O trecem pe feminin

[Teh]

Salutare! Sunt uimită de comentariile primite şi le apreciez enorm. A durat ceva cu capitolul ăsta pentru că am fost plecată şi când am venit acasă nu îmi mergea netul. Dar acum e aici. Ultimul capitol, dar va urma şi epilogul după acesta. Aşa că... enjoy. Nu ştiu la ce vă aşteptaţi, nu sper să nu vă dezamăgesc, sper doar să vă placă şi să vă surprind, într-o oarecare măsură.
Vă mulţumesc enorm pentru toate comentariile şi părerile de până acum şi pt. simplul fapt că aţi continuat să citiţi. Nu aveţi idee cât înseamnă pentru mine!
*hugs*

Capitolul treizeci

Toată lumea m-a vizitat la spital. Toată lumea! Începând cu Daniel şi terminând cu mama. Dar toţi m-au lăsat rece, pe o parte. Bianca făcuse efortul să vină la mine, nici nu fusesem în stare să îi spun: am pierdut copilul! Nu puteam pronunţa aceste cuvinte. Ea îşi dăduse oare seama de asta? Îşi dăduse seama că ajunsesem într-un stadiu degradabil?
Daniel venise la mine şi începuse să plângă. Dar nu mă înduioşa. Nu voiam să îl alint. Nu mă mai interesa. Totul mă lăsa prea rece. De parcă nu mai eram eu. Când îmi venea să plâng, râdeam. Căci era mereu cineva în preajma mea şi nu mă puteam exterioriza. Şi mi-era ruşine cu mine însumi, de parcă devenisem un fals, unul atât de original, autentic, intact. Mi-era scârbă de mine însumi!
Zilele cât am stat în spital am gândit multe. Multe puncte importante. Ştiam că nu îmi mai iubesc viaţa cum o făceam înainte. Tatăl meu murise. Mama mea nu mai era ce fusese înainte. Nu mai puteam depinde pe fratele meu. Prietenii mei aveau cu toţii o viaţă şi era prea nedrept să mă agăţ de ei. William era mereu la cheremul meu şi îmi aducea atâta dragoste că mă pierdeam, şi nu era bine. Pentru că nu mai eram eu. Şi copilul meu murise înainte să se nască. Şeful meu încă îmi aştepta un loc la serviciu, îmi spunea că îi pare atât de rău. Toţi încercau să mă aline! Îmi creau un nou loc printre ei şi nu înţelegeau cât rău îmi făceau, de fapt, prin asta.
Eu nu mai puteam relua locul acela.
Pentru că asta însemna să fiu tot eu Mirabela. O falsă! Asta devenisem. Pentru că mă dădeam atât de puternică când nu eram! Unde era viaţa aceea uşoară, când îţi venea să plângi, o făceai?! Acum, când văd privirile îngrijorate ale celor din preajma mea, mi se rupe sufletul şi nu mai pot să mă exteriorizez. Mai bine mint frumos, decât un adevăr crud.
„ – Viaţa merge mai departe! O să îi dau o şansă lui William!”, aşa le-am spus fetelor şi ele m-au crezut.
Dar realizez că mi-e imposibil să fac asta. Şi să am aceeaşi relaţie de prietenie cu toţi cum a fost până acum. Să îl iert pur şi simplu pe Daniel, mi-e imposibil. Nu pot s-o fac. Să stau la taclale ca întotdeauna cu Mădălina şi să o păzesc de bărbaţi, nu mai pot. Să port dragostea dintre mine şi Bianca, aceea ce tinde spre normele anormalului, nu mai suport. Să o ascult pe Aura, nu mai înţeleg!... Discuţii, nu le mai pot întreţine. Sunt pierdută pur şi simplu. Viaţa nu merge mai departe, nu existenţa asta. Pentru că mă leg de tot ceea ce am avut şi nu pot începe un nou într-un loc vechi. Nu e o soluţie să mă mut în alt oraş. Să fac asta la infinit?
