01-08-2011, 03:24 PM
Bunăă. xD
Hehe, mulţumesc mult amândurora pentru comentariile lăsate. Sper c-o să mai treacă unele persoane şi că o se placă. :] Eniuei, thx again şi uite-uite că am venit cu continuarea. Btw, btw, vă anunţ că poze nu ştiu dacă am să pun. I mean, mă gândesc că ar fi mult mai drăguţ să vă imaginaţi voi personajele and stuff. :]
Lectură plăcută!
Meredith se plimba prin dormitorul ei, spaţios şi bine luminat, în timp ce mai arunca câte-o scurtă privire spre oglindă, pentru a-şi vedea reflexia. Pe buze îi stătea un zâmbet jucăuş, vioi, iar ochii ei străluceau şi sclipeau întruna, făcând-o pe frumoasa blondă să chicotească gingaşă de fiecare dată când se oprea în faţa oglinzii. Şi de data asta se opri, cu mâinile încrucişate la piept şi cu un zâmbet de milioane pe chipul uşor îmbujorat. Se privi extrem de atentă, de parcă dorea să găsească un defect la înfăţişarea ei, dar se părea că nu găsea. Se simţea...mândră, motiv pentru care buzele ei se deschiseră şi rămaseră aşa, precum ar fi vrut să spună ceva. Dar nu dorea. De când plecase de la Jason - care apropo, se purtase aşa arogant şi rece cu ea! - se simţise de zece ori mai bine. Din cine ştie ce motiv, inima începuse să-i bată şi mai repede, dar nu într-un mod rău, ci unul chiar bun, iar ea devenise ceva mai energică. Acum se întreba intrigată de ce iubitul ei se comporta aşa cu ea. Adică ce-i făcuse de nici măcar nu-i aruncase o privire când plecase? Poate că arăta ciudat. Sau poate că-l sufocase! Nu, n-avea cum să fie asta. Ea întotdeauna se comportase aşa cu el şi Jason niciodată nu se arătase deranjat de gesturile sau cuvintele ei. Sau poate, mai simplu, era doar o toană de a lui. De fapt, se înşela de data asta. Jason nu avea toane, doar preferinţe şi tot felul de visuri şi dorinţe.
- Poate mă înşeală, şopti tânăra pe un ton uşor dispreţuitor şi totuşi având o urmă de tristeţe. Meredith se încruntă. Nu-i plăcea faptul că dăduse glas gândului ei - gândul care de fapt o bântuia cam de când plecase, dar ea nu-i acordase atenţie - şi nici propoziţia în sine. Ştia şi era sigură că Jason n-ar îndrăzni s-o înşele. Deşi era mitocan, răsfăţat, egosit, încrezut, narcisist şi răutăcios, el nu-şi încălca cuvântul. Nu îndrăznea să treacă peste vorbele proprii. Şi acum, în camera ei spaţioasă şi frumos luminată, vocea lui îi răsuna plăcut în urechi.
- O să fiu al tău pentru cât timp vei doril!
Da, exact aşa-i spusese! Deci sigur nu o înşela. Jason n-ar fi putut să facă una ca asta. Deşi le arunca mici priviri unelor tipe şi le zâmbea năucitor, el nu ar fi fost cu altcineva în afară de ea. Sau poate că...
Dar îi sună telefonul. Melodia lui Bon jovi - Always - îi inundă urechile blondei care tresări ca arsă şi se aruncă după telefon la propriu, reuşind în acelaşi timp să-şi julească genunchiul şi cotul. Dar totuşi, telefonul se afla nevătămat în mâna ei şi ea se bucura de acest lucru. Nici măcar n-o interesau rănile minore pe care şi le făcuse.
Trase aer în piept, îl butonă de câteva ori şi apoi îl duse la ureche, începând conversaţia cu un drăgălaş 'alo' .
