07-08-2011, 12:49 PM
Ca să fiu sinceră, mie îmi vine să plâng câteodată când citesc epilogul. O să vi se pară, poate, sec şi nelalocul lui. Dar, asta e. E un epilog, nu ai ce să îi ceri. Şi... vine cu micuţa surpriză de ordin narativ, pe care o veţi descoperi de îndată.
În orice caz, vă mulţumesc enorm tuturor pentru comentariile voastre şi pentru susţinerea nelimitată şi pentru faptul că, pur şi simplu, aţi citit povestea - şi a durat ceva! mă uit peste ea şi sunt destul capitole în care, well, stupid or not, eu chiar am pus suflet şi deşi e terminată de mult povesioara, acum simt cu adevărat că se sfârşeşte. De ce? Pentru că împart finalul cu voi şi... ştiţi cum e! În orice caz, vă mulţumesc încă odată şi sper să ne mai întâlnim pe aici, sper să vă placă epilogul, să aveţi un gust plăcut şi o amintire şi mai plăcută atunci când vă gândiţi la O trecem pe feminin şi la Mirabela şi sper că, într-un fel sau altul, nu o să uitaţi prea curând micuţa mea povestioară.
Doamne, zici că-mi iau adio. But, regarding the situation and ... well the fact that here's going to be some ENDING, well... yeah, it's kind of a... more like, farewell for me and you.
Aberez. Vă aştern epilogul şi vă aştept impresiile finale, dacă vor fi. Mulţumesc, oricum ar fi * smiles*
- Staţi cuminţi! Amândoi, acum!
Copii s-au liniştit imediat după ce mi-au auzit vocea. Avionul tocmai ateriza şi ei deveniseră foarte agitaţi, dând din picioare şi strigând unul la celălalt. Ştiam că nu le pot cere prea mult, în fond, ea nu avea decât 10 ani iar el 8 ani. Semănau, totuşi, destul de mult – erau amândoi blonzi, cu ochii albaştri, calzi şi cu pielea uşor bronzată.
- Sunt tare neliniştiţi! a exclamat uşor nerăbdătoare Ana, zâmbindu-mi cald. Am dat din cap, aprobând-o destul de blând. Curând, şi avionul a aterizat. Ne-am părăsit locurile –bagajele aveau să fie transportate la hotel de către o agenţie specială. Oliver insistase să stăm la el, dar a trebuit să refuz cu vehemenţă. Ar fi fost prea mare deranjul, doi copii puteau fi cu adevărat o nebunie, iar el nu ştiu cât putea suporta zgomotul.
Åži totuÅŸi, ne aÅŸtepta la aeroport.
- Unde e? Unde e? Întreba Eliza foarte nerăbdătoare, scuturând din picioare şi uitându-se răutăcios la fratele său. Acesta a scos rapid limba spre ea, a zâmbit satisfăcut şi şi-a împreunat braţele la piept, luând înfâţişarea unui adult calm şi răbdător. Mama lor a râs imediat, eu am zâmbit şi am continuat să îl caut cu privirea. Şi brusc, în faţa noastră a apărut un bărbat tuns scurt, brunet, îmbrăcat într-o pereche de blugi cazuali şi un tricou oarecare, pătat cu nişte vopsea – părea. Zâmbea larg. Avea ochii albaştri.. Şi era, surprinzător, chiar Oliver. Inima mea a tresărit pentru o secundă.
Nu mă mai întâlnisem cu fratele meu de… 20 de ani? Deşi am ţinut destul de des legătura şi acum era o surpriză să îl văd atât de... Schimbat şi totuşi tânăr. Avea expresia unui om fercit de 30 de ani deşi vârsta de 40 rotunijtă era depăşită.
- Ia te uită, astea-s puşlamalele? Salut, eu sunt unchiul vostru Oliver!
Am râs, îmbrăţişându-l şi păstrându-mi întrebările pentru mai târziu, i-am făcut cunoştinţă cu familia mea. I-a sărutat galant mâna Anei şi i-a luat în braţe pe cei mici. Eu tot îl cercetam: nu ştiam nimic despre condiţia lui actuală şi mă întrebam: ce se întâmplase? Nu aş fi crezut niciodată că va refuza să meargă mai departe cu planurile familiei noastre, că va renunţa la căsătoria lui aranjată, la familia de aristocrat – şi cine ar fi crezut că eu voi reveni la vechile noastre obiceiuri? Luând responsabiltiatea familiei în mâini? Nu îl întrebasem niciodată de ce o făcuse şi nu aveam, oricum, nici cea mai mică idee despre asta. Cum se descurca acum? Puteam să judec după haine, şi totuşi – avea o expresie atât de binevoitoare, pe care la douăzeci de ani nu o avea!
