ma..te rog..
Aceasta isi retrage mana nemultumita, privindu-l suparata. Este mai mult decat obisnuita cu fratele ei ca sa se mai lase pacalita astfel..din nou..
-Yuuri facea nebunii in bucatarie. – spune hotarata, aducandu-si fratele la limita disperarii.
Acesta isi misca speriat capul, sugerand un raspund negativ si ca nu trebuie sa zica asa ceva, apoi ii repeta enuntul corect.
-Ayame. Iti dau alocatia mea in urmatoarele trei saptamani, dar te rog : Nu le spune parintilor ! Stii bine ca tata nu-mi permite sa vin nici macar cu o fata in casa fara sa stie. Haide..te rog..
Cu greu, dar fata renunta intr-un final, ducandu-se in dormitorul ei. Yuuri se intoarce linistit in bucatarie, constient de faptul ca ’’jocul’’ lor este compromis.
-Imi pare rau. Anulam. – spune pe un ton obisnuit, sprijinindu-se de un perete.
-Nici sa nu te gandesti ! – il apuca adolescentul de tricou, ridicand tonul. – Sa nu crezi ca dupa ce m-am chinuit in tot acest timp sa ajung la tine voi renunta ! Stii bine ca nu pot gasi usor persoane ca tine ! – se revolta, privirea sa nervoasa incepand sa-l sperie pe baiat.
-Incearca pe internet. Vei gasi si altii asa cum m-ai gasit si pe mine. – ii raspunde batjocoritor, dar dupa alte cateva fraze din parte celuilalt renunta, accesptand sa mearga cu acesta la un hotel, unde vor sta peste noapte.
***
« Noaptea s-a dovedit a fi una placuta, dar nu peste asteptarile mele. Am decis sa nu mai vorbesc cu Shin, aceasta fiind doar o aventura, amandoi satisfacandu-ne placerile. Stiu ca m-am grabit cu acest lucru, ceea ce acum regret, dar acum nu mai pot repara nimic..voi accepta situatia. Parintii nu trebuie sa afle - Si asta cu orice pret – deci voi pretinde ca asta nu s-a intamplat niciodata. »
***
16 Septembrie 2003
« Disperare’’, ‘’Euforie’’, ‘’Tristete’’
Fiecare om are un destin… (nu-i asa ?)
Orice muritor poate fi meschin…(de ce ?)
Unii cauta un scop al vietii…(are vreun rost ?)
Pierzand astfel darul tineretii…(pentru ce ?) »
« Devine fara sens..ce tot incerc sa fac ? Nu voi ajunge nicaieri asa..A trecut mai mult de un an de cand incerc si nu ma ajuta la nimic..Nu fac decat sa ma chinuiesc cu lectiile speciale si repetitiile la acel studio improvizat. Ar trebui sa-mi traiesc viata, nu sa incerc sa ma strecor in aceasta lume haotica..Credeam ca este doar muzica..Nu mi-am dat seama ca am intrat in ceva atat de meschin, atat de neindurator..Numarul zilelor in care imi doresc sa ‘’evadez’’ devine tot mai mare..Ma tem ca in curand nu va mai exista nimic care sa ma faca sa continui.. »
Frunzele aramii se desprind incet de pe crengile uscate ale copacilor din fata geamului sau. Lumina se reflecta pe suprafata mata a ochelarilor sai pana cand se mai pune cate un nor in drumul ei. Baiatul sta nemiscat, tinandu-si capul in palma stanga si pixul in cea dreapta. Priveste absent fereastra din fata biroului sau, incercand sa-si pastreze ochii deschisi..A devenit singurul loc unde se poate uita fara sa zareasca vreo carte de muzica..
-Yuu-chan..Esti bine, Yuu-chan ? – aude o voce sfioasa in spatele lui, ce-l face sa-si miste incet capul pentru a-i vedea fata acelei persoane.
-Ti se pare ca sunt bine ? – o intreaba pe un ton neutru si fara a schita vreo expresie. Simte nevoia de a-si da ochii peste cap in momentul in care chipul surorii sale capata accente de tristete, dar reuseste sa se abtina. – De ce ai venit ? – continua, facand-o pe fata sa tresara.
-Merg in oras cu mama si ma intrebam daca vrei sa mergi si tu.. - ii raspunde timida, fiind intimidata de data aceasta de fratele sau, apoi pleaca, vazand ca acesta isi intoarce din nou capul catre fereastra simbolizand un refuz.
***
In sfarsit s-a asternut linistea, ceilalti fiind plecati. Se mai aude vag doar fosnetul frunzelor de afara. Incearca sa-si puna gandurile in ordine, dar modul haotic in care sunt aruncate in capul sau ii face imposibila misiunea...fara un ajutor. Soneria telefonului incepe sa se faca auzita, dar acesta o mai lasa putin sa cante, inainte de a raspunde : melodiile cantate la pian l-au linistit de fiecare data. In cele din urma, isi pune telefonul la ureche, doar asteptand ca celalalt sa vorbeasca.