- Credeam că ţi-ai băgat telefonul în - urmă un cuvânt pe care Meredith se prefăcu că nu-l auzi - de nu l-ai auzit! Te-am sunat de trei ori! Începusem să cred că ai păţit ceva, că a trecut un camion peste tine sau că ai căzut într-o groapă. Deci, unde eşti? se auzi un glas plăcut, cald şi totuşi calm, apoi un râset plin de veselie.
Desigur, era scumpa ei prietenă pe care o putea numi cea mai bună. Se numea Isobel, era cu două zile mai mare decât ea şi era cea mai ciudată fiinţă de pe planetă. De ce? Credea că moartea era romantică, specială şi se imagina în cine-ştie-ce rochii sau locuri la propria înmormăntare.
Meredith chicoti uşor, îşi muşcă buza inferioară şi încet, se ridică de pe podea.
- Sunt acasă, Iz. Şi credeam că prima dată saluţi lumea! Aşa, oricum. Ăhm, nu m-a călcat nimic, fi liniştită! Sunt chiar...întreagă. Adică cât de întreagă pot fi eu...Şi scuze, scuze, scuze, scuze! Cred că mă gândeam - şi chiar o făcuse în timpul în care telefonul sunase ca disperatul - la ceva şi poate visam cu ochii deschişi.
- La un Făt-Frumos, mon cher? Parcă aveai unul pe care nu vrei să-l împarţi deloc cu mine! Egosită mică ce eşti! Daaaar - şi lungi cuvântul cam vreo zece secunde - ne mai vedem? La un bar, o terasă, o cafenea? Unde? Fiindcă nu ştiu în ce să mă îmbrac.
Isobel chicoti şi după ce termină ce avea de spus, luă o gură mare de aer.
- Mon cher - Meredith repetă alintul pe un ton cât mai fals, căci ei nu-i plăcea să i se spună aşa - să ştii că mă gândeam la prorpiul Făt-Frumos, aşa că nu-ţi mai fă iluzii că ar putea fi al tău măcar o secundă! Ne vom vedea pe la patru, la barul lui Aleks. E ok sau vrei la o cafenea?
Meredith se aşeză pe marginea patului, în timp ce-şi plimba privirea jucăuşă şi zâmbea uşor în colţul gurii.
- Vreau la o cafenea. La cafeneaua aceea unde vin toţi studenţii! Ăhă, acolo o să mergem, ca să pot să privesc şi eu câteva 'manechine' bând un espresso sau cine-ştie-ce lichid plin de cofeină, se auzi vocea călduţă a lui Isobel, ce sigur începuse să-şi caute ceva în care să se îmbrace, căci se auzeau tot felul de sunete.
- Atunci acolo vom merge! Deja mi s-a făcut dor de superbul student de la medicină, râse blonda uşor amuzată şi apoi o auzi pe Isobel râzând şi ea.
Meredith se întinse pe burtă, îşi trecu o mână prin păr şi apoi îşi lăsă privirea albăstruie să-i cadă peste câteva fotografii ce erau lipite de oglindă.
- Eu îi ador pe cei de la drept! Doamne, Merry, era unul ieri...să-l fi văzut! Ochii albaştri, păr blond şi piele bronzată! Parcă era Ken a lui Barbie! râse uşor şi amuzată Isobel, în timp ce Meredith îşi muşca buza, ca mai apoi să chicotească drăgălaşă.
- Sau poate copia mea masculină! exclamă blonda şi apoi clătină din cap, trecându-şi o mână prin părul auriu cu mici tente spre un alb ciudat.
- Mno, nu era ca tine! Oricum, Merry, te sun la patru! Trebuie să mă pregătesc! Pupici, se auzi vocea plăcută şi senină a prietenei ei, apoi sunetul ce 'spunea' că apelul luase sfârşit.
Meredith trase aer adânc în piept şi un zâmbet larg, dulce i se aşeză pe chipul uşor îmbujorat. Strânse telefonul în mână, simţindu-şi inima bătând repede. Încet, se ridică din pat şi ţopăi senină până la dulap, de unde îşi scoase mai multe haine. Trebuia să fie frumoasă. Deja era, dar acum trebuia să-şi întreacă limitele. Trebuia.