Şi poate, cea mai mare surpriză, era faptul că se vopsise.
- Nu te mai uita aşa la mine, o să mă înroşesc. Deci, staţi la mine? I-am explicat că deja ne-am cazat al hotel, a oftat şi ne-a condus afară, spre maşina lui.
- Nu e chiar limuzina cu care eraţi voi obişnuiţi, şi cum eram şi eu odată! – râse – dar cred că merge.
S-a oprit în faţa unui Jeep care era uşor prăfuit şi a deschis una din uşile din spate, ajutând-o pe Ana şi pe copii să urce.
- GlumeÅŸti?
- Nu chiar. Urcă şi tu în faţă.
S-a pus la volan. Ne-a condus la hotel. I-am lăsat pe copii acolo şi m-am întors cu el la maşină, pentru a discuta. Totul era un haos.
- Uite ce e! Nu pot sta acum la poveşti, am treabă multă, trebuie să mă duc la orfelinat – redecorăm ( doar îmi observi hainele! ) – mă rog, avem destul de multă treabă pe acolo… Şi e de abia – se uită la ceas – ah! Nu mai merge, îmi zici tu cât e?
- E doisprezece, zic destul de buimac, amuzat.
- Ah, da – e 12. Mă rog, am multe de făcut – părea că îmi cercetează ceasul de buzunar - era un obiect vechi, din aur, prin de un lănţişor finuţ, tot din aur – existau doar două exemplare în toată lumea. Şi-a revenit brusc şi mi-a dat adresa orfelinatului: vin-o şi tu azi pe acolo, să vezi ce fac eu! Şi vorbim altădată despre ce s-au mai întâmplat anii ăştia. Nu ştiu dacă e un medeiu potrivit pentru ai tăi – a surâs destul de dispreţuitor, dar tu vin-o oricum.
Şi înainte să mai pot adăuga ceva, mi-a mai spus odată adresa, s-a aruncat în maşină şi a accelerat, dispărând din raza mea vizuală.
Iar eu am început să râd.
Nu îmi venea să cred cât se transformase fratele meu geamăn. Oliver nu mai era deloc ca şi aristocratul înfumurat pe care îl cunoscusem cândva, era… Atât de diferit şi niciodată nu mi-aş fi putut imagina aşa ceva.
Întorcându-mă la soţia mea, o femeie blondă – cu trăsături calde, binevoitoare, cu nişte maniere şi o decenţă incomparabile – se vedea faptul că provine dintr-o familie nobilă. I-am zâmbit, i-am explicat ceea ce am discutat cu Oliver şi mi-a propus să mergem, să vedem.
- Dar nu sunteţi obosiţi?
Copii săreau prin cameră, alergându-se unul pe celălalt.
- Ei mereu au energie. Plus că, dacă tot mergem, putem să facem şi o mică donaţie. E un orfelinat, nu? Ştii cât îmi plac copii şi ar fi bine ca şi ei doi – arătând spre cei mici – să înveţe de mici cum să se comporte cu ceilalţi.
Am dat din cap, propunând să luăm prânzul mai întâi, să ne odihnim puţin şi apoi să mergem într-acolo.
[center]*[/center]
- AÅŸa e bine?
- Nuuuuuu! Vezi, fă o floricică acolo! Oh, Oliver nu ştie să facă nimic, unde e…
Vocea copilului s-a oprit imediat ce noi am intrat. Era o încăpere mare, ce părea a fi cantina şi vopseau. Oliver era cocoţat pe o scară, pictând ceva pe un perete, deşi nu îi ieşea prea bine iar un copil – ce nu părea să aibă mai mult de 10 ani, îi dădea indicaţii, foarte preocupat. S-a înroşit puţin când ne-a văzut şi îşi pierdu imediat cuvintele. Ana a zâmbit instantaneu – era o femeie foarte delicată şi bună.
- Oh, aţi venit!
Oliver a coborât imediat, s-a şters cu ceva pe mâini şi am observat o pată mare de vopsea galbenă pe gâtul său. Părea să nu-l deranjeze. Părul lui era tot prăfuit.
- Oh, e cam mare dezordine acum pe aici – de aia i-am zis lui William să vină singur – nu m-ai ascultat deloc! – tonul lui era mustrător – dar, în fine! Acum sunteţi aici. Cum vă place oreflinatul nostru?
Ana a spus câteva cuvinte înduioşătoare şi copii stăteau lipiţi de ea, sfioşi.
