15-08-2011, 10:28 PM
Comentariile scade pe zi ce trece...
Doar atat ? Acesta este simplul si unicul incovenient care ne opreste sa fim impreuna ? Inima mea se sparge in mii de bucatele indurerate, sufletul meu fin se goleste cu fiecare clipa care mai trece prin clepsidra tristetii. As vrea sa ma las prada lacrimilor cristaline si sa zbor din nou in anii de liceu, momentul in care l-am revazut si m-am reindragostit de el. Cat de dor imi e de vremurile de atunci, sa-i simt inima cum ticaie in momentul in care ne uneam firav si copilareste buzele, iar obrajii se inroseau usor din cauza timiditatii. Imi musc usor buza inferioara si gandul meu zboara la momente druciumate...firbintii si interzise in dormnitorul lui caramiziu. Eram atat de fericiti si impliniti, iubirea noastra ne facea sa trecem peste toate acele momente grele.
- Sasuke, mai ti mintre cand ne-a prins tata in pat ? zic si un mic ras cristalin precum clopotelul auriu strapunge tacerea formata de durere. Cum a tipat atunci, iar fata lui era de aur. Ne-a despartit imediat si ne-a trimis in alte tari, doar ca sa nu mai fim impreuna, dar noi ne-am iubit in continuare cu aceiasi adoare ca pana atunci. Ne uitam la stele si ne gandeam la celalalt, spuneam o dorinta mica si parca sufletele nostre faceau o legatura intre noi, iar stelele scriau ca ne iubim. spun pe un ton ragusit si astept de la el aceiasi tonor ca si mine, sa recunosca ca ne iubeam... si poate inca mai exista intre noi acest sentiment... dar el a plecat.
M-a lasat aici in acest pustiu cu inima sfasiata de animalul orgoliului si egoismului. Poate a plecat si nu m-a auzit cand vorbeam de noi, cand depanam acele momente frumoase care s-au petrecut intre trupurile si inimile noastre, sau a plecat imediar ce am vorbit, dand dovada de nepasare la adresa mea. Merg cu pasi grei spre camera care mi-a fost data in aceasta cladire necunoscuta mie, holul alb ma duce cu gandul la rochia de mireasa pe care am purtat-o in ziua nuntii, pe sotul meu cum statea si ma astepta in timp ce-si freca mainile de emotie, zambetul lui mare ce lumina biserica, iar sufletul lui bun imi da senzatia unei fericiri magice.
Albur pur si nevinovat se termina pentru mine, usa de fier gri precum cenusa se arata ca o stanca intre mine si fericirea pe care mi-o doresc. Glasul meu gingas acum este ascultat de subconstientul meu care il cere pe Sasuke langa el, urla precum un huligan, ca el sa vina din nou la mine, sa-i pot privi din nou ochii lui obisali, chiar si pentru a ma ucide. Intru in incaperea intunecata, luminata doar de luna mare si plina de mistere. Pe patul meu vad un pachet de carti, inima incepe sa-mi bata de bucurie la zarirea lui, chiar daca nu sunt cartile mele dragi, sunt bune si astea.
Amestec bine cartile si suflu puternic, o mini furtuna isi face aparitia, iar bucatile cu numere zboara alene prin aer. Un sunet scurt si patrunzator se arata, am batut o data din palme, iar cartile cad grabite jos formand un nou teanc. Daca m-ar vedea cineva acum ar crede ca sunt o vrajitoare, iar eu nu-l condamn. Asez cartile pe plapuma maronie cu cateva dungi negre, trag din pachet prima carte si ma uit la ea, cele trei inimi mi se fixeaza in mintea mea, clipesc o data si vad doar doua inimi... ciudat.
Inima a inceput sa-mi bata cu putere, simt ca si cum un ceas cu cuc bate ora fixa, loveste momentul in care mi-am dat seama de ceva. Chiar daca acesta nu este pachetul meu, eu tot pot sa-mi dau seama ca lipsa inimii are un rost. Ma uit din nou la cartea cu pricina, inca o data sufletul imi sta in loc, buza inferioara incepe sa-mi tremure, o lacrima iese din unghiul ochiului si ajunge subit de repede pe plapuma formand o inima sparta in doua. Spaima creste si eu sar ca arsa din pat, ma uit la pachetul de carti si fug spre usa, cu greu nimeresc clanta si cad parca impinsa de cineva pe holul, acum, intunecat.
Picioarele se ridica fara sa fac nimic deosebit, mintea mea nu le-a poruncit nimic, insa teama si frica se grabesc spre... nimic concret. Simt cu fiecare trei pasi ca cineva ma trage inapoi, iar dupa ce ma duc in spate cu un metru ma simt din nou libera. Ma opresc pe loc, in acest mod nu reusesc sa ajung nicaieri si niciodata, trebuie sa ma calmez si sa iau situatia in propriile maini. Trag mult aer in piept, trebuie sa ma calmez intr-un fel sau altul, merg cu spatele trei pasi, iar ceva ma impinge in fata, fac figura aceasta din nou, apoi o iau la fuga ca nebuna.
