Iubire la suprapreţ

[Cherie]

Heeei xD.
Ăăăăh...
Nu ştiu ce v-aş mai putea spune înafară de mulţumim enorm pentru comentarii, scuzaţi întârzierea şi lectură plăcută! :D


[center]Capitolul 33[/center]


Se spune că există anumite momente în care viaţa îţi trece prin faţa ochilor. Deobicei asta se întâmplă când primeşti o lovitură mortală sau ai parte de un accident grav. În orice caz, în circumstanţe de genul. Şi aceste momente îţi schimbă dintr-odată modul de gândire, te fac să realizezi ce fel de persoană ai fost înainte şi că ai şansa să te schimbi şi să te porţi altfel cu cei din jurul tău, să rezolvi anumite lucruri şi să repari greşeli din trecut.
Dacă aş spune cuiva că asta mi s-a întâmplat şi mie în momentul în care am alunecat de pe scaun şi m-am lovit cu capul de colţul mesei – o lovitură destul de periculoasă, ce mi-ar fi putut provoca un accident vascular cerebral – nu m-ar crede nimeni. Nici nu m-ar mira la ce persoană oribilă am fost pe tot parcursul celor şaptesprezece ani ai mei.
Am făcut-o pe şefa de mică, am fost egoistă şi răutăcioasă şi o manipulatoare cu acte în regulă, foarte profesionistă în ceea ce mulţi dintre noi numim şantaj sentimental. În general toţi pe care-i rănisem se îndepărtaseră de mine, însă unele persoane continuaseră să-mi fie alături şi totuşi eu continuam să le tratez ca pe nişte fiinţe neînsemnate. Desigur, vorbesc despre Eric şi Nate. Şi puţin mai târziu Bridget şi Victor.
Lui Nate îi datorez atât de multe, practic, viaţa mea – el pur şi simplu m-a crescut. Când părinţii mei au plecat în lume cu afaceri voiau să mă ia cu ei, dar Nathaniel le-a spus că nu ar fi bine pentru mine să mă ia de aici, de lângă Eric şi prietenii mei, şi să mă lase să stau cu el, promiţându-le că nu mă va lăsa nesupravegheată nicio clipă şi că oricum eram cu Eric în marea majoritate a timpului. În faţa unor asemenea argumente nici cei mai stricţi părinţi n-ar avea ceva de spus, darămite ai mei care ne permiteau prea multe mie şi fratelui meu.
Iar în acel moment, când deschisesem ochii şi capul mă durea atât de tare, iar tot ce vedeam în faţa ochilor era chipul său palid şi tras, cu privirea aceea albastră, ştearsă şi totuşi împânzită de lacrimi, am realizat, cu adevărat, cât de mult rău îi făcusem acestui biet om, fratele meu, care ar fi dat orice pentru fericirea mea.
-Slavă Domnului că eşti bine, Roselyn! Mă speriasei, a spus cu o voce atât de răguşită că pe moment nu eram sigură că-i aparţine.
Nu m-am putut abţine, l-am luat de gât şi l-am tras spre mine, strângându-l într-o îmbrăţişare sufocantă. Nu spuneam nimic, consideram că cuvintele erau de prisos. Am lăsat doar lacrimile să-şi spună povestea, iar Nate părea să înţeleagă foarte bine. Mă strângea şi el la rândul său în braţe, sărutându-mi părul şi spunându-mi cu blândeţe că mă iartă, că mă iubeşte, că sunt surioara lui mai mică.
-Ce am păţit ? am întrebat şoptit, când mi-am atins fruntea bandajată.
-Nimic grav, doar... ehem, ţi-ai spart capul. Ai fost inconştientă vreo oră şi ceva, începusem să mă îngrijorez. Te-am tratat, dar mă gândeam că poate ai păţit ceva şi voiam să te duc la urgenţe.
-Nu cred că era nevoie, am chicotit. Sunt bine Nate, serios. Nici măcar nu mă doare.
-Asta pentru că bandajul e foarte strâns. O să-ţi rămână un semn urât pe frunte, dar nu cred că asta contează acum. Ce vreau să ştiu e... Ce Dumnezeu făceai acolo ?