Il inchide la fel de nepasator, motivul apelului fiind unul obisnuit..o intalnire, insa se gandeste putin la tonul folosit. Nu era cel cu care se obisnuise..si nici persoana, daca se gandeste mai bine. Isi pune telefonul in buzunar, hotarat in sfarsit sa plece. Ignora vantul pe care inca il mai aude afara lasandu-si geaca in cuier, apoi pleaca, lasand casa total pustie.
***
-Sper ca nu te-am deranjat. Se uita adolescentul cu teama la fata ce capata o usoara unda de tristete a celui de langa el. Desi acesta se multumeste sa-i dea doar un raspuns negativ, miscandu-si capul, Midori pare sa nu fie deranjat. – Kouta devenise deja ingrijorat. Nu mai raspundeai la telefon, nu ieseai din casa. Sa fiu sincer, si eu m-am intrebat ce se intampla cu tine. – il priveste cu atentie, mergand lent pe langa el, in drum spre..inca nu stie..
-Stai linistit. Sunt bine. Este foarte posibil ca in viitorul apropiat sa revin la viata normala. Nu cred ca mai are vreun rost sa ma chinui cu muzica.. – ii explica, uitandu-se in pamant, sperand ca nimeni nu poate vedea ca este gata sa planga.
-Ce-ai spus ?! – il opreste adolescentul prinzandu-l de umeri si privindu-l in ochi cu disperare. – Nu poti sa faci asa ceva ! Pentru ce ai pierdut toti acesti ani chinuindu-te ?! Crede-ma..nu trebuie sa renunti acum. Daca vrei..am un prieten care lucreaza in complexul din Tokyo. Acolo ai avea o sansa.
Ochii incep sa i se umezeasca, fiind tot mai derutat.Vantul ii ravaseste indiferent parul, unele suvite ramanand lipite de obrajii plini de lacrimi. Fara sa stie daca este bine ceea ce face sau nu, se avanta in bratele celui din fata sa, incepand sa planga cu putere.
-Nu stiu..nu stiu. Este bine..sa continui ? – se uita pierdut in ochii celuilalt, cautand putina intelegere, pe care, in cele din urma, o gaseste.
-Da..Este bine. Am incredere in tine. O sa reusesti. – il priveste zambind, dandu-si seama ca tanarul avea nevoie doar de cineva care sa-l incurajeze.
***
‘’Jurnal de calatorie : 18.10.2003 – Catre Tokyo
Astazi intentionez sa plec de aici. Daca acolo voi avea o sansa, oricat ar fi de mica, trebuie sa nu mi-o irosesc. Cu siguranta voi pleca. « Daca pleci acum, sa nu te mai intorci niciodata ! » aud exact din cinci in cinci minute, de aproape jumatate de ora. Tata nu va intelege niciodata, dar nu-mi pasa. Voi pleca oricum. Nu stiu unde voi sta, ce voi face, sau unde voi merge daca nu reusesc, insa ma voi descurca cu siguranta.
Usa este trantita cu putere in urma mea, semn ca nu mai am ce cauta aici. Asta este. A fost alegerea mea si trebuie sa-mi asum responsabilitatea pentru faptele mele. Insa in nici un caz nu-l voi ruga sa ma lase in casa – stiu ca asta urmareste. In aproximativ douazeci de minute voi ajunge in statia de autobuz. Sper ca va fi la timp.
Ce mai pot spune..Adio Kyoto ! ”
~Sfarsitul capitolului 3~
4 August 2002
« Concertul a fost un adevarat succes, chiar daca nu am facut decat sa dansez. Ii invidiam pe cei care erau in fata mea, tinand microfoanele in maini si cantand..chiar daca o faceau fals..Insa acesta a fost norocul lor, nu al meu, dar sunt singur ca, intr-o zi si eu voi canta pea acea scena. Da ! Nu trebuie sa-mi pierd speranta. N-am nici un motiv sa fac asta..Dar.. »
-Yuuri ! – se aude o voce putin mai groasa de langa el. Baiatul priveste in jur nedumerit, intrebandu-se de ce i se striga numele pe un asemenea ton. – Visezi intr-un moment foarte important ! – continua adolescentul din fata sa, atragandu-i atentia sa revina la realitate.
Isi intinde mainile in lateral, dezmortindu-si muschii si se incrunta in momentul in care pielea sa atinge suprafata lemnoasa, suparator de rece.
-Mai vrei sa continui sau deja te-ai razgandit ? – il priveste celalalt, sfidator, apasandu-i usor pe coapse cu palmele.