***
Jason privea încruntat sau de fapt, supărat, cum prietena surorii lui părăsea umila lor locuinţă. Se afla în bibliotecă şi stătea exact lângă fereastră, cu braţele încrucişate la piept. Încerca din răsputeri - în zadar - să nu se mai gândească la Meredith. Căci din păcate frumoasa lui iubită îi inundase mintea înainte de plecare şi nu mai reuşise să-şi ia tălpăşiţa de acolo. Dar de ce? El nu ştia. Sau poate că nu dorea să afle răspunsul. Adevărul durea întotdeauna. Oh, ce dracu! Pe el nu-l interesau jocurile astea de-a adevărul şi minciuna! El chiar dorea să afle de ce nu putea să nu se mai gândească la Meredith. Şi totuşi, în acest război al minţii lui aprige cu voinţa ce putea muta şi munţii din loc, reuşea să-şi facă loc şi blonda care tocmai plecase. Exact, tânăra pe care el o cunoştea de undeva. Nu ştia de unde, dar prezenţa ei superioară şi răutăcioasă îi părea cunoscută, prea cunoscută. Aşa că atunci când o văzuse pe coridor, aproape de uşa surorii lui, avusese zeci de motive să se holbeze la ea, dar niciunul bun de argumentat în caz că ea l-ar fi întrebat de ce uită aşa la ea. Dar ea nu-l întrebase. Nu, îi aruncase decât o privire de gheaţă şi totuşi plăcută, apoi dispăruse din raza lui vizuală. Şi apăruse tocmai în camera lui Marilyn - acesta fiind numele surorii lui. Dar totuşi, care era problema până la urmă ? Că o ştia pe tipă de undeva? Că Meredith nu-l lăsa în pace ? Ei bine, Merry nu era de vină cu nimic în această ecuaţie aşa tâmpită. Bine, poate decât cu faptul că se comportase ciudat când plecase de la el. Dar nu asta era important acum. Ci să afle ce Dumnezeu îl deranja mai tare. Gândul la Meredith sau tipa aceea?
Jason clipi des, enervant şi dintr-o dată, lovi masa cu pumnul. Se rupse în două. Înjură lung şi se uită scârbit la propia mână, apoi la nenorocitele de bucăţi. Ştia că în curând aveau să vină servitoarele să vadă ce s-a întâmplat, dar nici că-i păsa. Îşi învârt privirea de un verde sclipitor, ce acum avea o strălucire ciudată, în jurul său şi apoi se îndreptă cu paşi mari către uşă. Avea de gând să plece undeva. Nu ştia unde şi de fapt, nu-l interesa. Dar nu voia să mai stea acasă. Îşi spusese asta înainte, când se certase cu Meredith, dar uitase. Iar acum...ei bine, acum chiar dorea să nu se mai întoarcă acasă o săptămână sau măcar două zile.
Îşi ciufuli părul, îşi umezi buzele care după o secundă se arcuiră într-un zâmbet de 250 de kilowaţi şi ieşi din bibliotecă, afundându-se în întunericul coridorului ce ducea la parter. Ştia unde putea să meargă. La cafeneaua unde se întâlneau tot felul de stundeţi. Exact unde-o întâlnise pe Meredith şi exact acolo unde-şi cunoscuse câţiva dintre 'semeni'. Acum, doar trebuia să se grăbească, căci ceva îi spunea - era un fel de voce minusculă şi subţire în mintea lui - să se mişte mai repede. Nu ştia de ce, dar o asculta. Ăhă, sigur devena schizofrenic. Nu e nimic. Până la urmă, nu se spunea că ' Un om bogat, singur, frumos şi tânăr trebuie să fie şi nebun. Iar singurele plăceri ale vieţii sunt sexul şi crima ' ? Ok, nu se spunea. El zicea asta şi el avea întotdeauna dreptate.
Oricum ar fi fost şi orice ar fi devenit în acea clipă, nu prea conta. Încă îşi spunea să se grăbească, altfel cine-ştie-ce lucru oribil s-ar fi întâmplat.