-Voiam să-mi cer scuze într-un mod mai spectaculos, am zis ruşinată. Mă gândisem să-ţi fac ceva de mâncare, nu ai ieşit din camera ta toată ziua.
A început să râdă şi m-a strâns în braţe.
-Cum aş putea fi supărat pe tine, a spus ca pentru el, când tu eşti lumina ochilor mei...
I-am strâns tricoul în mâini şi mi-am pus capul pe umărul lui.
-Să nu mai spui asta niciodată, Nate. Nu sunt demnă de aşa ceva, nu merit nici măcar îmbrăţişarea asta. Tu ai fost mereu acolo pentru mine, ai pus întotdeauna fericirea mea pe primul loc, nu ţi-a păsat decât de mine. Nu mai vreau asta, să mai stau în calea fericirii tale, să fiu o piedică în viaţa ta – cum de nu am realizat asta până acum ? Spui că eşti fericit şi împlinit când mă vezi pe mine zâmbind. Înainte mă mulţumeam să aud asta, dar acum vreau s-o văd. Şi ştii ce ? Chiar nu-mi pasă cu cine ai de gând să ieşi atâta timp cât tu eşti fericit – chiar dacă e Kristin, nu-mi pasă. Dacă o iubeşti, şi te iubeşte şi ea, atunci cine naiba sunt eu să stau în calea voasră ?
S-a desprins din îmbrăţişare şi m-a privit sceptic:
-Mda, tu chiar te-ai lovit cap.
-Heei, am zis lovindu-l peste umăr, vorbesc serios! Chiar vreau să fii din nou ca înainte, iar dacă verişoara lui Eric este cea care-l poate readuce la viaţă pe vechiul Nate, atunci nu pot face nimic altceva decât să vă urez să fiţi fericiţi împreună.
Îmi simţeam buzele arcuindu-se într-un zâmbet larg şi călduros. Şi da, sincer, foarte sincer. Pentru că tot ce spusesem era adevărat.
-Roselyn, chiar te iubesc enorm, surioară, m-am strâns energic în braţe, sărutându-mi obrajii, frunte, părul.
-Hai la Kristin, i-am murmurat în ureche. Vreau... vreau să-i cer scuze.

Eram în faţa uşii apartamentului lui Eric şi nu credeam să mai fi fost vreodată atât de emoţionată. Nu ştiam sigur de ce mă simţeam aşa – fiindcă aveam să-mi cer scuze în faţa lui Kristin şi să-i spun că le accept relaţia sau... fiindcă îl vedeam pe el după faza de dimineaţă şi nu ştiam cum aş putea să mă justific în faţa lui ?
Uşa s-a deschis cu un scârţâit prelung, iar în dreptul ei a apărut Kristin morocănoasă, îmbrăcată în pijamale şi ciufulită, cu o cutie de îngheţată în mână. Mi-am încleştat instinctiv degetele în jurul încheieturii lui Nate şi am înghiţit în sec. El o privea amuzat şi totuşi, dincolo de acea privire, vedeam în ochii săi o sclipire pe care nu o mai văzusem de mult. Fratele meu chiar era atât de îndrăgostit de fiinţa asta ?
Când m-a zărit bandajată Kristin a izbucnit într-un râs isteric:
-Ce a păţit cap sec asta, Nathaniel ? Ai bătut-o ? Nu că n-ar merita...
Nate a încercat s-o oprească să mai zică ceva, dar nu i-am dat ocazia. Bruneta era foarte supărată pe mine şi ura ei pentru mine bănuiam că atinsese cote maxime dupa ziua de azi. Totuşi, surprinzător sau nu, o înţelegeam.
-Îmi pare rău pentru tot ce ţi-am spus, Kristin şi pentru reacţia mea egoistă, am spus cu fermitate. Nu ştiu cât de repede o să mă ierţi tu, poate nici n-o s-o faci, dar acum că mi-am cerut scuze simt că mi-am luat o piatră de pe inimă. Şi asta nu e tot!
