22-08-2011, 09:31 PM
Hey, guys.:*
A venit nextul, cam târziu dar ăsta e.:))
Sper să vă placă, lectură plăcută!
Aud un zgomot infernal ce ȋmi răsună ȋncontinuu ȋn cap, un sunet ce ȋncepe sa devină din ce ȋn ce mai enervant. Îmi ridic uşor faţa din pernă şi mă apuc să cercetez fiecare colţ al camerei, căutând sursa zgomotului.
Imediat privirea ȋmi este aţintită catre ceasul ce era aruncat jos, pe podeaua maronie şi rece. Deşi ştiam precis că ȋi scosesem bateria, acesta tot continuă să mă bântuie, de parcă ar trebui să plec, să fiu undeva la ora asta. Nicidecum, căci eu nu stau la cheremul nimănui, ȋmi urmez propriile reguli după bunul meu plac.
Mă ridic ȋn sezut, ȋn speranţa ca acel sunet insuportabil să se opreasca, dar numai că de data asta secundele treceau mai greu, limbile ceasului se mişcau ȋncet de tot parcă ȋn reluare, ȋntre două lovituri trecând secole.
Şi iar mă trezesc ȋntre… aceeaşi pereţi, acelaşi miros, aceeaşi eu. Mă plictisesc gândindu-mă că e o noua zi în care voi repeta tot ce am făcut ieri, îmi voi face aceleaşi veşnice complexe, mă voi urâ, apoi voi găsi ceva care să îmi facă plăcere pentru ca la sfârşitul zilei să mă urăsc din nou.
Amintiri ce mi le doream de mult uitate. Revin ȋnţepându-mă ca nişte ace, penetrându-mi inima, plămânii şi tâmplele. Frânturi sporadice dintr-o viaţă pe care nu o mai doream existentă. Din pacate ȋncă trăieşte, şi va trăi atât cât timp eu voi respira. Încercările repetate de a fugi şi a mă refugia ȋn diferite locuri departe de trecutul meu au esuat lamentabil. Amintitile alea trăiesc, mai intens ca oricând. Vor muri odata cu mine, cel care le-am adunat tacticos şi le-am păstrat ȋn diferite cufere, fără a avea vreodată puterea de a le da foc. Mi-am făcut scrum degeaba gandurile căci ȋncă nu pot scăpa de ele.
Uneori îmi amintesc de tine şi-aş vrea să-mi vorbeşti, ca înainte. Înainte să mori, să alegi eternitatea ȋţi ascultam fiecare cuvânt. Dar ai plecat şi m-ai singur, de capul meu. Nu am crezut niciodată ca aceea zi va veni mai repede decât mi-aş putea ȋnchipui.
Dar ai plecat... acum, te rog, de acolo de sus, spune-mi o poveste. Un basm demult uitat, o întâmplare din altă viaţă sau chiar programul tău de zi cu zi din lumea umbrelor. Vreau să retrăiesc din nou acele momente de neuitat, atât de plăcute şi totuşi atât de triste. Am ȋnceput să urăsc tot mai mult toate acele clipe fericite alături de tine, esti ȋn fiecare parte a trecutului meu. Nu mai vreau să ȋmi aduc aminte de tine, iar după să exlodezi de nervi din cauza miilor de ȋntrebări ce-mi trec prin minte.
Îmi vorbeai atât de blând, mă priveai atât de inocent chiar dacă câteodată lucrurile nu ieşau aşa cum plănuiai tu. Până-n ultima clipă mi-ai spus că mă iubeşti, ȋnsă eu ştiam foarte bine asta, mereu ai vrut ca fiul tău să fie fericit. Apoi te-ai stins cu zâmbetul pe buze, fără ca eu să mai am timp să te salvez. Niciodată nu am putut ȋnţelege cum de ţi s-a ȋntâmplat asta, chipul tău nu a arăta nici urmă de supărare, tristeţe sau boală.
Spune-mi te rog că totul a fost o iluzie a mea, că totul a fost un gol pe care l-am umplut cu imaginaţie impură. Te rog spune-mi că a fost un coşmar şi că acum totul se va schimba! Dar degeaba ȋncerc să mă mint, asta este realitatea un coşmar de neuitat.
Simt în acest moment o necesitate de a striga, de a scoate un urlet care să îngrozească întreaga lume, să facă pe toţi să tremure, să plesnească într-o nebunie de groază. Un trăsnet teribil îl simt virtual în mine şi mă mir cum nu izbucneşte pentru a nimici lumea asta, pe care aş înghiţi-o pentru totdeauna în neantul meu.