- Oh, oh! Am investit mult timp în el, eu şi… Mă rog, toată lumea…
Un zgomot brusc ne-a atras atenţia tuturor, un copil venea în fugă în încăpere, urmat de o femeie care ţipa la el:
- Ionuţ! Dă-mi imediat pensula aia înapoi sau nu mai vezi nicio navetă spaţială desenată pe peretele acela!
Băiatul, un ţânc de vreo şase ani, se opri brusc, îi întinse pensula şi îi spuse cu multă fericire: Te rog, te rog, te rog domnişoară Mirabela, să îmi desenezi naveta aceea spaţială!
Femeia râse imediat.
Eu am împietrit. Ceilalţi erau veseli, râdeau, păreau atât de energici… Dar eu nu îmi puteam lua ochii de la ea, inima îmi bătea mai tare, n pricepeam nimic. Era tunsă scurt, o femeie slăbuţă, ce nu părea prea bătrână, cu un zâmbet larg pe chip, cu un piercing în nas parcă destul de nepotrivit vârstei, dar care o prindea atât de bine… Era şi ea îmbrăcată cazual, în blugi şi maiou, fiind plină de vopsea.
S-a oprit brusc pentru a ne cerceta. Părea şi ea, la fel ca şi mine, împietrită. Îşi reveni brusc, scutură din cap, îşi scutură mâinile şi se apropie de noi, tot zâmbăreaţă – gest ce nu părea deloc fals.
- Oliver! De ce nu mi-ai zis că avem musafiri chiar acum? – Mă rog! – a dat din cap – salut, îmi pare bine să te – s-a uitat spre Ana, apoi lăsându-şi privirea în jos – spre copii, rectifică: să vă cunosc! Eu sunt Mirabela, scuze că nu dau mâna cu tine dar sunt prea murdară – îi întinse degetele pentru a arăta cât praf de acumulase pe braţele sale şi amândouă râseră.
Prea direct şi fără să îmi dea timp pentru a mă obişnui cu ideea, îşi întoarse atenţia spre mine.
- Salut, Will, îmi pare bine să te văd… A trecut atâta vreme! ( vorbea cu destul de multă însufleţire ). Cât? 20 de ani? Ai îmbătrânit!
Râse, un gest deloc artificial iar eu parcă mă împotmolisem pentru că nu găseam nimic bun de zis. S-a uitat la copii – ce faceţi micuţilor?
Au schimbat câteva vorbe, Ana arătându-se încântată de ceea ce era aici, Oliver sărind imediat lângă ea şi propunându-i să îi arate şi restul, furând-o imediat din cameră, copii urmând-o orbeşte.
- Mirabela, fă tu floarea aia că eu nu mă pricep! Se opri o clipă, înainte să iasă din cameră – cât e ceasul? Prea repede, fără ca eu să realizez, scoase din buzunar un ceas de mână – identic cu al meu şi îi spuse ora, întorcându-se spre scară şi continuând să picteze.
- Nu ne-am mai văzut de mult, zise într-un final.
- Da, am răspuns sec.
- Am plecat prea brusc. Am frânt multe inimi. Îmi cer scuze.
- Nu îţi pare rău, am remarcat eu deloc răutăcios.
S-a uitat în jur, coborând de pe scară.
- Nu, nu-mi pare! Mi-a trecut supărarea, ranchiuna, m-am mai maturizat, am înţeles multe lucruri… Nu îmi pare deloc rău deşi simţeam nevoia să mă scuz faţă de tine – am fost puţin rea.
Am dat afirmativ din cap.
- Ai fost, lăsând o scrisoare în care îmi spui că mă iubeşti ca naiba dar că nu poţi rezista alături de mine.
Chicoti la tonul meu atât de decisiv, plin de reproş – nu m-am putut abţine.
- Fii serios! Locul tău nu era alături de mine – doar uite-te la tine! Îmi analiză hainele scumpe, elegante, pe care nu le-aş fi purtat nici gând înainte. Asta e ţinută de om de afaceri! Aristocrat, nobil – pricepi tu. Copii! Ai doi copii, sunt foarte simpatici, şi o soţie ce pun pariu că e mai docilă decât… Mă rog, decât ceva cel mai docil. A făcut o pauză, privindu-mă în ochi, plină de sinceritate: mă bucur mult pentru tine. Asta e viaţa pe care o meriţi.
Toate sentimentele vechi erau trezite şi simţeam că o iubesc pe Mirabela mai mult decât orice pe lumea asta. Cu Ana nu mă căsătorisem din dragoste deşi îmi adoram copii. Dar pe ea, pe această femeie atât de frumoasă, sinceră şi plină de energie o iubeam mai mult decât orice, chiar şi acum, după 20 de ani, chiar şi acum…
În loc să îmi exprim sentimentele, deşi inima mea bătea prea repede pentru a ţine ritmul cu ea, am zis:
- Şi … Tu, Oliver? Nu înţeleg!