I-am luat mâna ei şi pe a lui Nate şi le-am împreunat. Kristin s-a uitat confuză la fratele meu şi apoi la mine şi din nou la el, care ridica din umeri.
-Nu sunt nebună, Kristin. Pur şi simplu vreau să mă schimb, să nu mai fiu atât de egoistă cu persoanele la care ţine. Nate te iubeşte, o văd chiar şi eu, iar dacă şi tu îl iubeşti, voi accepta această relaţie. Acum spune-mi... Ţii măcar, câtuşi de puţin, la fratele meu ?
Kristin a început să roşească brusc şi să-şi desprindă mâna din strânsoarea lui Nate. Începuse să gesticuleze agitată şi să bolborosească cuvinte pe care niciunul nu le înţelegea. Până la urmă s-a oprit din vorbit şi m-a privit suspicios:
-Tu n-ai altceva mai bun de făcut, roşcato ?
-Cum ar fi ? am zis neobişnuit de veselă.
-Să-l urmăreşti pe văru-meu sau ceva.
De fapt, dacă mă gândesc mai bine, chiar voiam să discut puţin cu Eric. Aveam atâtea să-i spun.
-Ştii, chiar cred că mi-am terminat treaba aici, am zis şi simţeam cum sângele-mi urca în obraji. Ăăăh... Eric e pe acasă ?
-Din păcate, cap sec, ai picat într-un moment prost. Nu e acasă. Habar n-am pe unde umblă la ora asta şi pe vremea asta, dar se descurcă el, e băiat mare.
-Să-l aştept ? am întrebat uitându-mă când la Kristin când la Nate.
-Cum vrei, a ridicat ea din umeri. Ah, şi Roselyn... Nu zic că te iert, dar slavă Domnului că te-ai trezit la viaţă în sfârşit!
Ne-am mutat toţi trei în bucătărie unde Nate a început să ne pregătească cina. Era destul de târziu, vreo unşpe noaptea şi ploua cu găleata afară. Mă întrebam ce face Eric şi cu cine era ? Oare verişoara lui chiar nu ştia unde e sau încerca să-l acopere ? Dar ce naiba făceam, nici măcar nu eram un cuplu şi eu deja eram geloasă ?
-Acum serios, Roselyn, cum de-ai reuşit să-ţi spargi căpăţâna ? a întrebat râzând în hohote.
-Încercând să-i cer scuze lui Nate, i-am răspuns printre dinţi.
-Nuuu, nu-mi spune că ai încercat să faci ceea ce cred eu că ai încercat să faci!
Kristin râdea atât de mult şi de zgomotos că instinctul îmi dicta să-mi bag degetele în urechi sau să plec de acolo.
-Da, chiar a încercat să-mi facă ceva de mâncare, a răspuns Nate în locul meu încercând cu greu să-şi înăbuşe râsul.
-Vai, dar Eric mi-a zis că întotdeauna ai fost praf în bucătărie, continua Kristin să mă amăgească.
-Ah da ? Ce reclamă drăguţă îmi face el. La cât de mult mă iubeşte mă aşteptam la mai mult din partea lui...
Brusc Kristin a redevenit serioasă. S-a apropiat de mine şi m-a apucat de bărbie, săgetându-mă cu o privire de gheaţă.
-Prostul ăsta chiar te iubeşte, roşcato, şi ai face bine să nu-l mai tratezi cu indiferenţă acum că te-ai deşteptat şi tu în sfârşit. Nu ştiu cât mai poate aştepta după tine, oricât de mult te-ar iubi, e băiat până la urmă şi are şi el anumite nevoi. Dacă tu stai să-ţi baţi capul în continuare cu fiecare prostie care-ţi vine ţie în cap, ca de exemplu cu cine se culcă sau nu fractu’, fi sigură că Eric s-ar putea întoarce oricând la oxigenata aia. Nu te înghit eu prea mult, dar te prefer pe tine în locul piţipoancei ăleia!
Am înghiţit în sec – chiar ar fi capabil Eric să se întoarcă la Bridget ?
Văzând că discursul ei “motivant” a avut success, Kristin a dat drumul bărbiei mele şi m-a privit cu o oarecare satisfacţie.