Niciodată nu avusesem un loc prea stabil. Atunci când am ieşit din spital, parcă nu mai găseam un loc să îl numesc acasă. Goală pe dinăuntru, m-am întors în apartament.
Am privit totul.
Era al meu şi nu mai era. Am găsit refugiu în camera copilului. Cu toţii plecaseră. Şi atunci mi-au venit ideile ce mă împing acum să fac ceea ce fac. Sunt în port. Tocmai urc într-un vapor. Şi privesc marea, privesc totul în jurul meu. Cerul albastru, perfect. Este frumos aici. Toamna e frumoasă şi ea şi e o lună atât de călduroasă. Şi, oricum, vaporul acesta mă duce spre o zonă foarte călduroasă. De acolo o să plec, o să iau un avion, o să merg spre o zonă mai rece, poate?! Îmi pun ochelarii de soare şi mai privesc odată cerul, gândindu-mă la tot ce am lăsat în urmă. Zâmbesc. Nu regret nimic. În clipa de faţă, nu regret nimic!

„ O trec pe feminin”... Ce să trec pe feminin? Toată prostia şi ticăloşenia bărbaţilor? Să stric sexul frumos doar din cauza unui capriciu? Noi, femeile, suntem cu mult deasupra lor. Şi nu avem nevoie de asta. Nu aevm nevoie să fim ca ei. Să le semănăm. Ci tocmai, asta este minunăţia. Suntem diferite! Deasupra lor, superioare din toate punctele de vedere. De acum înainte, deşi nu o să uit nimic din ce a fost, o să percep totul cu alţi ochi. Pentru că şi eu m-am schimbat, datorită a tot ceea ce a avut loc. Nu cred că a fost o prostie tot ceea ce am crezut ani de-a rândul. Dar acum înţelegeam... În dragoste nu puteam fi ca un bărbat, şi în niciun alt caz. Eram femeie. Trebuia să mă port ca atare. Eram puternică, o ştiam. Dar nu eram invincibilă. Nimeni nu era! Bărbaţii erau creaturile slabe, care fără noi s-ar destrăma, nu ar fi capabili să trăiască. Noi ne putem descurca fără ei dacă nu avem alternativă, am putea întotdeauna găsi soluţii. Vrem să avem bărbaţi în preajmă, de aceea îi acceptăm. Ei însă, nu pot trăi fără noi.
Nu trec nimic pe feminin, nimic masculin. Trăiesc doar ceea ce mi-a fost dat pur şi strict.
Ca o femeie mândră, demnă de ceea ce este!...
Åži cu acestea mi-am luat ÅŸi deciziile. Deciziile finale.
Vaporul porneşte. Nu am cui să fac cu mâna, deşi unele persoane chiar fac asta, devenind dramatice. Privesc şi eu oraşul de care mă depărtez, cu acelaşi zâmbet.
- Adio!, strig entuziasmată, cu ochii plini de lacrimi, pe care le şterg rapid cu un şerveţel. Mă uit în jur. Nimeni nu mă cunoaşte şi asta mă face să mă simt atât de bine.
Şi, căzând pe un şezlong, mă gândesc la ce o să se întâmple acum. Acum că am plecat, am lăsat totul în urmă. După ce am ieşit din spital, mi-am reorganizat viaţa. Nimănui nu i se părea că aş fi ciudată, mă purtam normal. Credeau că doar vreau să reintru în normal, să îmi ţin atenţia ocupată. Eu, de fapt, făceam altceva şi chiar mi-era teamă... O frică stranie de a nu înnebuni, ca mintea mea să nu o ia razna. Însă, realizam că sunt foarte lucidă; era imposibil. Am vândut apartamentul, total mobilat. O să intre în posesia noului proprietar de abia peste două săptămâni. Banii sunt într-un cont frumos. O să şterg tot ce are legătură cu mine, ca să mă uite toţi.
Când îşi vor da seama că nu mai sunt...