-Mai vreau ! – vine raspunsul imediat, insotit de un zambet larg, desi..in adancul sau nu se gandeste decat la faptul ca masa pe care este intins s-ar putea rupe, incercand sa sustina greutatea amandurora.
Usa de la intrare se deschide brusc, scartaitul audindu-se pana in bucatarie, facandu-i pe cei doi sa-si opreasca ‘’jocul’’.
-Doare.. – ii reproseaza Yuuri, privindu-l incruntat..Nu se astepta ca o alrnecare neprevazuta de pe masa bucatariei sa fie atat de dureroasa, insa acum, prima lui grija este aceea de a nu-l gasi parintii cu un strain in casa.
Iese grabit in sufragerie, apoi respira usurat cand constata ca este doar sora sa mai mica. Se indreapta catre ea mai linistit, dar intelege din privirea acesteia ca l-a auzit. Se aseaza in genunchi pentru a avea aproximativ aceeasi inaltime.
-Um..Yuuri facea un proiect in bucatarie, da ? – o intreaba cu speranta in voce, dar se trezeste cu mana acesteia intinsa spre el. – Eh..Ayame, te rog..Nu am nici macar o moneda, intelege-ma..te rog..
Aceasta isi retrage mana nemultumita, privindu-l suparata. Este mai mult decat obisnuita cu fratele ei ca sa se mai lase pacalita astfel..din nou..
-Yuuri facea nebunii in bucatarie. – spune hotarata, aducandu-si fratele la limita disperarii.
Acesta isi misca speriat capul, sugerand un raspund negativ si ca nu trebuie sa zica asa ceva, apoi ii repeta enuntul corect.
-Ayame. Iti dau alocatia mea in urmatoarele trei saptamani, dar te rog : Nu le spune parintilor ! Stii bine ca tata nu-mi permite sa vin nici macar cu o fata in casa fara sa stie. Haide..te rog..
Cu greu, dar fata renunta intr-un final, ducandu-se in dormitorul ei. Yuuri se intoarce linistit in bucatarie, constient de faptul ca ’’jocul’’ lor este compromis.
-Imi pare rau. Anulam. – spune pe un ton obisnuit, sprijinindu-se de un perete.
-Nici sa nu te gandesti ! – il apuca adolescentul de tricou, ridicand tonul. – Sa nu crezi ca dupa ce m-am chinuit in tot acest timp sa ajung la tine voi renunta ! Stii bine ca nu pot gasi usor persoane ca tine ! – se revolta, privirea sa nervoasa incepand sa-l sperie pe baiat.
-Incearca pe internet. Vei gasi si altii asa cum m-ai gasit si pe mine. – ii raspunde batjocoritor, dar dupa alte cateva fraze din parte celuilalt renunta, accesptand sa mearga cu acesta la un hotel, unde vor sta peste noapte.
***
« Noaptea s-a dovedit a fi una placuta, dar nu peste asteptarile mele. Am decis sa nu mai vorbesc cu Shin, aceasta fiind doar o aventura, amandoi satisfacandu-ne placerile. Stiu ca m-am grabit cu acest lucru, ceea ce acum regret, dar acum nu mai pot repara nimic..voi accepta situatia. Parintii nu trebuie sa afle - Si asta cu orice pret – deci voi pretinde ca asta nu s-a intamplat niciodata. »
***
16 Septembrie 2003
« Disperare’’, ‘’Euforie’’, ‘’Tristete’’
Fiecare om are un destin… (nu-i asa ?)
Orice muritor poate fi meschin…(de ce ?)
Unii cauta un scop al vietii…(are vreun rost ?)
Pierzand astfel darul tineretii…(pentru ce ?) »
« Devine fara sens..ce tot incerc sa fac ? Nu voi ajunge nicaieri asa..A trecut mai mult de un an de cand incerc si nu ma ajuta la nimic..Nu fac decat sa ma chinuiesc cu lectiile speciale si repetitiile la acel studio improvizat. Ar trebui sa-mi traiesc viata, nu sa incerc sa ma strecor in aceasta lume haotica..Credeam ca este doar muzica..Nu mi-am dat seama ca am intrat in ceva atat de meschin, atat de neindurator..Numarul zilelor in care imi doresc sa ‘’evadez’’ devine tot mai mare..Ma tem ca in curand nu va mai exista nimic care sa ma faca sa continui.. »
Frunzele aramii se desprind incet de pe crengile uscate ale copacilor din fata geamului sau. Lumina se reflecta pe suprafata mata a ochelarilor sai pana cand se mai pune cate un nor in drumul ei. Baiatul sta nemiscat, tinandu-si capul in palma stanga si pixul in cea dreapta. Priveste absent fereastra din fata biroului sau, incercand sa-si pastreze ochii deschisi..A devenit singurul loc unde se poate uita fara sa zareasca vreo carte de muzica..
