10-08-2011, 06:48 PM
ms de parere fetelor >:D<
chiar conteaza pentru mine :P
si acum urmatorul capitol, poate putin mai trist
mi se pare ca actiunea e grabita dar nu vroiam sa iasa un capitol kilometric :|
Capitolul 6
Ada pov.
Daca ar fi mintit oricine altcineva ca sufar de cine stie ce boala grava si extrem de contagioasa doar pentru a ma scuti de o situatie dureroasa in care m-am bagat singura probabil ca as fi reactionat destul de urat. Dar rasul lui parea atat de inocent, ca un copil care oricat ar incerca pur si simplu nu se poate abtine, indiferent cate priviri il atinteste.
Eu puteam doar sa-l privesc fix. Parca vazusem ceva care m-a fascinat in ultimul hal. Si poate ca asa era. Pentru ca el ma fascineaza, parca aratandu-mi ca un om poate fi si altfel. Nu doar acele modele stereo fara personalitate, care nu par sa gandeasca singure. Probabil doar controlate de o telecomanda. Si, de cele mai multe ori, as zice ca telecomanda e la mine. Asta inseamna ca ma pot juca pur si simplu cu vietile unor persoane? Si daca da, de ce as avea vreun drept sa fac asta?
Doar pentru ca m-am impus inca de la inceput. Ca mi-am zis mereu parerea cu voce tare, fara sa-mi pese pe cine trebuie sa contrazic, cu cine ma voi “pune rauâ€.
Atunci inseamna ca sunt superioara lor? Asta am crezut in toti acesti ani. Si totusi, daca era cineva mai puternic ca mine, atunci si eu as fi fost doar un alt pion. Probabil pus la bataie inca de la prima miscare. Pentru ca altfel exista riscul de a ma revolta.
Atunci sunt doar o manipulatoare. Da, cred ca asta ar fi cuvantul cel mai potrivit.
Dar fata de el ce sunt? Pentru ca simt ca as face orice numai ca sa fiu aproape de el.
Si nu m-as putea juca cu el, chiar daca astea incerc sa ma conving ca sunt intentile mele.
Ies afara din scara blocului si ma uit in jurul meu parca incercand sa gasesc ceva nou in acelas peisaj cu care sunt obisnuita de ani de zile.
Noaptea trecuta a plouat si poate doar baltile uriase si apa scurgandu-se de pe toate acoperisurile mai dau un aer diferit locului.
Simt un strop de apa rece lovindu-mi ceafa si scurgandu-se mai apoi pe spatele meu incalzit. Ii simt raceala in tot trupul si ma incord involuntar lasandu-mi tricoul galben sa absorba apa si sa-mi redea senzatia de caldura.
Apoi pornesc cu un aer ciudat de melancolic pe strada ce ma ducea spre liceu incercand sa evit baltoacele ce se formasera pe mijlocul trotuarului. Fara prea mult succes insa.
Dupa cateva minute bune ajung pe strada pe care se afla liceul. Si il vad pe el, tocmai intrand pe portile mari si negre cu capul aplecat parca incercand sa desifreze ceva scris pe asfaltul ud.
- Oliver!
Strig aprope inconstient si incep sa alerg spre el in timp ce privirile celorlalti colegi de scoala imi priveau cu stupoare gestul negandit si fuga copilaroasa spre cineva drag. Si acuma ar trebui sa-i sar in brate, poate sa-l sarut, sa-i spun ca-l vreau aproape si el sa-mi incalzeasca simturile cu caldura trupului lui la fel cum a facut-o in ziua aceea. Dar nu, ma opresc la vreo cincisprezece centimetri de el si respir putin sacadat in timp ce ma priveste pierdut si mirat in acelas timp.
Privirile noastre se intalnesc si simt un tremurici ciudat, rece si totusi atat de diferit de tot.
Imi retrag privirea, poate pentru prima data in viata mea. Dar simteam ca imi era teama, teama ca va citi in ochii mei, ca imi va descifra niste sentimente pe care inca nu le inteleg nici eu. Si totusi le simt, atat de tare, de parca au ajuns sa fie o parte atat de importanta din mine, ceva indispensabil existentei mele.
Sunt slaba, sunt atat de slaba in fata ta, daca ai sti…
Imi simt dintr-o data ochii intepandu-ma, de parca siroaie de apa pura ar fi pe punctul sa iasa din ei.