A chicotit.
- Îţi vine sau nu să crezi, ne-am întâlnit întâmplător! Mi-a zis multe, pe vremea aceea credea că „ o să moară†din cauza unor analize. Mă rog, după ce a descoperit cum stăteau cu adevărat lucrurile – îmi zâmbi – a dat dracului toată familia ta unde nu era deloc fericit, s-a tuns, şi-a vopsit părul acela – a zis că niciodată nu i-a plăcut, avea douăzeci şi nu ştiu câţi de ani şi se comporta ca un puştid e 15. Mi-a zis că trebuie să facem un orfelinat, am râs de el – şi totuşi, uite-ne aici!
Am dat din umeri, nervii îmi erau întinşi la maxim şi eram gelos pe fratele meu. Doamne Dumnezeule! Ce mă apucasem.
Surâsul i-a pierit de pe buze.
- Aa. Nu asta era întrebarea. Da, eu şi Oliver suntem împreună. El nu mă cere în căsătorie şi la drept, nici eu nu vreau. Nu o să avem copii ( eu nu pot… ) şi o să ne ocupăm veşnc de orfelinatul acesta. Ca un vis împlinit. Îmi pare rău pentru ceea ce am făcut în trecut, William, dar asta este – trecutul s-a dus, trebuie să înţelegi asta. Deşi sunt sigură că o faci, de aceea i-am cerut lui Oliver să vă invite. Să trecem peste această etapă a vieţii noastre.
Nu ştiu de ce reacţionam aşa dar îmi doream nespus să o iau în braţe şi să o sărut… să îi cer să fie iar cu mine… să…
Dar ai păstrat ceasul de la mine… am zis ca un tâmpit, neînţelegându-mă.
A râs şi se părea că era amuzată de comportamentul meu.
- Ce să zic, pentru mine ai fost – cum se spune? Habar nu am. Te-am iubit mult şi nu intenţionez să te şterg din memorie. Plus că-mi place ceasul acesta.
Nu mai puteam rezista, dacă uşa aceea nu s-ar fi deschis şi Ana, Oliver şi mai ales copii nu s-ar fi întors, aş fi îmbrăţişat-o!
Dar aşa am înţeles… Se terminase. Eu şi Mirabela nu mai puteam fi împreună, se terminase pentru totdeauna – chiar dacă aveam un sentiment de regret în suflet, avea să treacă, ştiam asta – pentru că acum… Aveam altă viaţă. Trebuia să am grijă de familia, căminul şi responsabilităţile mele.
Le-am mulţumit că ne-au invitat aici.
- Cu multă plăcere – Oliver s-a apropiat de Ela, luând-o de mână – oricum, mă bucur mult că am reuşit să vă vedem.
Ştiam că aceasta va fi, probabil, ultima noastră întâlnire. Cu fratele, cu Ela… Probabil mâine va interveni o afacere în programul meu şi va trebui să plec, lăsându-i pe cei trei aici. Se vor distra mult şi îmi vor povesti cât de grozavi sunt unchiul şi mătuşa… Şi probabil multă vreme îi voi trimite pe cei doi, pe Eliza şi Andrew la aceştia, se vor distra, îşi vor îndrăgi mult rudele… Dar eu nu voi mai reuşi să îi văd niciodată. Nu era o probabilitate, era siguranţa pentru viitor, dorinţa noastră – ştiam că şi ei doi voiau acelaşi lucru. Mirabela nu îl iubea pe Oliver cum o făcuse cu mine. Se obişnuise cu el, poate îi aducea aminte de mine? Poate că nu… Dar el pututse să facă ceva pentru ea, ce nici eu, nici oricare alt bărbat din viaţa ei nu ar fi putut face niciodată… Să o ajute să treacă peste acea etapă, nu să o accepte, ci să o admire în special aşa. Pentru că Oliver, era cu adevărat beat de iubire din cauza ei şi o înţelegea – oricât uram asta – mai mult decât oricine altcineva.
Ne-am luat la revedere, ne-am îmbrăţişat, cu promisiunea de a ne vedea a doua zi, deşi… A doua zi eu deja voi fi plecat iar ei îşi vor continua cursul vieţii fericiţi, amintindu-şi poate de unele momente din trecut.
Era vremea să trec şi eu peste această etapă a vieţii mele, să înţeleg că s-a terminat, că am iubit, că m-a iubit şi ea. Şi că ea, a suferit mai mult decât oricare altă persoană pe care am cunoscut-o până acum. A întrecut orice limită posibilă… Căci deşi acum sufletul meu plânge din cauza ei, aceasta este energică, binevoitoare şi a învins toate obstacolele din viaţa ei.