Or să fugă cu toţii prin apartamentul meu. Or să ajungă în camera frumoasă a lui Oliver. Intactă. La fel de frumos decorată ca şi acum câteva zile, şi poate că unii vor fi uimiţi. Poate va veni şi Daniel şi va începe să plângă, văzând că eu chiar îi iubeam copilul, ştiind sigur că este al lui. Poate toţi vor plânge. Vor crede că m-am sinucis, că de aceea nu mai sunt acolo, că de aceea nu mai dă nimeni de mine. Vor începe să mă caute prin toate camerele existente, vrând să dea de mine, să mă găsească, să îmi vorbească, să mă oprească. Dar nu mă vor găsi. „ Ce s-a întâmplat?”, se vor întreba şi nu vor găsi răspuns. Atunci, probabil se vor întoarce în camera copilului. Şi vor găsi acolo scrisoarea mea de adio. Şi nu vor găsi scuze, şi nici o nouă adresă. Niciun cuvânt de îmi pare rău. Le-am explicat acolo, plec pentru că nu sunt atât de puternică cum mă credeau ei. Pentru că această lume nu părea să îmi dea tot ce-i mai bun al ei, ci doar eu îi căutam binele, doar că acum îmi întorsese spatele. Îi greşisem prea multe. Printre rânduri vor găsi multe-multe cuvinte... O scrisoare impecabilă pe care am scris-o rapid, neîngrijit, cu câteva lacrimi scurse pe hârtie. Nu ştiu dacă se vor mai cunoaşte în momentul în care ei vor citi foaia...:

[center][i]„ Plec. Plec.
Nu mai pot sta aici.
Nu-mi pare rău. Nu-mi cer scuze. Ar însemna să regret că v-am cunoscut, nu o fac. Îmi pare bine că am împărţit o parte din viaţa mea cu voi. A fost frumos. Cu adevărat extraordinar. M-am distrat. Sper că şi eu am însemnat ceva în viaţa voastră; curând mă veţi uita, uneori veţi vedea o fotografie de a mea şi o să vă întrebaţi: cine era?aaa, da! Mirabela... Şi atunci poate o să găsiţi în mintea voastră câte-o amintire de-a mea... Una frumoasă, sper. Să vă amintiţi de mine doar cu zâmbetul pe buze şi puternică, niciodată într-o stare degradantă. N-aş suporta.
Eu am numai amintiri frumoase de la voi. Pe cele urâte le-am şters.
Adevărul este că nu am putut suporta ce mi s-a întâmplat în ultima vreme. Să nu credeţi că am înnebunit. Nici că m-am sinucis. Viaţa e crudă, dar eu nu am niciun drept să mi-o iau. O să plec cu un avion, nu vă spun care. Când citiţi voi scrisoarea asta, oricum nu mai e posibil să îmi daţi de urmă. Cred că mă răzgândesc. O să plec cu un vapor. Ha-ha-ha! . . . Nu am devenit psihopată. Sunt conştientă că fiul meu e mort. O să îi duceţi voi mereu flori, da? Şi tatălui meu... Eu o să mă rog de acolo pentru ei, bine?
Will, poate ai vrea oricum să înfinţezi orfelinatul ăla de care vorbeam, ai face un mare bine!... Bianca, nu încerca să îţi foloseşti influenţa să dai de mine, dac-o s-o faci vei fi dezamăgită. Pentru că nu mă vei mai găsi la fel. Nu mă vei mai recunoaşte. Mădălina, te rog, nu te mai căsători cu un alt idiot. Nu vezi că nu merită?... Aura, poate dac-o să ai o fată o să o numeşti ca pe mine. Sau nu... Mai bine nu ; e nume cu ghinion. Familiei mele i-am trimis câte un e-mail ( ce modernă sunt, doar vouă vă las cuvinte scrise de mână ...).
Nu încercaţi să îmi găsiţi scuze, dar nici să mă acuzaţi. Sau, ştiu şi eu! Puteţi face orice doriţi. Eu nu mă scuz. Nu am niciun motiv pentru care să fac asta decât că sufăr. Rău de tot. Nu pot trece peste.