Lacrimi. Lacrimi pentru ce…?
Un parau de lichid transparent incepe sa-si faca loc printre trasaturile fetei mele.
Oliver pov.
Dintr-o data incepe pur si simplu sa planga. De ce? Nu stiu, dar simt ca lacrimile ei sunt adevarate, atat de pure, atat de… triste.
Eu doar o privesc mirat, socat, distrat, confuz. Nici eu nu stiu. Doar o privesc, ca pe o zeita care plange, lacrimi reale.
Incerc sa-mi misc mana stanga insa parca refuza sa ma asculte. Ce ar trebui sa fac? Cum ar trebui sa reactionez la asta?
Lasa-ti inima sa-ti dicteze miscarile.
Imi aud vocea pe fundalul altor mii de ganduri. Ma linistesc brusc si dintr-o data capat control asupra proprei persoane.
Imi desfac bratele si ma apropi de ea cuprinzand-o in mine, in bratele mele. Pentru o secunda parca ii pot citi gandurile, dar inca nu le pot intelege. Poate ca nici ea nu si le intelege, poate ca inca nu-si poate explica nimic din ceea ce s-a intamplat in ultima prioada.
Dar pentru doua minute intreaga ei raceala disparuse. Parca devenise doar un copil nevinovat, sensibil, firav, cu o nevoie nemarginita de ocrotire.
Si eu ador atat de mult partea asta a ei.
Poate ca asta e ea ce reala sau poate… nu, nu are cum, nu e doar o fatada. E mai mult de atat, mult mai mult.
Intr-un moment in care sunt lovit de ratiune realizez cate priviri sunt atintite asupra noastra. Incluziv prietena aia a ei. Dar ochii ei nu sunt mirati, doar tristi. Parca ea ar fi stiut…
Trebuie sa plec de aici. Asta imi dicteaza toate simturile. Totusi, ea nu pare ca ar avea o intentie de a se misca de aici. Sta ca o statuie in bratele mele. Fara nici o reactie clara. Doar suspina la cateva seunde insa lacrimile au incetat sa-i mai curga.
- Trebuie sa plecam de aici.
Ii soptesc aproape indescifrabil, stiind totusi ca ea are sa ma auda. Mereu o face, uneori am impresia ca nici macar nu trebuie sa ma exprim in cuvinte. Ajunge o privire, un gest, o figura faciala, orice, ca sa-mi poate descifra cu atata usurinta gandurile. Totusi, in ochii ei exista o poarta aproape impenetrabila, o poarta care era sa se deschida astazi in fata mea.
S-a simtit poate slaba, slaba in fata mea iar cel mai usor mod de a-si zbiera gandurile fara sa scoata vreun cuvant era sa planga. Dar de ce toate aceste aberati imi trec prin cap tocmai acuma?
Trebuie sa gasesc un refugiu, departe de privirile colegilor.
Incep sa pasesc incet pe strada controlandu-i parca si ei miscarile chiar daca inca sta aproape ascunsa in interiorul geci mele.
In doar cateva minute ne indepartam suficient de liceu ajungand intr-un parculet.
Eu ma asez pe prima banca insa ea ramane in picioare in fata mea parca abia acum descifrand ceva din ce se intampla.
Are ochii inca uzi iar fata ii capatase o nunta de rosu pe care nu am mai zarit-o pe chipul ei pana acuma.
- Ce a fost… aia?
O intreb parca asteptand o explicatie pentru gsturile ei. O explicatie pe care insa stiu ca nu mi-o poate da. Si atunci ce o sa faca?
Ma priveste confuza, parca rece desi ii simteam trupul arzand, la fel ca al meu.
- Nimic.
Imi raspunde cat poate de sec desi stiu cat de falsa este in acest moment. Cand a inceput sa minta atat de prost?
Se intoarce si cu pasi grabiti se indeparteaza de mine, parca incercand sa fuga de ceva… de realitate sau de proprile sentimente?
Nu o urmez. Simt faptul ca are nevoie sa fie singura. Doar ea singura poate sa se regaseasca, atata timp cat nu o sa dea cu piciorul la tot. Atata timp cat va renunta la ceea ce a devenit, la ceea ce are…
chiar scz daca sunt greseli dar am ceva treaba si nu l-am corectat decat o data, si Word-ul imi trage teapa de o groaza de ori cum compu e pe engleza...
chiar conteaza pentru mine :P
si acum urmatorul capitol, poate putin mai trist
mi se pare ca actiunea e grabita dar nu vroiam sa iasa un capitol kilometric :|
Capitolul 6
Ada pov.