-Yuu-chan..Esti bine, Yuu-chan ? – aude o voce sfioasa in spatele lui, ce-l face sa-si miste incet capul pentru a-i vedea fata acelei persoane.
-Ti se pare ca sunt bine ? – o intreaba pe un ton neutru si fara a schita vreo expresie. Simte nevoia de a-si da ochii peste cap in momentul in care chipul surorii sale capata accente de tristete, dar reuseste sa se abtina. – De ce ai venit ? – continua, facand-o pe fata sa tresara.
-Merg in oras cu mama si ma intrebam daca vrei sa mergi si tu.. - ii raspunde timida, fiind intimidata de data aceasta de fratele sau, apoi pleaca, vazand ca acesta isi intoarce din nou capul catre fereastra simbolizand un refuz.
***
In sfarsit s-a asternut linistea, ceilalti fiind plecati. Se mai aude vag doar fosnetul frunzelor de afara. Incearca sa-si puna gandurile in ordine, dar modul haotic in care sunt aruncate in capul sau ii face imposibila misiunea...fara un ajutor. Soneria telefonului incepe sa se faca auzita, dar acesta o mai lasa putin sa cante, inainte de a raspunde : melodiile cantate la pian l-au linistit de fiecare data. In cele din urma, isi pune telefonul la ureche, doar asteptand ca celalalt sa vorbeasca.
Il inchide la fel de nepasator, motivul apelului fiind unul obisnuit..o intalnire, insa se gandeste putin la tonul folosit. Nu era cel cu care se obisnuise..si nici persoana, daca se gandeste mai bine. Isi pune telefonul in buzunar, hotarat in sfarsit sa plece. Ignora vantul pe care inca il mai aude afara lasandu-si geaca in cuier, apoi pleaca, lasand casa total pustie.
***
-Sper ca nu te-am deranjat. Se uita adolescentul cu teama la fata ce capata o usoara unda de tristete a celui de langa el. Desi acesta se multumeste sa-i dea doar un raspuns negativ, miscandu-si capul, Midori pare sa nu fie deranjat. – Kouta devenise deja ingrijorat. Nu mai raspundeai la telefon, nu ieseai din casa. Sa fiu sincer, si eu m-am intrebat ce se intampla cu tine. – il priveste cu atentie, mergand lent pe langa el, in drum spre..inca nu stie..
-Stai linistit. Sunt bine. Este foarte posibil ca in viitorul apropiat sa revin la viata normala. Nu cred ca mai are vreun rost sa ma chinui cu muzica.. – ii explica, uitandu-se in pamant, sperand ca nimeni nu poate vedea ca este gata sa planga.
-Ce-ai spus ?! – il opreste adolescentul prinzandu-l de umeri si privindu-l in ochi cu disperare. – Nu poti sa faci asa ceva ! Pentru ce ai pierdut toti acesti ani chinuindu-te ?! Crede-ma..nu trebuie sa renunti acum. Daca vrei..am un prieten care lucreaza in complexul din Tokyo. Acolo ai avea o sansa.
Ochii incep sa i se umezeasca, fiind tot mai derutat.Vantul ii ravaseste indiferent parul, unele suvite ramanand lipite de obrajii plini de lacrimi. Fara sa stie daca este bine ceea ce face sau nu, se avanta in bratele celui din fata sa, incepand sa planga cu putere.
-Nu stiu..nu stiu. Este bine..sa continui ? – se uita pierdut in ochii celuilalt, cautand putina intelegere, pe care, in cele din urma, o gaseste.
-Da..Este bine. Am incredere in tine. O sa reusesti. – il priveste zambind, dandu-si seama ca tanarul avea nevoie doar de cineva care sa-l incurajeze.
***
‘’Jurnal de calatorie : 18.10.2003 – Catre Tokyo
Astazi intentionez sa plec de aici. Daca acolo voi avea o sansa, oricat ar fi de mica, trebuie sa nu mi-o irosesc. Cu siguranta voi pleca. « Daca pleci acum, sa nu te mai intorci niciodata ! » aud exact din cinci in cinci minute, de aproape jumatate de ora. Tata nu va intelege niciodata, dar nu-mi pasa. Voi pleca oricum. Nu stiu unde voi sta, ce voi face, sau unde voi merge daca nu reusesc, insa ma voi descurca cu siguranta.
Usa este trantita cu putere in urma mea, semn ca nu mai am ce cauta aici. Asta este. A fost alegerea mea si trebuie sa-mi asum responsabilitatea pentru faptele mele. Insa in nici un caz nu-l voi ruga sa ma lase in casa – stiu ca asta urmareste. In aproximativ douazeci de minute voi ajunge in statia de autobuz. Sper ca va fi la timp.
Ce mai pot spune..Adio Kyoto ! ”
~Sfarsitul capitolului 3~