Cred că majoritatea ştiţi... Eram puternică, sunt, nici eu nu mai ştiu! Spuneam când eram adolescentă că vreau să trec totul pe feminin, să nu las bărbaţii să ne conducă! Ce înseamnă asta?... Şi, nu am lăsat, nu? Nu m-am subjugat, nu? Am renunţat chiar şi la tine Will, la viaţa confortabilă pe care mi-o ofereai, şi protecţia. Hai, nu e niciun secret. În preajma ta, nu mai eram eu. Şi m-am decis că nu merit. Că nu merit o viaţă atât de confortabilă. Că nu e de mine. Că te iroseşti. Ştiu, pare atât de patetic! Aşa că nu mai continui, ştiu că nu mă vei urî niciodată. Şi adevărul este că te iubesc, atât de mult încât mi-e frică de ce-aş deveni pe lângă tine.
Telefonul nu-l am. Nu mai am nimic în afară de acte. Cardurile le-am desfinţat. Am doar bani gheaţă. Sper să nu mă jefuiască nimeni, altfel sunt moartă! Sunt, totuşi, o persoană norocoasă. Am avut alături numai prieteni buni şi toţi aţi încercat să-mi intraţi în graţii, aşa credeaţi, când eu doar mă agăţam de voi şi voiam să nu vă pierd. Mi-era frică să fiu singură! Şi acum... Fug de voi. Pentru că îmi faceţi rău. Dacă peste ani ne vom întâlni, nu mă veţi mai recunoaşte. Aşa că ar fi mai bine să nu ne vedem.
Daniel, aş vrea să spun că te urăsc, dar mi-eşti prea indiferent. Şi totuşi, sper să plângi mult după mine, îţi las ţie sarcina să îl vizitezi pe Oliver şi să ai grijă ca iubiţica ta să nu mai dea peste nimeni vreodată. Eu nu mă mai pot ocupa de asta.

Nu mai trec nimic pe feminin, nimic, nimic. Voiam să fiu o femeie mai puternică decât orice bărbat. Oare am reuşit? ( acum râd... ), probabil că nu. Cine ştie? Dar acum nu mai contează. Pentru că eu m-am născut FEMEIE. Poate dacă aş fi fost bărbat, aş fi stat acolo să înfrunt totul! Dar aşa nu pot. Vreau să fiu liberă, să fiu puternică şi să nu mai depind de nimeni. Cu voi, nu reuşesc nici să sufăr uneori. Pentru că nu vreau să vă întristez. Am depins de voi. Mi-a ajuns.
Vă iubesc la fel de mult cum mă iubesc pe mine însumi. Poate chiar mai mult de atât. Şi e tot ce trebuie să ştiţi.

Adio.”
[/center]

Îmi aminteam întocmai rândurile scrise şi mă întrebam: oare mă vor urî? Însă, ştiam prea bine că nu aveau să o facă. Vor fi furioşi la început, apoi trişti, dramatici; vor plânge: şi-apoi îşi vor reveni, vor zâmbi şi mă vor uita... Chiar dacă eu nu o să o fac.
- Hei...!
Cineva vorbea cu mine. Am ridicat privirea, mi-am lăsat ochelarii de soare puţin pe nas pentru a zări persoana ce îmi întrerupea şirul gândurilor.
O fată se holba la mine. O tipă înaltă, tunsă scurt, brunetă şi cu o expresie destul de prietenoasă.
- Ce s-a întâmplat?, o întreb indiferentă.
- Pot să mă aşez?, îmi zice uşor nesigură, poate speriată de tonul meu.
Dau din cap, la fel de rece, încercând să mă întorc la gândurile mele. Mă întrerupe iar.
- Şi, spre ce loc te îndrepţi?
Mă uit iar la ea şi încep să râd. Nu simt nicio emoţie puternică, ci doar dorinţa de a râde, fiind amuzată.
- Spre nicăieri..., îi spun cu jumătate de gură, aproape sec, punându-mi ochelarii la loc şi afundându-mă într-o revistă.