Daca ar fi mintit oricine altcineva ca sufar de cine stie ce boala grava si extrem de contagioasa doar pentru a ma scuti de o situatie dureroasa in care m-am bagat singura probabil ca as fi reactionat destul de urat. Dar rasul lui parea atat de inocent, ca un copil care oricat ar incerca pur si simplu nu se poate abtine, indiferent cate priviri il atinteste.
Eu puteam doar sa-l privesc fix. Parca vazusem ceva care m-a fascinat in ultimul hal. Si poate ca asa era. Pentru ca el ma fascineaza, parca aratandu-mi ca un om poate fi si altfel. Nu doar acele modele stereo fara personalitate, care nu par sa gandeasca singure. Probabil doar controlate de o telecomanda. Si, de cele mai multe ori, as zice ca telecomanda e la mine. Asta inseamna ca ma pot juca pur si simplu cu vietile unor persoane? Si daca da, de ce as avea vreun drept sa fac asta?
Doar pentru ca m-am impus inca de la inceput. Ca mi-am zis mereu parerea cu voce tare, fara sa-mi pese pe cine trebuie sa contrazic, cu cine ma voi “pune rauâ€.
Atunci inseamna ca sunt superioara lor? Asta am crezut in toti acesti ani. Si totusi, daca era cineva mai puternic ca mine, atunci si eu as fi fost doar un alt pion. Probabil pus la bataie inca de la prima miscare. Pentru ca altfel exista riscul de a ma revolta.
Atunci sunt doar o manipulatoare. Da, cred ca asta ar fi cuvantul cel mai potrivit.
Dar fata de el ce sunt? Pentru ca simt ca as face orice numai ca sa fiu aproape de el.
Si nu m-as putea juca cu el, chiar daca astea incerc sa ma conving ca sunt intentile mele.
Ies afara din scara blocului si ma uit in jurul meu parca incercand sa gasesc ceva nou in acelas peisaj cu care sunt obisnuita de ani de zile.
Noaptea trecuta a plouat si poate doar baltile uriase si apa scurgandu-se de pe toate acoperisurile mai dau un aer diferit locului.
Simt un strop de apa rece lovindu-mi ceafa si scurgandu-se mai apoi pe spatele meu incalzit. Ii simt raceala in tot trupul si ma incord involuntar lasandu-mi tricoul galben sa absorba apa si sa-mi redea senzatia de caldura.
Apoi pornesc cu un aer ciudat de melancolic pe strada ce ma ducea spre liceu incercand sa evit baltoacele ce se formasera pe mijlocul trotuarului. Fara prea mult succes insa.
Dupa cateva minute bune ajung pe strada pe care se afla liceul. Si il vad pe el, tocmai intrand pe portile mari si negre cu capul aplecat parca incercand sa desifreze ceva scris pe asfaltul ud.
- Oliver!
Strig aprope inconstient si incep sa alerg spre el in timp ce privirile celorlalti colegi de scoala imi priveau cu stupoare gestul negandit si fuga copilaroasa spre cineva drag. Si acuma ar trebui sa-i sar in brate, poate sa-l sarut, sa-i spun ca-l vreau aproape si el sa-mi incalzeasca simturile cu caldura trupului lui la fel cum a facut-o in ziua aceea. Dar nu, ma opresc la vreo cincisprezece centimetri de el si respir putin sacadat in timp ce ma priveste pierdut si mirat in acelas timp.
Privirile noastre se intalnesc si simt un tremurici ciudat, rece si totusi atat de diferit de tot.
Imi retrag privirea, poate pentru prima data in viata mea. Dar simteam ca imi era teama, teama ca va citi in ochii mei, ca imi va descifra niste sentimente pe care inca nu le inteleg nici eu. Si totusi le simt, atat de tare, de parca au ajuns sa fie o parte atat de importanta din mine, ceva indispensabil existentei mele.
Sunt slaba, sunt atat de slaba in fata ta, daca ai sti…
Imi simt dintr-o data ochii intepandu-ma, de parca siroaie de apa pura ar fi pe punctul sa iasa din ei.
