Katie

[Lanna]

Capi
Capitolul XXVII



Fata imbraca un halat albastru de pe un cuier din dreapta patului si cobora la parter. Acolo o astepta o surpriza mai mult sau mai putin placuta. Un batran statea pe canapeaua din sufragerie, strangand o palarie intre maini. Era imbracat simplu: pantaloni negri si o camasa de aceasi culoare. Parul lui alb parea o compie cu iarba, acoperita de un strat subtire de zapada proaspata.
De cum auzi pasi in spatele lui, batranul se ridica si isi arunca privirea in pamant.
-Eu ... incepu el, dar nu reusi sa termine.
Fata parea sa il recunoasca si vru sa se intoarca in camera ei, insa vorbele lui o oprira:
-Stai! Nu pleca! Vreau doar sa vorbim.
-Nu am ce vorbi cu tine. Nu dupa ce i-ai facut mamei.
-Emily era fiica mea si aveam dreptul de parinte ...
-Da, aruncand-o in strada cu un copil de cateva saptamani in pantece.
-Asta a meritat pentru ca mi-a nesocotit hotararea. I-am spus de atatea ori ca nu are voie sa-l mai vada pe ...
Se opri, negasindu-si cuvintele.
-Pe cine? Pe tata? Ce? Nici nu indreznesti sa-i spui numele? Nu avem ce vorbi.
-Nu am venit aici sa ma cert cu tine. Vreau doar sa-mi cer scuze pentru cum m-am purtat in trecut si pentru tot ce i-am facut mamei tale. Imi pare rau! Pur si simplu, nu imi placea ca Emily iesea cu un barbat cu treisprezece ani mai mare decat ea. Nu puteam accepta asta.
-Si ce credeai? Ca, in calitate de bunic, vi si iti ceri scuze si te astepti ca eu sa te iert?
Mainile batranului tremurau, in timp ce privirea lui intalni podeaua de marmura.
Ii parea rau. Cauta alinare si iertare din partea nepoatei, daca din gura fiicei lui nu o va mai auzi vreodata. Avea nevoie de toate acele lucruri pentru ca sufletul lui sa fie pur ca in ziua in care s-a nascut cand va sta inaintea lui Dumnezeu in mometul judecatii finale spre odihna vesnica. Avea nevoie ca ea sa il ierte.
Fata il privi nesigura pe sine. Ce ar trebui sa faca? Sa il ierte, pur si simplu? Nu. Trebuia ceva mai mult pentru a-i recastiga increderea.
-Bine, te iert, dar sunt anumite lucruri pe care esti obligat sa mi le spui. Asta daca vrei iertarea mea, adauga ea, in timp ce se aseza pe canapeau adinaintea lui. Il privi adanc in ochi, cautand cea mai mica urma de indoiala de pe chip, insa tot ceea ce spusese pana acum venise din inima. Toate acelea erau sentimentele lui adevarate. Nici o prefacatorie.
Hotara sa ii mai dea o sansa, ultima. Daca avea nevoie de iertarea ei, trebuia sa-i dovedeasa ca tine la ea ca la o nepoata si ar face orice sa-i castige increderea de mult pierduta. Insa trebuia sa tina cont si de faptul ca el era batran si nu avea voie sa-l forteze prea mult.
Ii facu semn sa se aseze si incepu sa-i puna fel de fel de intrebari despre mama ei, despre ralatia dintre Emily si Jonathan si mai important, despre cum fusese ea in copilarie.
-Emily a fost copilul pe care l-am vrut vreodata. Cuminte, ascultatoare, descurcareata. Asa ca tine. Pe Jonathan l-a intalnit cand avea varsta ta si a tinut totul in secret timp de jumatate de an. Rezultatele ei scolare erau din ce in ce mai slabe. La inceput, nu am inteles de ce, dar intr-o zi am gasit o scrisoare din partea lui. Ii spuena cat de mult o iubeste si alte lucruri de acest fel. Nu mi-a venit sa cred. Emily se intalnea cu un barbat de treizeci de ani. In plus, mai avea si un copil de cativa ani cu fiica unui senator de renume in stat. As fi vrut sa il invat eu ca nu e bine sa se ia de minora, dar mi-a fost prea rusine. Asa ca am pastrat totul secret.
Se opri pentru a-si trage sufletul. Inspira adanc de cateva ori, dupa care continua:
-Cateva saptamani dupa ce a implinit optsprezece ani, mi-a spus ca ii poarta copilul in pentece. M-am enervat. De suparare am dat in ea. Doar o palma peste fata. Cu mana pe obrajul inrosit, m-a privit cu ochii in lacrimi. Niciodata nu am fost nevoit sa dau in ea. Era o fata cuminte ...