Ca cea mai puternică femeie pe care am cunoscut-o.
În orice caz, vă mulţumesc enorm tuturor pentru comentariile voastre şi pentru susţinerea nelimitată şi pentru faptul că, pur şi simplu, aţi citit povestea - şi a durat ceva! mă uit peste ea şi sunt destul capitole în care, well, stupid or not, eu chiar am pus suflet şi deşi e terminată de mult povesioara, acum simt cu adevărat că se sfârşeşte. De ce? Pentru că împart finalul cu voi şi... ştiţi cum e! În orice caz, vă mulţumesc încă odată şi sper să ne mai întâlnim pe aici, sper să vă placă epilogul, să aveţi un gust plăcut şi o amintire şi mai plăcută atunci când vă gândiţi la O trecem pe feminin şi la Mirabela şi sper că, într-un fel sau altul, nu o să uitaţi prea curând micuţa mea povestioară.
Doamne, zici că-mi iau adio. But, regarding the situation and ... well the fact that here's going to be some ENDING, well... yeah, it's kind of a... more like, farewell for me and you.
Aberez. Vă aştern epilogul şi vă aştept impresiile finale, dacă vor fi. Mulţumesc, oricum ar fi * smiles*
Epilog
- Staţi cuminţi! Amândoi, acum!
Copii s-au liniştit imediat după ce mi-au auzit vocea. Avionul tocmai ateriza şi ei deveniseră foarte agitaţi, dând din picioare şi strigând unul la celălalt. Ştiam că nu le pot cere prea mult, în fond, ea nu avea decât 10 ani iar el 8 ani. Semănau, totuşi, destul de mult – erau amândoi blonzi, cu ochii albaştri, calzi şi cu pielea uşor bronzată.
- Sunt tare neliniştiţi! a exclamat uşor nerăbdătoare Ana, zâmbindu-mi cald. Am dat din cap, aprobând-o destul de blând. Curând, şi avionul a aterizat. Ne-am părăsit locurile –bagajele aveau să fie transportate la hotel de către o agenţie specială. Oliver insistase să stăm la el, dar a trebuit să refuz cu vehemenţă. Ar fi fost prea mare deranjul, doi copii puteau fi cu adevărat o nebunie, iar el nu ştiu cât putea suporta zgomotul.
Åži totuÅŸi, ne aÅŸtepta la aeroport.
- Unde e? Unde e? Întreba Eliza foarte nerăbdătoare, scuturând din picioare şi uitându-se răutăcios la fratele său. Acesta a scos rapid limba spre ea, a zâmbit satisfăcut şi şi-a împreunat braţele la piept, luând înfâţişarea unui adult calm şi răbdător. Mama lor a râs imediat, eu am zâmbit şi am continuat să îl caut cu privirea. Şi brusc, în faţa noastră a apărut un bărbat tuns scurt, brunet, îmbrăcat într-o pereche de blugi cazuali şi un tricou oarecare, pătat cu nişte vopsea – părea. Zâmbea larg. Avea ochii albaştri.. Şi era, surprinzător, chiar Oliver. Inima mea a tresărit pentru o secundă.
Nu mă mai întâlnisem cu fratele meu de… 20 de ani? Deşi am ţinut destul de des legătura şi acum era o surpriză să îl văd atât de... Schimbat şi totuşi tânăr. Avea expresia unui om fercit de 30 de ani deşi vârsta de 40 rotunijtă era depăşită.
- Ia te uită, astea-s puşlamalele? Salut, eu sunt unchiul vostru Oliver!
Am râs, îmbrăţişându-l şi păstrându-mi întrebările pentru mai târziu, i-am făcut cunoştinţă cu familia mea. I-a sărutat galant mâna Anei şi i-a luat în braţe pe cei mici. Eu tot îl cercetam: nu ştiam nimic despre condiţia lui actuală şi mă întrebam: ce se întâmplase? Nu aş fi crezut niciodată că va refuza să meargă mai departe cu planurile familiei noastre, că va renunţa la căsătoria lui aranjată, la familia de aristocrat – şi cine ar fi crezut că eu voi reveni la vechile noastre obiceiuri? Luând responsabiltiatea familiei în mâini? Nu îl întrebasem niciodată de ce o făcuse şi nu aveam, oricum, nici cea mai mică idee despre asta. Cum se descurca acum? Puteam să judec după haine, şi totuşi – avea o expresie atât de binevoitoare, pe care la douăzeci de ani nu o avea!
Şi poate, cea mai mare surpriză, era faptul că se vopsise.