-Ştii, nu prea observ eu chestiile astea la o fată, da’ tu chiar eşti frumuşică. Acum înţeleg şi eu ce văd ăştia la tine, a chicotit.
Cred că roşisem. Un compliment din partea lui Kristin era un lucru atât de rar că nu aveam cum să nu-l accept.
După cină am mai stat puţin cu Kristin, mai mult Nate căci eu îl aşteptam pe Eric. Nu ştiu ce s-a mai întâmplat pe urmă, dacă a venit sau nu acasă până să plecăm noi, cât de târziu a venit, pentru că am adormit. Dar îi spusesem lui Kristin, pentru orice eventualitate, să-i spună să vină la mine mâine dimineaţă să mergem împreună la liceu.

-M-a căutat, Eric ? a fost primul lucru care l-am întrebat pe Nate când am ieşit vijelios de la baie.
El a început să râdă şi mi-a verificat rana de la cap.
-Să nu-ţi dai cu fond de ten acolo. De fapt, cred că te bandajez iarăşi – nu s-a uscat încă.
-Lasă asta! Eric – a venit Eric ?
-Nu, a zis şi m-a tras înapoi în baie. A luat trusa de prim-ajutor din dulap şi a scos rola de tifon şi pansamentul, pe care mi le-a înşirat în jurul capului după ce mi-a curăţat rana. Am strâmbat din nas şi m-am smucit protestând că eu nu am de gând să mă duc la liceu arătând ca o mumie.
-Nu ai fi nevoită să arăţi ca o mumie cum zici tu dacă nu ai fi fost atât de egoistă de la bun început, a murmurat aproape imperceptbil.
Nate nu-mi reproşase niciodată nimic şi acum, ca deobicei când mi se întâmpla asta, simţisem nevoia să mă apăr într-un anume fel. Dar am realizat brusc că avea dreptate, că eu chiar fusesem egoisă şi într-un mod cât se poate de nesimţit. Şi asta nu ar fi prima oară. Dar ştiam că acest act de egoism, care speram eu să fie şi ultimul, a fost picătura care a umplut paharul şi eram sigură că nu-i picase bine nici lui Eric... Oare din acest motiv nu venise la mine de dimineaţă ? Mă... evita ?
Gândul ăsta mă îngrozea şi mă înnebunea în acelaşi timp. După ce l-am recuperat în sfârşit după atâta timp în care niciunul din noi nu-şi mai vorbise, să-l fi pierdut doar dintr-o prostie de a mea ?
Doamne, Roselyn, eşti o fiinţă incurabilă... Nici nu-l meriţi!
Mi-am plecat capul în jos şi am suspinat, gândindu-mă la ce fiinţă mizerabilă am fost de-a lungul timpului.
Nici Nate nu era disponibil să mă ducă la liceu, fiind nevoit să ajungă mai devreme la teatru pentru a rezolva nişte probleme cu sponsorul lor care nu prea mai vroia să-i finanţeze, ceea ce însemna că trebuia să merg pe jos. Din nefericire.
Îmi plac plimbările dimineaţa, mai ales toamna, când vântul îmi flutură părul, fusta, eşarfa. Mă simt atât de bine, obrajii mei palizi ca de ceară se înroşesc dintr-o dată, iar cel mai mult mi-a plăcut să alerg printre frunzele uscate, să fac piruete în mijlocul străzii, să mă prostesc. Însă toate astea le făceam cu Victor.
Drumul spre liceu era împânzit de amintirile noastre. Timp de trei ani mersesem pe lângă magazinele alea, pe aleea aia. Şi atât de multe lucruri pe care evitam cu îndârjire să mi le amintesc. Chiar şi numele lui încercam să-l uit, să-l şterg din inima mea... Deabia acum realizam cât de mult m-a durut indiferenţa lui. Şi tot acum îl înţelegeam şi pe Eric.
Însă mi-era absolut imposibil să-l uit! Trăisem cu el cele mai frumoase momente din viaţă şi mă iubise atât de mult...
Nu. Doamne. Te rog eu, nu! Ai milă de mine...