Îmi mai spune ceva. Nu înţeleg ce, o ignor. Nu mă interesează. Trec cinci minute de linişte profundă, în care nu se aude nimic, apoi simt că cineva se împiedică de picioarele mele. Aproape aţipisem. Deschid ochii şi mă ridic brusc. Arunc revista unde apuc şi încerc să ajut copilul ce căzuse. Îmi zâmbeşte larg, cu dinţii lui din faţă lipsă, scuturându-şi genunchii şi cerându-şi scuze că m-a deranjat.
Eu îl privesc uimită, cutremurată. Inima îmi bate mult prea tare, vaporul continuă să meargă, inconştient de sufletul meu bântuit. Ochii încep să mă usture, plângeam, îmi curgeau lacrimile şiroaie pe obraji, eu încercam să le opresc dar nu reuşeam, le ştergeam dar păreau să nu se oprească. Stând în genunchi, încă îl ţineam de mâini pe acel copilaş şaten, simpatic şi atât de pur. Câteva secunde niciunul dintre noi nu s-a mişcat, eu eram într-o stare sentimentală de şoc. Apoi, la fel de brusc, m-am ridicat şi am plecat de acolo, vrând să evadez de mine însumi. Nu puteam trăi în felul acesta....
Priveam marea, încercând să mă pierd în ea. Mi-am trecut o mână prin păr; îl tunsesem asemenea unui băiat, scurt. Hainele mele erau şi ele aruncate pe mine într-un mod dezordonat, îmi mai făcusem un piercing, în sprânceană. Păream o nonconformistă.
Încercam să mă agăţ de detalii neimportante pentru a nu da atenţie incidentului cu copilul şi smiorcăiala mea. Cred că deja mi se înroşiseră ochii...
Am oftat prelung, dornică de a înceta şi această călătorie, de a începe alta.
O persoană a venit lângă mine, o altă tânără, superbă de data aceasta, cu un aspect divin. Mă privea nedumerită, într-un fel compătimitor. M-am încruntat, dar ea nu a spus nimic. Probabil văzuse mica scenă ce avusese loc.
- Copii ..., începe ea destul de sigură pe sine.
- Vrei ceva?, i-o tai destul de scurt.
- Sunt psiholog!, se explică ea destul de mândră.
Aproape că am scăpat o înjurătură.
- Şi eu o criminală în serie, şi dacă mă deranjezi poate îţi fac felul. Am un cuţit în buzunar, vrei să-l vezi?
M-am uitat atât de profund la ea, cu o privire atât de diabolică încât părea să se sperie. Am început să râd şi am întins mâna spre ea.
- Am glumit! Copii sunt nişte creaturi excepţionale, sunt mai sensibilă la acest subiect.
Mi-a prins mâna, răsuflând uşurată.
- Ana Hawk, îmi pare bine, se prezintă destul de încântată.
- Mira, răspund sec.
- Doar atât?, mă întreabă confuză, probabil încă având temeri în ceea ce îmi privea starea mentală.
- Atât, îi zic neinteresată.
Caută să-mi mai pună o întrebare, nu reuşeşte, nu poate ajunge la mine. Nu găseşte nicio portiţă pe care ar putea intra, pentru a-mi deschide sufletul în faţa ei.
- Nu mai încerca, îi spun hotărâtă şi aceasta oftează, recunoscând că nu are nicio şansă.
- Presupun că eşti şi tu una dintre vedetele acelea rock..., spune, oprindu-se rapid, văzându-mă amuzată.
- Nu. Chiar deloc. Sunt o persoană oarecare. Nu e nimic deosebit la mine.
Tocmai când voia să mai spună altceva, un nebun a început să urle şi să facă tărăboi, atrăgându-ne atenţia. Se uita în toate părţile, buimac, nebun, parcă necontrolându-se. Era aproape de noi. Mie nu îmi inspira nimic, eram şi eu înciudată de reacţia mea prea rece. Toată lumea ţipa. S-a apropiat de copilul ce căzuse mai devreme. L-a apucat de gât.