- Nu te mai uita aşa la mine, o să mă înroşesc. Deci, staţi la mine? I-am explicat că deja ne-am cazat al hotel, a oftat şi ne-a condus afară, spre maşina lui.
- Nu e chiar limuzina cu care eraţi voi obişnuiţi, şi cum eram şi eu odată! – râse – dar cred că merge.
S-a oprit în faţa unui Jeep care era uşor prăfuit şi a deschis una din uşile din spate, ajutând-o pe Ana şi pe copii să urce.
- GlumeÅŸti?
- Nu chiar. Urcă şi tu în faţă.
S-a pus la volan. Ne-a condus la hotel. I-am lăsat pe copii acolo şi m-am întors cu el la maşină, pentru a discuta. Totul era un haos.
- Uite ce e! Nu pot sta acum la poveşti, am treabă multă, trebuie să mă duc la orfelinat – redecorăm ( doar îmi observi hainele! ) – mă rog, avem destul de multă treabă pe acolo… Şi e de abia – se uită la ceas – ah! Nu mai merge, îmi zici tu cât e?
- E doisprezece, zic destul de buimac, amuzat.
- Ah, da – e 12. Mă rog, am multe de făcut – părea că îmi cercetează ceasul de buzunar - era un obiect vechi, din aur, prin de un lănţişor finuţ, tot din aur – existau doar două exemplare în toată lumea. Şi-a revenit brusc şi mi-a dat adresa orfelinatului: vin-o şi tu azi pe acolo, să vezi ce fac eu! Şi vorbim altădată despre ce s-au mai întâmplat anii ăştia. Nu ştiu dacă e un medeiu potrivit pentru ai tăi – a surâs destul de dispreţuitor, dar tu vin-o oricum.
Şi înainte să mai pot adăuga ceva, mi-a mai spus odată adresa, s-a aruncat în maşină şi a accelerat, dispărând din raza mea vizuală.
Iar eu am început să râd.
Nu îmi venea să cred cât se transformase fratele meu geamăn. Oliver nu mai era deloc ca şi aristocratul înfumurat pe care îl cunoscusem cândva, era… Atât de diferit şi niciodată nu mi-aş fi putut imagina aşa ceva.
Întorcându-mă la soţia mea, o femeie blondă – cu trăsături calde, binevoitoare, cu nişte maniere şi o decenţă incomparabile – se vedea faptul că provine dintr-o familie nobilă. I-am zâmbit, i-am explicat ceea ce am discutat cu Oliver şi mi-a propus să mergem, să vedem.
- Dar nu sunteţi obosiţi?
Copii săreau prin cameră, alergându-se unul pe celălalt.
- Ei mereu au energie. Plus că, dacă tot mergem, putem să facem şi o mică donaţie. E un orfelinat, nu? Ştii cât îmi plac copii şi ar fi bine ca şi ei doi – arătând spre cei mici – să înveţe de mici cum să se comporte cu ceilalţi.
Am dat din cap, propunând să luăm prânzul mai întâi, să ne odihnim puţin şi apoi să mergem într-acolo.
[center]*[/center]
- AÅŸa e bine?
- Nuuuuuu! Vezi, fă o floricică acolo! Oh, Oliver nu ştie să facă nimic, unde e…
Vocea copilului s-a oprit imediat ce noi am intrat. Era o încăpere mare, ce părea a fi cantina şi vopseau. Oliver era cocoţat pe o scară, pictând ceva pe un perete, deşi nu îi ieşea prea bine iar un copil – ce nu părea să aibă mai mult de 10 ani, îi dădea indicaţii, foarte preocupat. S-a înroşit puţin când ne-a văzut şi îşi pierdu imediat cuvintele. Ana a zâmbit instantaneu – era o femeie foarte delicată şi bună.
- Oh, aţi venit!
Oliver a coborât imediat, s-a şters cu ceva pe mâini şi am observat o pată mare de vopsea galbenă pe gâtul său. Părea să nu-l deranjeze. Părul lui era tot prăfuit.
- Oh, e cam mare dezordine acum pe aici – de aia i-am zis lui William să vină singur – nu m-ai ascultat deloc! – tonul lui era mustrător – dar, în fine! Acum sunteţi aici. Cum vă place oreflinatul nostru?
Ana a spus câteva cuvinte înduioşătoare şi copii stăteau lipiţi de ea, sfioşi.
- Oh, oh! Am investit mult timp în el, eu şi… Mă rog, toată lumea…
Un zgomot brusc ne-a atras atenţia tuturor, un copil venea în fugă în încăpere, urmat de o femeie care ţipa la el:
- Ionuţ! Dă-mi imediat pensula aia înapoi sau nu mai vezi nicio navetă spaţială desenată pe peretele acela!