Însă degeaba mă rugam eu, Victor chiar ieşise din patiseria din colţ. Prima oară aproape că nu-l recunoscusem, arăta atât de bolnav. Era palid şi tras la faţă şi nici nu se ţinea prea bine pe picioare. De fapt, la un moment dat îşi pierduse echilibrul şi aproape căzuse. Am alergat spre el şi l-am prins înainte să se prăbuşească pe cimentul dur şi rece.
Când m-a simţit aproape de el, m-a strâns sălbatic în braţe, începând dintr-o dată să plângă. Am crezut că mor acolo, atât de tare mă durea să-l văd aşa.
-Roselyn, Roselyn a mea ? Tu eşti – oare chiar pe tine te ţin în braţe ?
Era atât de înnebunit de prezenţa mea că nu-şi dădea seama că mă strângea prea tare. Mă dureau coastele.
-Victor, mă doare.
Mi-a dat drumul şi instantaneu i-am luat chipul în mâini. Ardea şi avea ochii roşii şi umflaţi de plâns, buzele crăpate... Eu eram de vină pentru toate astea ? Doamne cât mă durea să-l văd aşa. Deabia reuşeam să mă abţin să nu plâng.
-Ce-ai păţit ? De ce eşti bandajată iubirea mea ? m-a întrebat îngrijorat mângâindu-mă pe cap.
-Nimic, un accident în casă. Dar tu, Victor, de ce ai venit la liceu ? Eşti bolnav! De ce nu stai acasă ?
-Casa aia, Rose, casa aia e înfricoşătoare fără tine, atât de pustie...
-Dar tatăl tău ?
-O jigodie! Doar se preface. Nimănui nu-i pasă de mine, Roselyn. Nu le-a păsat şi nici nu le va păsa vreodată! Sau cel puţin nu atât cât ţi-a păsat ţie...
Nu ştiam ce să mai zic, mă durea fiecare părticică din corp, ochii mă înţepau şi lacrimile voiau cu desăvârşire să iasă. Însă voiam să închei acest capitol, mi-aş fi făcut mai mult rău, atât mie cât şi lui, întorcându-mă acum la el numai fiindcă îl vedeam în situaţia asta. Trebuia să ne descurcăm fiecare pe picioarele lui. Ştiam amândoi cât de mult însemnase relaţia asta pentru noi, el găsind în mine acea afecţiunea pe care acasă nu avea de unde s-o ia, iar eu văzând în el un sprijin, poate cel mai deosebit.
Să nu mai menţionez şi faptul că nu sunt o sinucigaşă. Acum eram conştientă de ceea ce Eric putea face pentru mine şi nu aveam de gând să-i dau vreun motiv să-mi dovedească până unde ar putea merge. Şi chiar şi aşa, nu mai voiam eu să mă autodistrug din nou.
L-am luat de braţ şi am continuat să mergem spre liceu.
-Ce suntem acum, Roselyn... Amici ? Colegi ? Poate chiar simple cunoştinţe, a oftat.
-Nu ştiu, Victor, dar sincer, chiar cred că e mai bine aşa. Nu... nu te merit, eşti prea bun pentru mine. Să fim serioşi acum!
-În schimb, Eric are tot dreptul, nu ? a zis dintr-o dată cu un sarcasm ucigător.
Eram perplexă. De unde naiba ştia ? Nu, reformulez – ce anume ştia ? Mi-am ridicat chipul spre el şi l-am văzut privind înainte încruntat. Apoi şi-a pus braţul în jurul umerilor mei şi m-a tras aproape de el. Şi lipit buzele de fruntea mea şi a murmurat:
-Să-ţi spun ceva, Roselyn: nu voi renunţa la tine pentru nimic în lume.
Şi mi-a dat drumul, mergând înainte, clătinându-se uşor pe picioare şi ţinându-se cu mâna de cap. Eu eram îngheţată acolo în urma lui, uitându-mă la el, nemaiauzind şi văzând nimic altceva decât pe el spunându-mi că nu va renunţa la mine.
Ce-naiba-se-întâmplă-aici-?