Lacrimi. Lacrimi pentru ce…?
Un parau de lichid transparent incepe sa-si faca loc printre trasaturile fetei mele.
Oliver pov.
Dintr-o data incepe pur si simplu sa planga. De ce? Nu stiu, dar simt ca lacrimile ei sunt adevarate, atat de pure, atat de… triste.
Eu doar o privesc mirat, socat, distrat, confuz. Nici eu nu stiu. Doar o privesc, ca pe o zeita care plange, lacrimi reale.
Incerc sa-mi misc mana stanga insa parca refuza sa ma asculte. Ce ar trebui sa fac? Cum ar trebui sa reactionez la asta?
Lasa-ti inima sa-ti dicteze miscarile.
Imi aud vocea pe fundalul altor mii de ganduri. Ma linistesc brusc si dintr-o data capat control asupra proprei persoane.
Imi desfac bratele si ma apropi de ea cuprinzand-o in mine, in bratele mele. Pentru o secunda parca ii pot citi gandurile, dar inca nu le pot intelege. Poate ca nici ea nu si le intelege, poate ca inca nu-si poate explica nimic din ceea ce s-a intamplat in ultima prioada.
Dar pentru doua minute intreaga ei raceala disparuse. Parca devenise doar un copil nevinovat, sensibil, firav, cu o nevoie nemarginita de ocrotire.
Si eu ador atat de mult partea asta a ei.
Poate ca asta e ea ce reala sau poate… nu, nu are cum, nu e doar o fatada. E mai mult de atat, mult mai mult.
Intr-un moment in care sunt lovit de ratiune realizez cate priviri sunt atintite asupra noastra. Incluziv prietena aia a ei. Dar ochii ei nu sunt mirati, doar tristi. Parca ea ar fi stiut…
Trebuie sa plec de aici. Asta imi dicteaza toate simturile. Totusi, ea nu pare ca ar avea o intentie de a se misca de aici. Sta ca o statuie in bratele mele. Fara nici o reactie clara. Doar suspina la cateva seunde insa lacrimile au incetat sa-i mai curga.
- Trebuie sa plecam de aici.
Ii soptesc aproape indescifrabil, stiind totusi ca ea are sa ma auda. Mereu o face, uneori am impresia ca nici macar nu trebuie sa ma exprim in cuvinte. Ajunge o privire, un gest, o figura faciala, orice, ca sa-mi poate descifra cu atata usurinta gandurile. Totusi, in ochii ei exista o poarta aproape impenetrabila, o poarta care era sa se deschida astazi in fata mea.
S-a simtit poate slaba, slaba in fata mea iar cel mai usor mod de a-si zbiera gandurile fara sa scoata vreun cuvant era sa planga. Dar de ce toate aceste aberati imi trec prin cap tocmai acuma?
Trebuie sa gasesc un refugiu, departe de privirile colegilor.
Incep sa pasesc incet pe strada controlandu-i parca si ei miscarile chiar daca inca sta aproape ascunsa in interiorul geci mele.
In doar cateva minute ne indepartam suficient de liceu ajungand intr-un parculet.
Eu ma asez pe prima banca insa ea ramane in picioare in fata mea parca abia acum descifrand ceva din ce se intampla.
Are ochii inca uzi iar fata ii capatase o nunta de rosu pe care nu am mai zarit-o pe chipul ei pana acuma.
- Ce a fost… aia?
O intreb parca asteptand o explicatie pentru gsturile ei. O explicatie pe care insa stiu ca nu mi-o poate da. Si atunci ce o sa faca?
Ma priveste confuza, parca rece desi ii simteam trupul arzand, la fel ca al meu.
- Nimic.
Imi raspunde cat poate de sec desi stiu cat de falsa este in acest moment. Cand a inceput sa minta atat de prost?
Se intoarce si cu pasi grabiti se indeparteaza de mine, parca incercand sa fuga de ceva… de realitate sau de proprile sentimente?
Nu o urmez. Simt faptul ca are nevoie sa fie singura. Doar ea singura poate sa se regaseasca, atata timp cat nu o sa dea cu piciorul la tot. Atata timp cat va renunta la ceea ce a devenit, la ceea ce are…
chiar scz daca sunt greseli dar am ceva treaba si nu l-am corectat decat o data, si Word-ul imi trage teapa de o groaza de ori cum compu e pe engleza...