Alerg si nimic sau nimeni nu ma opreste, dupa mult timp ma simt si eu sigura pe propriile mele picioare, un sentiment frumos nutreste acum in sufletul meu, simplul fapt ca pot merge unde vreau imi trezeste un zambet radiant. Ochii mei se lumineaza usor cate usor, iar mersul parca nu mai inceteaza, nu simt nici un stop de oboseala ca ar trece prin muschii mei. Ma simt atat de bine, chair daca fug de cineva sau ceva, mintea si sufletul meu se simt libere si fericite.
Trebuie sa gandesc, sa-mi folosesc mintea asta perceptiva ca sa realizez de ce mi se intampla asta, de ce ochii mei imi joaca astfel de feste. Inimile mereu reprezentau iubirea, dragostea ce o purtai pentru o persoana sau mai multe. Rosul este culoarea pasiunii, focul aprins ce se infiripa intre mai mulre suflete, dar si... moartea. Iar numarul trei pur si simplu o cifra, un cuvant din dex care sa prezinte numarul unei colectivitati. Aceste claritati imi mananca sufletul putin cate putin, cu fiecare descoperire simn precum niste termite care imi termina inima bucatica cu bucatica.
Alerg din ce in ce mai tare, chiar daca neprasnica mea teama nu ma trage inapoi, la propriu, astea nu inseamna ca vreau sa scap, dar de data asta fug de propriile ganduri. Aceasta durere pe care o simt imi face... . Dar simt o mana ca ma prinde de picior si cad jos precum un bolovan, dar nu simt nici o durere, de parca as fi cazut pe o saltea, ma uit in spate si nu vad nimic, dar inca simt acel ceva pe mine. Cred ca am dreptate, mintea mea cred ca stie adevarul... Dar pana atunci, trei din persoanele cele mai de pret ale mele sunt in pericol de moarte.
_____________________________________________________________
Sper ca acest capitol va atrage mai multe comentarii.
Nu este corectat... apropo.
Sper ca va placut capitolul...
Capitolul VII
( Iluzii ce au sensuri mortale )
<<Sakura>>
( Iluzii ce au sensuri mortale )
<<Sakura>>
Doar atat ? Acesta este simplul si unicul incovenient care ne opreste sa fim impreuna ? Inima mea se sparge in mii de bucatele indurerate, sufletul meu fin se goleste cu fiecare clipa care mai trece prin clepsidra tristetii. As vrea sa ma las prada lacrimilor cristaline si sa zbor din nou in anii de liceu, momentul in care l-am revazut si m-am reindragostit de el. Cat de dor imi e de vremurile de atunci, sa-i simt inima cum ticaie in momentul in care ne uneam firav si copilareste buzele, iar obrajii se inroseau usor din cauza timiditatii. Imi musc usor buza inferioara si gandul meu zboara la momente druciumate...firbintii si interzise in dormnitorul lui caramiziu. Eram atat de fericiti si impliniti, iubirea noastra ne facea sa trecem peste toate acele momente grele.
- Sasuke, mai ti mintre cand ne-a prins tata in pat ? zic si un mic ras cristalin precum clopotelul auriu strapunge tacerea formata de durere. Cum a tipat atunci, iar fata lui era de aur. Ne-a despartit imediat si ne-a trimis in alte tari, doar ca sa nu mai fim impreuna, dar noi ne-am iubit in continuare cu aceiasi adoare ca pana atunci. Ne uitam la stele si ne gandeam la celalalt, spuneam o dorinta mica si parca sufletele nostre faceau o legatura intre noi, iar stelele scriau ca ne iubim. spun pe un ton ragusit si astept de la el aceiasi tonor ca si mine, sa recunosca ca ne iubeam... si poate inca mai exista intre noi acest sentiment... dar el a plecat.
M-a lasat aici in acest pustiu cu inima sfasiata de animalul orgoliului si egoismului. Poate a plecat si nu m-a auzit cand vorbeam de noi, cand depanam acele momente frumoase care s-au petrecut intre trupurile si inimile noastre, sau a plecat imediar ce am vorbit, dand dovada de nepasare la adresa mea. Merg cu pasi grei spre camera care mi-a fost data in aceasta cladire necunoscuta mie, holul alb ma duce cu gandul la rochia de mireasa pe care am purtat-o in ziua nuntii, pe sotul meu cum statea si ma astepta in timp ce-si freca mainile de emotie, zambetul lui mare ce lumina biserica, iar sufletul lui bun imi da senzatia unei fericiri magice.