Mă simt fiinţa cea mai teribilă care a existat vreodată în istorie, mă simt o bestie apocaliptică plină de flăcări şi întunecimi, de elanuri şi de disperări. Sunt o fiară cu un zâmbet grotesc, ce se adună în propriul miraj până se dilată la infinit, ce moare şi ce creşte în acelaşi timp, exaltat între speranţa nimicului şi disperarea totului, crescut în parfumuri şi otrăvuri, ars de iubire şi de ură, nimicit de lumini şi de umbre. În mine se stinge tot ceea ce e sclipire, pentru a renaşte în fulger şi în trăsnet.
Starea oribilă ce ȋmi cuprinde trupul, ȋncepe să-şi facă de cap. Mă urăsc atât mult câteodată, ȋncăt nici măcar nu ştiu de ce ȋncerc să mai supravieţuiesc. Fiecare părticică din mine ţipă după ȋnţelegere şi dragoste. Dar după ȋnţelegerea şi dragostea cui? Chiar nu văd rostul acestei ȋntrebări stupide.
Cu mult timp ȋn urmă obişnuiam să mă bucur de fiecare gură de aer, de fiecare strop de ploaie iar acum realizez prostia pe care am făcut-o. Mi-am pus speranţa ȋn oameni şi-n lucruri inutile.
Ce simt ȋn momentul asta nu se poate exprima ȋn cuvinte, dar durerea şi tristeţea pe care o eman faţă de lumea asta mizerabilă, e lafel ca atunci când mi-am ȋntâmlnit pentru prima dată fratele viteg. Eram atât de revoltat şi furios ştind că mai există cineva pe lumea asta care să posede jumătate din sângele meu, ȋncât nici măcar nu am vrut să-l cunosc. Și chiar nu regret asta, cred că e singurul lucru care l-am făcut aşa cum trebuie.
Încerc să scap de gândurile astea mizerabine, ȋn timp ce comor la bucătărie. Îmi iau de pe masă de sticlă un pahar unde ȋmi torn lichidul de culaore maronie. Îl privesc preţ de câteva secunde şi ȋl imediat dau pe gât.
Sunt curios.. oare ce voi mai trece şi astăzi? Un zâmbet ȋmi apare ȋn colţul gurii... cred că va deveni din ce ȋn ce mai interesant.
Am făcut un capitol mai scurt, am zis să nu vă plictisesc..
Scuza-Å£i eventualele greÅŸeli.
A venit nextul, cam târziu dar ăsta e.:))
Sper să vă placă, lectură plăcută!
Capitolul II
- Naruto -
Aud un zgomot infernal ce ȋmi răsună ȋncontinuu ȋn cap, un sunet ce ȋncepe sa devină din ce ȋn ce mai enervant. Îmi ridic uşor faţa din pernă şi mă apuc să cercetez fiecare colţ al camerei, căutând sursa zgomotului.
Imediat privirea ȋmi este aţintită catre ceasul ce era aruncat jos, pe podeaua maronie şi rece. Deşi ştiam precis că ȋi scosesem bateria, acesta tot continuă să mă bântuie, de parcă ar trebui să plec, să fiu undeva la ora asta. Nicidecum, căci eu nu stau la cheremul nimănui, ȋmi urmez propriile reguli după bunul meu plac.
Mă ridic ȋn sezut, ȋn speranţa ca acel sunet insuportabil să se opreasca, dar numai că de data asta secundele treceau mai greu, limbile ceasului se mişcau ȋncet de tot parcă ȋn reluare, ȋntre două lovituri trecând secole.
Şi iar mă trezesc ȋntre… aceeaşi pereţi, acelaşi miros, aceeaşi eu. Mă plictisesc gândindu-mă că e o noua zi în care voi repeta tot ce am făcut ieri, îmi voi face aceleaşi veşnice complexe, mă voi urâ, apoi voi găsi ceva care să îmi facă plăcere pentru ca la sfârşitul zilei să mă urăsc din nou.
Amintiri ce mi le doream de mult uitate. Revin ȋnţepându-mă ca nişte ace, penetrându-mi inima, plămânii şi tâmplele. Frânturi sporadice dintr-o viaţă pe care nu o mai doream existentă. Din pacate ȋncă trăieşte, şi va trăi atât cât timp eu voi respira. Încercările repetate de a fugi şi a mă refugia ȋn diferite locuri departe de trecutul meu au esuat lamentabil. Amintitile alea trăiesc, mai intens ca oricând. Vor muri odata cu mine, cel care le-am adunat tacticos şi le-am păstrat ȋn diferite cufere, fără a avea vreodată puterea de a le da foc. Mi-am făcut scrum degeaba gandurile căci ȋncă nu pot scăpa de ele.
