12-08-2011, 01:21 PM
Prolog
Nu stiu ce sa fac…ma catar pe pervazul ferestrei privind luna plina. Ma intreb, oare tu ce faci acum? Poate dormi linistit fara a-ti trece prin cap ca eu iti duc dorul…sau poate esti si tu treaz si te gandesti la mine..
Imi iau caietul langa mine aruncand o privire pe pagina alba si subtire strabatute de linii negre si drepte. Simt cum capul mi-e gol si nici o urma de inspiratie nu-si mai face simtita prezenta. Ganduri, ganduri multe mi se invart prin cap, se incalcesc, se contrazic ajungand sa explodeze intr-o ploaie violenta si deasa de emotii.
As vrea sa fiu un inger acum…sa pot sa vin langa patul tau, sa-ti veghez somnul, sa pot sa stau sa te privesc fara ca tu sa sti, fara sa-ti dai seama. As vrea sa-ti pot asculta bataile inimii, sa pot sa traiesc prin tine. Prin tine eu ma regasec pe mine, simt ca numai asa as putea trai…oare ce inseamna asta? Oare chiar te iubesc?
As vrea sa fiu un inger ca sa te pot veghea, dar nu e posibil… un inger nu poate veghea un alt inger…
Inchid ochii si ma rezem cu capul de ferestra deschisa… oare ce as face acum daca n-a fi asa ciudata? Probabil as fi ascultat-o pe mama si m-as fi dus la culcare sau as asculta muzica…dar nu pot, somnul ma ocoleste si gandurile mele zboara, plutesc lin si subtire ca un roi de fluturi mici si colorati. Uneori e greu sa te iubesc… e greu fiindca nu te pot vedea in fiecare zi, e greu ca nu te pot simti aproape mereu. Dar cine sunt eu sa ma plang? Sunt doar un om care vesnic fuge de ceva sau de cineva si fug la un capat si de acolo iar, si iar…o iau de la inceput.
De ce fugeam? Unde am fost eu mereu? Eram o umbra, am calatorit mereu, pretutindeni, gonita de o vesnica si nemuritoare neliniste, si am trecut prin toate fara ca nimic sa ma opreasca…fara ca nimic sa ma goneasca. Sunt o umbra…oare mai exist? Plec, sunt abur golit de viata, sunt vasul-fantoma ce colinda oceanele amintirilor. Si traiesc din trecut…sau traiam? Credeam ca asta mi-e destinul…sa fug, sa ma tarasc pe fata pamantului fara sa ma opresc undeva. Credeam…dar tu ai zdruncinat credinta mea. Tu m-ai oprit din eterna mea fuga, tu mi-ai daruit din viata ta. Datorita tie traiesc in prezent, datorita tie m-am descatusat de lanturile grele si ruginite ale trecutului.
Si trebuie sa-ti multumesc pentru asta. Iti sunt datoare si pot sa te rasplatesc prin dragostea pe care ti-o port. Acum, stand pe pervazul ferestrei, inconjurata de razele palide si argintii ale lunii, cu gandurile zburand in toate directiile, mi-am dat seama de un fapt… Ca in sfarsit nu mai eram singura.
Dar in minteam mea staruie ecoul straveziu si indepartat al unei intrebari…Oare mai exist?
[/align]