Albur pur si nevinovat se termina pentru mine, usa de fier gri precum cenusa se arata ca o stanca intre mine si fericirea pe care mi-o doresc. Glasul meu gingas acum este ascultat de subconstientul meu care il cere pe Sasuke langa el, urla precum un huligan, ca el sa vina din nou la mine, sa-i pot privi din nou ochii lui obisali, chiar si pentru a ma ucide. Intru in incaperea intunecata, luminata doar de luna mare si plina de mistere. Pe patul meu vad un pachet de carti, inima incepe sa-mi bata de bucurie la zarirea lui, chiar daca nu sunt cartile mele dragi, sunt bune si astea.
Amestec bine cartile si suflu puternic, o mini furtuna isi face aparitia, iar bucatile cu numere zboara alene prin aer. Un sunet scurt si patrunzator se arata, am batut o data din palme, iar cartile cad grabite jos formand un nou teanc. Daca m-ar vedea cineva acum ar crede ca sunt o vrajitoare, iar eu nu-l condamn. Asez cartile pe plapuma maronie cu cateva dungi negre, trag din pachet prima carte si ma uit la ea, cele trei inimi mi se fixeaza in mintea mea, clipesc o data si vad doar doua inimi... ciudat.
Inima a inceput sa-mi bata cu putere, simt ca si cum un ceas cu cuc bate ora fixa, loveste momentul in care mi-am dat seama de ceva. Chiar daca acesta nu este pachetul meu, eu tot pot sa-mi dau seama ca lipsa inimii are un rost. Ma uit din nou la cartea cu pricina, inca o data sufletul imi sta in loc, buza inferioara incepe sa-mi tremure, o lacrima iese din unghiul ochiului si ajunge subit de repede pe plapuma formand o inima sparta in doua. Spaima creste si eu sar ca arsa din pat, ma uit la pachetul de carti si fug spre usa, cu greu nimeresc clanta si cad parca impinsa de cineva pe holul, acum, intunecat.
Picioarele se ridica fara sa fac nimic deosebit, mintea mea nu le-a poruncit nimic, insa teama si frica se grabesc spre... nimic concret. Simt cu fiecare trei pasi ca cineva ma trage inapoi, iar dupa ce ma duc in spate cu un metru ma simt din nou libera. Ma opresc pe loc, in acest mod nu reusesc sa ajung nicaieri si niciodata, trebuie sa ma calmez si sa iau situatia in propriile maini. Trag mult aer in piept, trebuie sa ma calmez intr-un fel sau altul, merg cu spatele trei pasi, iar ceva ma impinge in fata, fac figura aceasta din nou, apoi o iau la fuga ca nebuna.
Alerg si nimic sau nimeni nu ma opreste, dupa mult timp ma simt si eu sigura pe propriile mele picioare, un sentiment frumos nutreste acum in sufletul meu, simplul fapt ca pot merge unde vreau imi trezeste un zambet radiant. Ochii mei se lumineaza usor cate usor, iar mersul parca nu mai inceteaza, nu simt nici un stop de oboseala ca ar trece prin muschii mei. Ma simt atat de bine, chair daca fug de cineva sau ceva, mintea si sufletul meu se simt libere si fericite.
Trebuie sa gandesc, sa-mi folosesc mintea asta perceptiva ca sa realizez de ce mi se intampla asta, de ce ochii mei imi joaca astfel de feste. Inimile mereu reprezentau iubirea, dragostea ce o purtai pentru o persoana sau mai multe. Rosul este culoarea pasiunii, focul aprins ce se infiripa intre mai mulre suflete, dar si... moartea. Iar numarul trei pur si simplu o cifra, un cuvant din dex care sa prezinte numarul unei colectivitati. Aceste claritati imi mananca sufletul putin cate putin, cu fiecare descoperire simn precum niste termite care imi termina inima bucatica cu bucatica.
Alerg din ce in ce mai tare, chiar daca neprasnica mea teama nu ma trage inapoi, la propriu, astea nu inseamna ca vreau sa scap, dar de data asta fug de propriile ganduri. Aceasta durere pe care o simt imi face... . Dar simt o mana ca ma prinde de picior si cad jos precum un bolovan, dar nu simt nici o durere, de parca as fi cazut pe o saltea, ma uit in spate si nu vad nimic, dar inca simt acel ceva pe mine. Cred ca am dreptate, mintea mea cred ca stie adevarul... Dar pana atunci, trei din persoanele cele mai de pret ale mele sunt in pericol de moarte.
_____________________________________________________________
Sper ca acest capitol va atrage mai multe comentarii.
Nu este corectat... apropo.
Sper ca va placut capitolul...