Băiatul, un ţânc de vreo şase ani, se opri brusc, îi întinse pensula şi îi spuse cu multă fericire: Te rog, te rog, te rog domnişoară Mirabela, să îmi desenezi naveta aceea spaţială!
Femeia râse imediat.
Eu am împietrit. Ceilalţi erau veseli, râdeau, păreau atât de energici… Dar eu nu îmi puteam lua ochii de la ea, inima îmi bătea mai tare, n pricepeam nimic. Era tunsă scurt, o femeie slăbuţă, ce nu părea prea bătrână, cu un zâmbet larg pe chip, cu un piercing în nas parcă destul de nepotrivit vârstei, dar care o prindea atât de bine… Era şi ea îmbrăcată cazual, în blugi şi maiou, fiind plină de vopsea.
S-a oprit brusc pentru a ne cerceta. Părea şi ea, la fel ca şi mine, împietrită. Îşi reveni brusc, scutură din cap, îşi scutură mâinile şi se apropie de noi, tot zâmbăreaţă – gest ce nu părea deloc fals.
- Oliver! De ce nu mi-ai zis că avem musafiri chiar acum? – Mă rog! – a dat din cap – salut, îmi pare bine să te – s-a uitat spre Ana, apoi lăsându-şi privirea în jos – spre copii, rectifică: să vă cunosc! Eu sunt Mirabela, scuze că nu dau mâna cu tine dar sunt prea murdară – îi întinse degetele pentru a arăta cât praf de acumulase pe braţele sale şi amândouă râseră.
Prea direct şi fără să îmi dea timp pentru a mă obişnui cu ideea, îşi întoarse atenţia spre mine.
- Salut, Will, îmi pare bine să te văd… A trecut atâta vreme! ( vorbea cu destul de multă însufleţire ). Cât? 20 de ani? Ai îmbătrânit!
Râse, un gest deloc artificial iar eu parcă mă împotmolisem pentru că nu găseam nimic bun de zis. S-a uitat la copii – ce faceţi micuţilor?
Au schimbat câteva vorbe, Ana arătându-se încântată de ceea ce era aici, Oliver sărind imediat lângă ea şi propunându-i să îi arate şi restul, furând-o imediat din cameră, copii urmând-o orbeşte.
- Mirabela, fă tu floarea aia că eu nu mă pricep! Se opri o clipă, înainte să iasă din cameră – cât e ceasul? Prea repede, fără ca eu să realizez, scoase din buzunar un ceas de mână – identic cu al meu şi îi spuse ora, întorcându-se spre scară şi continuând să picteze.
- Nu ne-am mai văzut de mult, zise într-un final.
- Da, am răspuns sec.
- Am plecat prea brusc. Am frânt multe inimi. Îmi cer scuze.
- Nu îţi pare rău, am remarcat eu deloc răutăcios.
S-a uitat în jur, coborând de pe scară.
- Nu, nu-mi pare! Mi-a trecut supărarea, ranchiuna, m-am mai maturizat, am înţeles multe lucruri… Nu îmi pare deloc rău deşi simţeam nevoia să mă scuz faţă de tine – am fost puţin rea.
Am dat afirmativ din cap.
- Ai fost, lăsând o scrisoare în care îmi spui că mă iubeşti ca naiba dar că nu poţi rezista alături de mine.
Chicoti la tonul meu atât de decisiv, plin de reproş – nu m-am putut abţine.
- Fii serios! Locul tău nu era alături de mine – doar uite-te la tine! Îmi analiză hainele scumpe, elegante, pe care nu le-aş fi purtat nici gând înainte. Asta e ţinută de om de afaceri! Aristocrat, nobil – pricepi tu. Copii! Ai doi copii, sunt foarte simpatici, şi o soţie ce pun pariu că e mai docilă decât… Mă rog, decât ceva cel mai docil. A făcut o pauză, privindu-mă în ochi, plină de sinceritate: mă bucur mult pentru tine. Asta e viaţa pe care o meriţi.
Toate sentimentele vechi erau trezite şi simţeam că o iubesc pe Mirabela mai mult decât orice pe lumea asta. Cu Ana nu mă căsătorisem din dragoste deşi îmi adoram copii. Dar pe ea, pe această femeie atât de frumoasă, sinceră şi plină de energie o iubeam mai mult decât orice, chiar şi acum, după 20 de ani, chiar şi acum…
În loc să îmi exprim sentimentele, deşi inima mea bătea prea repede pentru a ţine ritmul cu ea, am zis:
- Şi … Tu, Oliver? Nu înţeleg!
A chicotit.
