Cand viata se complica

[Miss M]

Am revenit cu next-ul.

Capitolul II

Ce vroia sa spuna? “ O sa fie mult, mult mai rau!”. Vorbele astea imi umpleau capul, se repetau obsesiv, ca un ecou. Simteam ca o sa-mi pierd cunostinta.
- Esti bine? L-am auzit intrebandu-ma ingrijorat. Ia te uita! Chiar imi pierdusem cunostinta!
Am deschis ochii. Ma tinea intr-o pozitie in care, daca isi lua macar un deget de pe mine, cadeam lata.
- Mmm, comod! am zis sarcastica.
- Daca vrei, iti dau drumul.
- Daca vrei? Te-a lovit politetea, Alex?
- Alex?!?
Aud rasete infundate. “Alex” ma intoarce cu fata la el si ma ajuta sa ma ridic. Brusc, il vad in prag tot pe el. Dar e aici, nu acolo! God! Alunec pe scara. Tipul din prag se fereste si ma lasa sa cad.
- Au! Tu esti clar Alex.
- Merci de informatie.
Ma ridic.
- Deci sunteti gemeni?
- Da, raspunde cel gentil si dulce. Eu sunt Eric.
- Elizabeth, incantata! Spre deosebire de alti…
- Deci esti familiarizata cu purtarea fratelui meu.
- Da, din pacate. De tine nu stiam.
- Nu am putut veni la scoala pentru ca am ajutat-o pe mama ta cu despachetatul.
- Dar ea nu a zis nimic de gemeni! Incep sa rad. Nu stie, nu-i asa?
- Nu, mi-a taiat-o Alex.
Vorbind de mama si mama la usa. Se uita cand la unul, cand la altul, total confuza.
- Sa te ajut. El e Eric, cel dragut si politicos, iar el e Alex, geamanul malefic.
- Sunt doi?!
- Ce constatare! Da, mama, sunt doi.
O lass a se minuneze in continuare si merg in camera de oaspeti, noua camera abstracta a casei. Canapeaua pe care dorm de obicei e prelungita. Ia stai! Prelungita? O sa dorm in acelasi pat cu ei?! Doamneee! Cad socata intr-un fotoliu. Si Eric avea ochii verzi, dar nu ma speria. Nu imi crea acea repulsie. Si cum o sa-i deosebesc? Prea multe complicatii pentru o zi!
- Lizzie, te simti bine?
Il vad pe unul dintre ei uitandu-se la mine speriat. Ii privesc absenta parul castaniu si ciufulit, apoi ochii.
- Tu esti Alex.
- Dar m-am prefacut binisor ca-mi pasa, nu-i asa?
Ma ridic si merg la el. Il privesc in ochi o clipa luunga, apoi il pocnesc cu toata puterea.
- Doare, desteapto!
E prea mult.
- Stiu. Dar… Imi dau lacrimile. Dar pe mine nu ma doare? am rabufnit. V-am vazut brusc pe amandoi, ati venit ca o problema in plus! La mine nu se gandeste nimeni? Si ochii tai… Nu stiu de ce ii urasc.

***
Ce? Ce s-a intamplat? Nu cred. Nu pot, refuz sac red. El… m-a luat in brate. Alex m-a luat in brate. Cald si protector. Lacrimile imi curg siroaie pe obrajii rosii. As vrea sa fug, sa scap. Dar unde? Nu am unde sa ma duc sa plang, sa-mi revin. Raman la pieptul lui si-mi vars amarul. Ce-o sa mai rada de mine… Dar de ce m-a imbratisat? Nu-mi da drumul din stransoare. N-am de gand sa ma impotrivesc. N-ar avea rost.
- Lizzie…
Deschid larg ochii si zambesc. Nimeni nu mi-a mai zis Lizzie, mai ales un om pe care-l stiu de cateva ore. Dar ma simt de parca il cunosc de ani. Imi ridica fata, prinzand-o intre palmele lui mari si fine. Imi sterge lacrimile si ma saruta in crestetul capului. Ramanem asa un timp. Realizez ca am evadat din realitate.
Nu am fost o ciudata dintotdeauna. Eram o fata prietenoasa si visatoare, pana cand viata mi-a aratat ca nimanui nu-i pasa cu adevarat de sentimentele mele. Atunci mi-am jurat ca nu voi mai parasi realitatea niciodata… si ca n-am sa ma mai atasez de cineva, sa iubesc pe cineva. Iubirea inseamna suferinta.
Jocul trebuia sa se termine. M-am desprins din imbratisare si am luat-o la fuga. L-am izbit in plin pe Eric.
- Elizabeth, ce-ai patit?
- Lasa-ma, lasa-ma in pace!
Am fugit unde am vazut cu ochii.