Trebuia.
Hehe, mulţumesc mult amândurora pentru comentariile lăsate. Sper c-o să mai treacă unele persoane şi că o se placă. :] Eniuei, thx again şi uite-uite că am venit cu continuarea. Btw, btw, vă anunţ că poze nu ştiu dacă am să pun. I mean, mă gândesc că ar fi mult mai drăguţ să vă imaginaţi voi personajele and stuff. :]
Lectură plăcută!
2
Meredith se plimba prin dormitorul ei, spaţios şi bine luminat, în timp ce mai arunca câte-o scurtă privire spre oglindă, pentru a-şi vedea reflexia. Pe buze îi stătea un zâmbet jucăuş, vioi, iar ochii ei străluceau şi sclipeau întruna, făcând-o pe frumoasa blondă să chicotească gingaşă de fiecare dată când se oprea în faţa oglinzii. Şi de data asta se opri, cu mâinile încrucişate la piept şi cu un zâmbet de milioane pe chipul uşor îmbujorat. Se privi extrem de atentă, de parcă dorea să găsească un defect la înfăţişarea ei, dar se părea că nu găsea. Se simţea...mândră, motiv pentru care buzele ei se deschiseră şi rămaseră aşa, precum ar fi vrut să spună ceva. Dar nu dorea. De când plecase de la Jason - care apropo, se purtase aşa arogant şi rece cu ea! - se simţise de zece ori mai bine. Din cine ştie ce motiv, inima începuse să-i bată şi mai repede, dar nu într-un mod rău, ci unul chiar bun, iar ea devenise ceva mai energică. Acum se întreba intrigată de ce iubitul ei se comporta aşa cu ea. Adică ce-i făcuse de nici măcar nu-i aruncase o privire când plecase? Poate că arăta ciudat. Sau poate că-l sufocase! Nu, n-avea cum să fie asta. Ea întotdeauna se comportase aşa cu el şi Jason niciodată nu se arătase deranjat de gesturile sau cuvintele ei. Sau poate, mai simplu, era doar o toană de a lui. De fapt, se înşela de data asta. Jason nu avea toane, doar preferinţe şi tot felul de visuri şi dorinţe.
- Poate mă înşeală, şopti tânăra pe un ton uşor dispreţuitor şi totuşi având o urmă de tristeţe. Meredith se încruntă. Nu-i plăcea faptul că dăduse glas gândului ei - gândul care de fapt o bântuia cam de când plecase, dar ea nu-i acordase atenţie - şi nici propoziţia în sine. Ştia şi era sigură că Jason n-ar îndrăzni s-o înşele. Deşi era mitocan, răsfăţat, egosit, încrezut, narcisist şi răutăcios, el nu-şi încălca cuvântul. Nu îndrăznea să treacă peste vorbele proprii. Şi acum, în camera ei spaţioasă şi frumos luminată, vocea lui îi răsuna plăcut în urechi.
- O să fiu al tău pentru cât timp vei doril!
Da, exact aşa-i spusese! Deci sigur nu o înşela. Jason n-ar fi putut să facă una ca asta. Deşi le arunca mici priviri unelor tipe şi le zâmbea năucitor, el nu ar fi fost cu altcineva în afară de ea. Sau poate că...
Dar îi sună telefonul. Melodia lui Bon jovi - Always - îi inundă urechile blondei care tresări ca arsă şi se aruncă după telefon la propriu, reuşind în acelaşi timp să-şi julească genunchiul şi cotul. Dar totuşi, telefonul se afla nevătămat în mâna ei şi ea se bucura de acest lucru. Nici măcar n-o interesau rănile minore pe care şi le făcuse.
Trase aer în piept, îl butonă de câteva ori şi apoi îl duse la ureche, începând conversaţia cu un drăgălaş 'alo' .
- Credeam că ţi-ai băgat telefonul în - urmă un cuvânt pe care Meredith se prefăcu că nu-l auzi - de nu l-ai auzit! Te-am sunat de trei ori! Începusem să cred că ai păţit ceva, că a trecut un camion peste tine sau că ai căzut într-o groapă. Deci, unde eşti? se auzi un glas plăcut, cald şi totuşi calm, apoi un râset plin de veselie.