Uneori îmi amintesc de tine şi-aş vrea să-mi vorbeşti, ca înainte. Înainte să mori, să alegi eternitatea ȋţi ascultam fiecare cuvânt. Dar ai plecat şi m-ai singur, de capul meu. Nu am crezut niciodată ca aceea zi va veni mai repede decât mi-aş putea ȋnchipui.
Dar ai plecat... acum, te rog, de acolo de sus, spune-mi o poveste. Un basm demult uitat, o întâmplare din altă viaţă sau chiar programul tău de zi cu zi din lumea umbrelor. Vreau să retrăiesc din nou acele momente de neuitat, atât de plăcute şi totuşi atât de triste. Am ȋnceput să urăsc tot mai mult toate acele clipe fericite alături de tine, esti ȋn fiecare parte a trecutului meu. Nu mai vreau să ȋmi aduc aminte de tine, iar după să exlodezi de nervi din cauza miilor de ȋntrebări ce-mi trec prin minte.
Îmi vorbeai atât de blând, mă priveai atât de inocent chiar dacă câteodată lucrurile nu ieşau aşa cum plănuiai tu. Până-n ultima clipă mi-ai spus că mă iubeşti, ȋnsă eu ştiam foarte bine asta, mereu ai vrut ca fiul tău să fie fericit. Apoi te-ai stins cu zâmbetul pe buze, fără ca eu să mai am timp să te salvez. Niciodată nu am putut ȋnţelege cum de ţi s-a ȋntâmplat asta, chipul tău nu a arăta nici urmă de supărare, tristeţe sau boală.
Spune-mi te rog că totul a fost o iluzie a mea, că totul a fost un gol pe care l-am umplut cu imaginaţie impură. Te rog spune-mi că a fost un coşmar şi că acum totul se va schimba! Dar degeaba ȋncerc să mă mint, asta este realitatea un coşmar de neuitat.
Simt în acest moment o necesitate de a striga, de a scoate un urlet care să îngrozească întreaga lume, să facă pe toţi să tremure, să plesnească într-o nebunie de groază. Un trăsnet teribil îl simt virtual în mine şi mă mir cum nu izbucneşte pentru a nimici lumea asta, pe care aş înghiţi-o pentru totdeauna în neantul meu.
Mă simt fiinţa cea mai teribilă care a existat vreodată în istorie, mă simt o bestie apocaliptică plină de flăcări şi întunecimi, de elanuri şi de disperări. Sunt o fiară cu un zâmbet grotesc, ce se adună în propriul miraj până se dilată la infinit, ce moare şi ce creşte în acelaşi timp, exaltat între speranţa nimicului şi disperarea totului, crescut în parfumuri şi otrăvuri, ars de iubire şi de ură, nimicit de lumini şi de umbre. În mine se stinge tot ceea ce e sclipire, pentru a renaşte în fulger şi în trăsnet.
Starea oribilă ce ȋmi cuprinde trupul, ȋncepe să-şi facă de cap. Mă urăsc atât mult câteodată, ȋncăt nici măcar nu ştiu de ce ȋncerc să mai supravieţuiesc. Fiecare părticică din mine ţipă după ȋnţelegere şi dragoste. Dar după ȋnţelegerea şi dragostea cui? Chiar nu văd rostul acestei ȋntrebări stupide.
Cu mult timp ȋn urmă obişnuiam să mă bucur de fiecare gură de aer, de fiecare strop de ploaie iar acum realizez prostia pe care am făcut-o. Mi-am pus speranţa ȋn oameni şi-n lucruri inutile.
Ce simt ȋn momentul asta nu se poate exprima ȋn cuvinte, dar durerea şi tristeţea pe care o eman faţă de lumea asta mizerabilă, e lafel ca atunci când mi-am ȋntâmlnit pentru prima dată fratele viteg. Eram atât de revoltat şi furios ştind că mai există cineva pe lumea asta care să posede jumătate din sângele meu, ȋncât nici măcar nu am vrut să-l cunosc. Și chiar nu regret asta, cred că e singurul lucru care l-am făcut aşa cum trebuie.
Încerc să scap de gândurile astea mizerabine, ȋn timp ce comor la bucătărie. Îmi iau de pe masă de sticlă un pahar unde ȋmi torn lichidul de culaore maronie. Îl privesc preţ de câteva secunde şi ȋl imediat dau pe gât.
Sunt curios.. oare ce voi mai trece şi astăzi? Un zâmbet ȋmi apare ȋn colţul gurii... cred că va deveni din ce ȋn ce mai interesant.
Am făcut un capitol mai scurt, am zis să nu vă plictisesc..
Scuza-Å£i eventualele greÅŸeli.