- Îţi vine sau nu să crezi, ne-am întâlnit întâmplător! Mi-a zis multe, pe vremea aceea credea că „ o să moară†din cauza unor analize. Mă rog, după ce a descoperit cum stăteau cu adevărat lucrurile – îmi zâmbi – a dat dracului toată familia ta unde nu era deloc fericit, s-a tuns, şi-a vopsit părul acela – a zis că niciodată nu i-a plăcut, avea douăzeci şi nu ştiu câţi de ani şi se comporta ca un puştid e 15. Mi-a zis că trebuie să facem un orfelinat, am râs de el – şi totuşi, uite-ne aici!
Am dat din umeri, nervii îmi erau întinşi la maxim şi eram gelos pe fratele meu. Doamne Dumnezeule! Ce mă apucasem.
Surâsul i-a pierit de pe buze.
- Aa. Nu asta era întrebarea. Da, eu şi Oliver suntem împreună. El nu mă cere în căsătorie şi la drept, nici eu nu vreau. Nu o să avem copii ( eu nu pot… ) şi o să ne ocupăm veşnc de orfelinatul acesta. Ca un vis împlinit. Îmi pare rău pentru ceea ce am făcut în trecut, William, dar asta este – trecutul s-a dus, trebuie să înţelegi asta. Deşi sunt sigură că o faci, de aceea i-am cerut lui Oliver să vă invite. Să trecem peste această etapă a vieţii noastre.
Nu ştiu de ce reacţionam aşa dar îmi doream nespus să o iau în braţe şi să o sărut… să îi cer să fie iar cu mine… să…
Dar ai păstrat ceasul de la mine… am zis ca un tâmpit, neînţelegându-mă.
A râs şi se părea că era amuzată de comportamentul meu.
- Ce să zic, pentru mine ai fost – cum se spune? Habar nu am. Te-am iubit mult şi nu intenţionez să te şterg din memorie. Plus că-mi place ceasul acesta.
Nu mai puteam rezista, dacă uşa aceea nu s-ar fi deschis şi Ana, Oliver şi mai ales copii nu s-ar fi întors, aş fi îmbrăţişat-o!
Dar aşa am înţeles… Se terminase. Eu şi Mirabela nu mai puteam fi împreună, se terminase pentru totdeauna – chiar dacă aveam un sentiment de regret în suflet, avea să treacă, ştiam asta – pentru că acum… Aveam altă viaţă. Trebuia să am grijă de familia, căminul şi responsabilităţile mele.
Le-am mulţumit că ne-au invitat aici.
- Cu multă plăcere – Oliver s-a apropiat de Ela, luând-o de mână – oricum, mă bucur mult că am reuşit să vă vedem.
Ştiam că aceasta va fi, probabil, ultima noastră întâlnire. Cu fratele, cu Ela… Probabil mâine va interveni o afacere în programul meu şi va trebui să plec, lăsându-i pe cei trei aici. Se vor distra mult şi îmi vor povesti cât de grozavi sunt unchiul şi mătuşa… Şi probabil multă vreme îi voi trimite pe cei doi, pe Eliza şi Andrew la aceştia, se vor distra, îşi vor îndrăgi mult rudele… Dar eu nu voi mai reuşi să îi văd niciodată. Nu era o probabilitate, era siguranţa pentru viitor, dorinţa noastră – ştiam că şi ei doi voiau acelaşi lucru. Mirabela nu îl iubea pe Oliver cum o făcuse cu mine. Se obişnuise cu el, poate îi aducea aminte de mine? Poate că nu… Dar el pututse să facă ceva pentru ea, ce nici eu, nici oricare alt bărbat din viaţa ei nu ar fi putut face niciodată… Să o ajute să treacă peste acea etapă, nu să o accepte, ci să o admire în special aşa. Pentru că Oliver, era cu adevărat beat de iubire din cauza ei şi o înţelegea – oricât uram asta – mai mult decât oricine altcineva.
Ne-am luat la revedere, ne-am îmbrăţişat, cu promisiunea de a ne vedea a doua zi, deşi… A doua zi eu deja voi fi plecat iar ei îşi vor continua cursul vieţii fericiţi, amintindu-şi poate de unele momente din trecut.
Era vremea să trec şi eu peste această etapă a vieţii mele, să înţeleg că s-a terminat, că am iubit, că m-a iubit şi ea. Şi că ea, a suferit mai mult decât oricare altă persoană pe care am cunoscut-o până acum. A întrecut orice limită posibilă… Căci deşi acum sufletul meu plânge din cauza ei, aceasta este energică, binevoitoare şi a învins toate obstacolele din viaţa ei.
Ca cea mai puternică femeie pe care am cunoscut-o.
-sfârşit-