Atunci ceva înăuntrul meu s-a declanşat, o furie ce stătuse ascunsă înăuntru, fusese tacită, impasibilă iar acum ieşise la suprafaţă printr-un taifun. Fără a mai aştepta, m-am mişcat imediat, am fugit spre idiotul acela, nerealizânf că avea în mână un cuţit. I-am tras un pumn peste faţă, ceea ce părea să îl enerveze şi mai tare, am pus băiatul în spatele meu şi am încercat să mă apăr, dar deja îmi înfinsese cuţitul în abdomen, făcându-mă să cad în genunchi. Tresărind, realizându-şi fapta, a început să urle, să râdă isteric, să se învârtească până ce doi oameni ce aveau grijă de securitate l-au luat. Priveam ca un spectator mut, îmi ţineam mâna spre rană. Mă durea, dar nu atât de tare, din cauza furiei ce încă sălăjluia în mine. Am privit copilul de mai devreme, acum i-am zâmbit când el a început să plângă aşa cum am făcut-o şi eu mai devreme. L-am mângâiat.
- Hai, puştiule, ce naiba, eşti băiat mare, ce faci aici? Ajută-mă, da?
I-am şters ochii, mi-a cercetat privirea şi a fugit, cred că spre mama lui. Ana s-a aşezat lângă mine. Mi-a ridicat bluza, a privit rana.
- N-o să mor cu o zgârietură..., îi zic şi aceasta surâde.
- Adevărat!
S-a apropiat o infirmieră, sau medic, nu puteam spune. M-a observat şi ea şi m-au îndemenit într-un compartiment. Vruseseră să mă ajute să mă deplasez, am refuzat, mă puteam mişca şi singură. Aflată pe un pat, cu un bandaj bine pus la punct în jurul fostei mele operaţii, eram privită atent şi intens, cerându-mi-se explicaţii.
- Ce?, întreb indignată.
- Nimic... Doar că, ceea ce ai făcut e foarte eroic!, îmi zice Ana aproape fericită. Zâmbesc amar dar nu mai zic nimic.
Cealaltă persoană, o femeie mai în vârstă, îmi întinde o foiţă, ce părea o carte de vizită. O iau.
- Ce-i cu asta?
Surâde.
- Dacă te interesează domeniul ăsta, e un fel de agenţie socială de protecţie cu voluntari, poţi s-o faci în timpul liber. E pentru a ajuta copii maltrataţi...
Am zâmbit larg de această dată, studiind hârtiuţa pe care mi-a dat-o, ştiind unde mă voi duce de acum înainte, ce voi face.
- Partea bună este că nu au un sediu fix, e foarte plăcut, eu nu am mai putut să merg, dar facem nişte lucruri extraordinare pentru copii, călătorind în fiecare colţ al lumii, făcând opere de binefacere. Mă gândeam că te interesează.
Nu am mai răspuns, dar cred că s-a citit pe faţa mea că este o veste excelentă. Mi-am tras bluza pe mine, acoperindu-mi bandajul. Eram încă plină de sânge pe tricou, dar nu mă interesa atât de tare.
- Ce-i cu cicatricea aceea?, mă chestionează psiholoaga.
Şi eu chicotesc, făcându-i un semn cu mâna, realizând că orice aş face nu o să pot şterge trecutul. Că sunt o laşă. Că fug degeaba şi că îmi place acest lucru. Că pot fi o eu pe care nu o cunoaşte nimeni, de la care nimeni nu aşteaptă nimic, nici putere şi nici slăbiciune. Puteau să mă vadă cum doreau ei, suferind sau fiind fericită. Eu nu însemn nimic pentru străinii aceştia cum nici ei nu înseamnă pentru mine. Nu mă interesează părerea lor. Sunt aşa o laşă, şi este plăcut. De parcă m-am născut a doua oară.
- Rană de război! Dar s-a dus, am făcut pace..., îi răspund Anei şi mă îndrept spre copilaşul de mai devreme, ce stă prins de maică-sa. Femeia îmi mulţumeşte. Eu îi mângâi copilul.
- De tipi d’ăia, trebuie să te fereşti!..., îi zic dar acesta este tot speriat, încearcă să se ascundă.
- Mulţumesc!
- Nu aveţi pentru ce, îi dau replică mamei recunoscătoare şi plec, cu psiholoaga după mine.