Desigur, era scumpa ei prietenă pe care o putea numi cea mai bună. Se numea Isobel, era cu două zile mai mare decât ea şi era cea mai ciudată fiinţă de pe planetă. De ce? Credea că moartea era romantică, specială şi se imagina în cine-ştie-ce rochii sau locuri la propria înmormăntare.
Meredith chicoti uşor, îşi muşcă buza inferioară şi încet, se ridică de pe podea.
- Sunt acasă, Iz. Şi credeam că prima dată saluţi lumea! Aşa, oricum. Ăhm, nu m-a călcat nimic, fi liniştită! Sunt chiar...întreagă. Adică cât de întreagă pot fi eu...Şi scuze, scuze, scuze, scuze! Cred că mă gândeam - şi chiar o făcuse în timpul în care telefonul sunase ca disperatul - la ceva şi poate visam cu ochii deschişi.
- La un Făt-Frumos, mon cher? Parcă aveai unul pe care nu vrei să-l împarţi deloc cu mine! Egosită mică ce eşti! Daaaar - şi lungi cuvântul cam vreo zece secunde - ne mai vedem? La un bar, o terasă, o cafenea? Unde? Fiindcă nu ştiu în ce să mă îmbrac.
Isobel chicoti şi după ce termină ce avea de spus, luă o gură mare de aer.
- Mon cher - Meredith repetă alintul pe un ton cât mai fals, căci ei nu-i plăcea să i se spună aşa - să ştii că mă gândeam la prorpiul Făt-Frumos, aşa că nu-ţi mai fă iluzii că ar putea fi al tău măcar o secundă! Ne vom vedea pe la patru, la barul lui Aleks. E ok sau vrei la o cafenea?
Meredith se aşeză pe marginea patului, în timp ce-şi plimba privirea jucăuşă şi zâmbea uşor în colţul gurii.
- Vreau la o cafenea. La cafeneaua aceea unde vin toţi studenţii! Ăhă, acolo o să mergem, ca să pot să privesc şi eu câteva 'manechine' bând un espresso sau cine-ştie-ce lichid plin de cofeină, se auzi vocea călduţă a lui Isobel, ce sigur începuse să-şi caute ceva în care să se îmbrace, căci se auzeau tot felul de sunete.
- Atunci acolo vom merge! Deja mi s-a făcut dor de superbul student de la medicină, râse blonda uşor amuzată şi apoi o auzi pe Isobel râzând şi ea.
Meredith se întinse pe burtă, îşi trecu o mână prin păr şi apoi îşi lăsă privirea albăstruie să-i cadă peste câteva fotografii ce erau lipite de oglindă.
- Eu îi ador pe cei de la drept! Doamne, Merry, era unul ieri...să-l fi văzut! Ochii albaştri, păr blond şi piele bronzată! Parcă era Ken a lui Barbie! râse uşor şi amuzată Isobel, în timp ce Meredith îşi muşca buza, ca mai apoi să chicotească drăgălaşă.
- Sau poate copia mea masculină! exclamă blonda şi apoi clătină din cap, trecându-şi o mână prin părul auriu cu mici tente spre un alb ciudat.
- Mno, nu era ca tine! Oricum, Merry, te sun la patru! Trebuie să mă pregătesc! Pupici, se auzi vocea plăcută şi senină a prietenei ei, apoi sunetul ce 'spunea' că apelul luase sfârşit.
Meredith trase aer adânc în piept şi un zâmbet larg, dulce i se aşeză pe chipul uşor îmbujorat. Strânse telefonul în mână, simţindu-şi inima bătând repede. Încet, se ridică din pat şi ţopăi senină până la dulap, de unde îşi scoase mai multe haine. Trebuia să fie frumoasă. Deja era, dar acum trebuia să-şi întreacă limitele. Trebuia.