Lacrimile i se revarsau pe obraji in timp ce rememora fiecare moment sfasietor. Auzea ecoul palmei lui pe obrazul adolescnetei. Debea acum isi dadea saama ca ceea ce facuse fusese total gersit. In loc sa o apropie, el o indeparta din ce in ce mai mult. Isi sterse lacrimile cu o batista din buzunarul pantalonilor. Amintirile il loveau cu atata putere incat nu parea sa mai reziste. Toate aceel imagini ii faceau rau, dar avea nevoie sa le rememoreze pentru a-si da seama cat de mult gresise in trecut si sa se asigjre ca nu va repeta aceasi greseala in prezent. Se purtase atat de rau cu singura fiica pe care o avusese. Ar fi trebuit sa treca peste si sa-si continuie viata asa cum fusese pana atunci. Dar nu putea accepta ca fiica lui sa fie insarcinata la doar optsprezece ani. Atunci, daduse vina pe Jonathan, spunand ca el a obligat-o. Acum, insa, stia ca fusese alegerea amadurora. Atat Emily, cat si Jonathanau au fost vinovati de cele intamplate. Iar jumatate din vina o purta el. Daca ar fi convins-o ca nu e bine ...
-Imi pare rau! continua el, stergandu-si lacrimile. M-am purtat urat cu ea. Daca nu as fi alungat-o, ar fi fost aici cu noii si am fi fost o familie.
-Totul e bine acum. Toate aceste lucruri nu s-au intamplat din greseala. Erau scrise sa se intample. Si mie imi pare rau pentru cum m-am purtat cu tine, bunicule!
Se apropie de el si il cuprinse cu bratele. In ele simti caldura mamei si in ochii lui, vedea ochii blanzi ai lui Jonathan. De parca sufletele amandurora intrara in corpul batranului.
Ramasesera pentru cateva minute nemiscati.
-Primit sa ma comport mai bine de acum inainte. Ai fost, esti si vei fi mereu nepoata mea. Desi mi-a fost foarte greu sa recunosc atunci, ai fost si vei fi mereu o parte din familie. O parte foarte importanta.
Dupa ce primise iertarea nepoatei, sufletul batranului se umplu de caldura. Se simti mai linistit, mai calm. Se intoarse acasa impacat si ii promise fetei ca va incerca sa vina mai des.
In timpul discutiei, Kate parca uitase de toate lucrurile ce ii facura rau pana atunci. Se pierdea in cuvintele lui, o vedea pe mama ei la optspreceze ani, alaturi de Jonathan. Zambea mereu. Parca simtea palma pe obrazul ei si ii vedea ochii inlacrimati. Dar batranul avea dreptate. Nu e usor sa-ti vezi singurul copil alaturi de o persoana mult mai mare decat ea. Lui Emily nu ii pasa de ce spuneau ceilalti. Il iubise pe Jonathan, insa nu pentru banii lui. Ci pentru cine era el cu adevarat. Doar un om in cautarea iubirii adevarate.
Cand intra in bucatarie, isi intoarse instinctiv privirea spre capatul mesei. Acolo obisnuia ca stea Jonathan. Ofta si se aseza pe scaunul alaturat. Doamna Brown inca nu ajunsese, asa ca rememora momentele frumoase petrcute cu el. Il vedea cum isi bea cafeaua, citea ziarul de dimeneata sau rezolva rebusurile din spatele revistelor. Il voia inapoi. Simtea ca e vinovata pentru toate: moartea mamei, plecarea lui Grace si, nu in ultimul rand, de moartea tatalui, desi ea nu facuse nimic.
Insa imaginea celor doi, tinandu-se de mana in timp ce se plimbau pe plaja, o facu sa-si schimbe atitudinea. Poate asa era mai bine. Poate acum erau fereciti.
In clipa urmatoare, chipul lui Edward ii trecu prin fata ochiilor. De ce el? Poate intalnirea lor fusese scrisa undeva. Isi aduse aminte de balul de absolvire care urma sa aiba loc peste cateva saptamani. Avea envoie de ajutor din partea lui Alex.
Se indrepta spre sufragerie cu pasi marunti. Era nelinistita.
Auzind cum o masina parcheaza in fata casei, reveni la intrare. O femeie cobora, insotita de un tanar inalt si un barbat mai in varsta. Era exact ce nu avea nevoie. Grace si fiul ei. Pe batran nu il vazuse niciodata.
Deschise lard ambele usi si iesi in intampinarea lor. De cum o vazu, femeia simti cum o sageata ii trecu prin inima. Se opri la cativa pasi de ea, tragandu-si ochelarii de soare pe nas.
-Katie ...
tol nou.