- Mă urmăreşti?
Dă din cap.
- EÅŸti un exemplar numai bun de studiat.
Râd.
- Åžtiu!
- Şi, ce alte fapte eroice mai faci în călătoria noastră?
- Nimic, de data asta, îi spun făcându-i cu ochiul şi privind cerul, simţindu-mă mai liberă ca oricând.
Dar în timpul în care noi discutam, un bărbat înalt, în uniformă de poliţist se apropie. Îmi adresează câteva complimente pentru micul meu gest eroic. Dau din cap, rece.
- Şi familia îţi este foarte recunoscătoare.
Nu răspund. Nutresc un dispreţ ciudat pentru orice creatură masculină în acest moment. Ceva ce nu aş fi crezut că este posibil, un moment aproape dizgraţios, însă nu mă puteam abţine. Aveam fruntea încruntată.
Se vede nevoit să plece, înfrânt de forţa mea extraordinară de a-l trimite la plimbare.
- Femeile, cele mai diabolice fiinţe!..., murmură ca pentru sine şi dispare. Nu o să îl mai văd vreodată, o ştiu.
Mă adresez Anei:
- Nu-i aşa? Noi, femeile, suntem mai puternice ca orice altă creatură existentă pe pământ!
Zâmbeşte. Mă aprobă. Râdem amândouă şi firul se întrerupe. Trecutul nu mi se pierde, dar îl las în urmă, într-un sertar ce în curând se va prăfui. Acum este curat, dar mai târziu de abia îmi voi aminti de el.
Am iubit, am suferit, am fost fericită, nefericită, am plâns, am râs, am făcut de toate în viaţa asta. Am trăit. Am murit. Acum am renăscut. Un ceva nou mă aşteaptă, ceva ce nu a mai fost. O să consider că am trecut pe altă pagină şi nu mai pot da înapoi.

Mulţumesc tuturor masculilor, dacă nu eraţi voi, nu aş fi fost aici. Mulţumesc prietenilor mei, ştiu că o să mă uitaţi odată, dar eu tot v-am iubit. Acum probabil plângeţi, mi-aţi observat lipsa. Eu mă gândesc la voi, poate şi voi la mine. O să vă gândiţi că nu mai sunt sănătoasă. Că o să mă sinucid, că o să mă apuc de fumat, de băut şi apoi de droguri. Vă gândiţi că deja sunt distrusă, pe cât de puternică mă credeaţi, acum sunteţi siguri că sunt degradată, mai slabă decât orice altă fiinţă pe care aţi cunoscut-o. Şi iar vă înşelaţi; eu o să merg mai departe. La fel şi voi.
Mulţumesc Doamne, pentru că m-ai adus în stadiul ăsta, mulţumesc că ai făcut femeia din bărbat. Ca într-o zi, să-l depăşească. Să îl domine. Să îl cucerească. Deja a făcut-o. Şi în curând, îşi vor da şi ei seama, că nu e nevoie de doar o femeie într-un secol pentru a face revoluţie. Ci că totul merge pe parcurs, cu fiecare minut, zi, an. Vor trece toate şi atunci îşi vor da seama, dar va fi prea târziu, noi îi vom domina, vom fi deasupra lor şi îi vom subjuga.

Şi până atunci, trăim fericite. Ne prefacem umilite. Tăcem. Înghiţim. Suferim. Ne ridicăm. Ne credeţi proaste. Dar... Voi nu ştiţi. Sunteţi prea naivi, prea slabi. Vă iertăm, sunteţi bărbaţi, nu ne putem aştepta la prea multe din partea voastră.

Nu trec nimic pe feminin. Ar fi absurd. Ce să trec? Din moment ce tot ce este frumos, absolut, perfect, face parte din acest sex. Ar fi absurd să iau prostia, idioţenia, naivitatea bărbaţilor şi să o transfer femeilor. Aş distruge acest sex perfect. Acum, şi doar acum, mi-am dat seama.
Femeia a fost, este şi va fi întotdeauna superioară.