***
Jason privea încruntat sau de fapt, supărat, cum prietena surorii lui părăsea umila lor locuinţă. Se afla în bibliotecă şi stătea exact lângă fereastră, cu braţele încrucişate la piept. Încerca din răsputeri - în zadar - să nu se mai gândească la Meredith. Căci din păcate frumoasa lui iubită îi inundase mintea înainte de plecare şi nu mai reuşise să-şi ia tălpăşiţa de acolo. Dar de ce? El nu ştia. Sau poate că nu dorea să afle răspunsul. Adevărul durea întotdeauna. Oh, ce dracu! Pe el nu-l interesau jocurile astea de-a adevărul şi minciuna! El chiar dorea să afle de ce nu putea să nu se mai gândească la Meredith. Şi totuşi, în acest război al minţii lui aprige cu voinţa ce putea muta şi munţii din loc, reuşea să-şi facă loc şi blonda care tocmai plecase. Exact, tânăra pe care el o cunoştea de undeva. Nu ştia de unde, dar prezenţa ei superioară şi răutăcioasă îi părea cunoscută, prea cunoscută. Aşa că atunci când o văzuse pe coridor, aproape de uşa surorii lui, avusese zeci de motive să se holbeze la ea, dar niciunul bun de argumentat în caz că ea l-ar fi întrebat de ce uită aşa la ea. Dar ea nu-l întrebase. Nu, îi aruncase decât o privire de gheaţă şi totuşi plăcută, apoi dispăruse din raza lui vizuală. Şi apăruse tocmai în camera lui Marilyn - acesta fiind numele surorii lui. Dar totuşi, care era problema până la urmă ? Că o ştia pe tipă de undeva? Că Meredith nu-l lăsa în pace ? Ei bine, Merry nu era de vină cu nimic în această ecuaţie aşa tâmpită. Bine, poate decât cu faptul că se comportase ciudat când plecase de la el. Dar nu asta era important acum. Ci să afle ce Dumnezeu îl deranja mai tare. Gândul la Meredith sau tipa aceea?
Jason clipi des, enervant şi dintr-o dată, lovi masa cu pumnul. Se rupse în două. Înjură lung şi se uită scârbit la propia mână, apoi la nenorocitele de bucăţi. Ştia că în curând aveau să vină servitoarele să vadă ce s-a întâmplat, dar nici că-i păsa. Îşi învârt privirea de un verde sclipitor, ce acum avea o strălucire ciudată, în jurul său şi apoi se îndreptă cu paşi mari către uşă. Avea de gând să plece undeva. Nu ştia unde şi de fapt, nu-l interesa. Dar nu voia să mai stea acasă. Îşi spusese asta înainte, când se certase cu Meredith, dar uitase. Iar acum...ei bine, acum chiar dorea să nu se mai întoarcă acasă o săptămână sau măcar două zile.
Îşi ciufuli părul, îşi umezi buzele care după o secundă se arcuiră într-un zâmbet de 250 de kilowaţi şi ieşi din bibliotecă, afundându-se în întunericul coridorului ce ducea la parter. Ştia unde putea să meargă. La cafeneaua unde se întâlneau tot felul de stundeţi. Exact unde-o întâlnise pe Meredith şi exact acolo unde-şi cunoscuse câţiva dintre 'semeni'. Acum, doar trebuia să se grăbească, căci ceva îi spunea - era un fel de voce minusculă şi subţire în mintea lui - să se mişte mai repede. Nu ştia de ce, dar o asculta. Ăhă, sigur devena schizofrenic. Nu e nimic. Până la urmă, nu se spunea că ' Un om bogat, singur, frumos şi tânăr trebuie să fie şi nebun. Iar singurele plăceri ale vieţii sunt sexul şi crima ' ? Ok, nu se spunea. El zicea asta şi el avea întotdeauna dreptate.
Oricum ar fi fost şi orice ar fi devenit în acea clipă, nu prea conta. Încă îşi spunea să se grăbească, altfel cine-ştie-ce lucru oribil s-ar fi întâmplat.
Trebuia.