Punem pariu [16-18+]

[Psike]

Tnx for comm>:D<. Pun azi next ca lipsesc iar si nu stiu cand revin.

Cap. 22

Stăteam pe marginea patului şi mă gândeam dacă visasem că fiinţa aia venise la uşă, în umele momente de stres se spune că îţi închipui lucruri. Plus că o singură dată învârtisem cheia în broască şi auzisem zgomotul, pe când o deschisesem de două ori. Şi era imposibil ca o creatură să vină la mine în apartament.
Vlad încă dormea şi deşi aş fi vrut să fac puţină ordine în cameră nu vroiam să-l trezesc; m-am ridicat din pat şi pe vârfuri am ieşit, îndreptându-mă spre bucătărie.
Am luat nişte salam din frigider şi legume: roşii, castraveţi şi ardei gras, pâine din dulap şi am pregătit câteva sendvişuri. Nu ştiam dacă bea ceai sau cafea, însă mi-am amintit că atunci când fusesem la el mă întrebase dacă beau cafea. Am umplut ibricul cu apă şi l-am pus pe aragaz, când a dat în fiert am pus câteva linguriţe de cafea. Oare bea cu zahăr sau fără? m-am întrebat trecându-mi degetele prin păr.
Am pus în două căni şi le-am aşezat pe o tavă alături de farfuria cu sendvişuri, apoi m-am îndreptat către dormitor. El abia se trezise şi privea somnoros pe fereastră, era simpatic cu părul aşa ciufulit şi ochii încă acoperiţi de praful somnului.
-Neaţa! am spus zâmbind. Micul dejun la pat! Serviţi-vă domnule! am continuat şi m-am urcat în pat, ţinând tava aproape de el.
A zâmbit uşor şi măcar atât puteam să fac şi eu, nu vroiam să-l iau la întrebări şi poate nici el nu vroia să vorbească. Am mâncat amândoi, mai glumind, mai râzând şi vroiam măcar puţin să-i distrag atenţia de la cele ce-l măcinau.
-A fost foarte bun! zise el, luând o ultimă gură de cafea.
-Am încercat şi eu! am spus şi m-am ridicat, vrând să duc tava în bucătărie.
-..nu ţi-am mulţumit! a spus şoptit.
-Nu-i nevoie! am zis încurcat şi când am dat să cobor din pat m-a apucat de braţ. Vlad, te rog... am spus privindu-l în ochi, eram prea aproape de el.
Inima îmi bătea puţin mai repede şi nu ştiam din ce cauză, poate pentru că mă privea fix sau din alt motiv. Am înghiţit în sec şi şi-a apropiat chipul de al meu, iar degetele lui se plimbau lent pe chipul meu, mici fiori începeau să+mi umble pe sub piele.
Mi-am pus degetele pe mâna sa, ce era lipită de obrazul meu, şi i-am prins încheietura, privindu-l confuz. O micuţă sclipire i s-a ivit în ochii şi i-am simţit buzele atingându-le pe ale mele. Pentru câteva clipe am rămas cu privirea undeva pe perete, pur şi simplu nu ştiam cum să reacţionez. Dar nu mă deranja, adică îmi plăcea senzaţia.
A zâmbit uşor privindu-mă şi cred că roşisem. I-am zâmbit şi eu şi lăsând tava pe pat, mai departe de noi l-am cuprins în braţe, lăsându-mi capul pe umărul lui. Mi-am trecut uşor degetele prin părul lui şi el mă mângâia pe spate. Nu ştiu dacă acel sărut sfărâmase sau sudase şi mai mult legătură dintre noi şi nu ştiam cum s-o mai numesc.
Ne-am dezlipit unul de altul şi în timp ce el se schimba eu am mers în bucătărie ca să spăl farfuria şi cănile. Am surâs şi mi-am muşcat buza, atingerea aceea se impregnase parcă în piele, ca şi cum sărutul încă continua. La ce mă gândesc?
Am auzit televizorul mergând şi probabil se plictisise, măcar îşi găsise de lucru. Nu puteam să-i zic să se ducă acasă şi chiar dacă era weekend poate nu dorea să-şi petreacă timpul cu părinţii, dar ce tot spun, ai lui nici măcar nu sunt aici. Ştergând farfuria cu un prosop moale mă gândeam cum poate sta singur atâta timp, cum se descurcă şi oare nu-l deranjează?
-Lucian, hai să-ţi arăt ceva!
-Imediat! am spus, punând farfuria în raft.
Eu care am stat cu bunicii mai tot timpul şi apoi cu părinţii n-am ştiut ce înseamnă singurătate, dar el o are tovarăşă. Şi totuşi e fericit, nu l-am văzut plângându-se, nu are probleme ca alţii ce locuiesc fără cineva. Dar oare de ce venise aseară în starea aceea? Aş fi vrut să aflu, dar dacă îl supăram? Ce drept aveam eu să intru în sufletul lui şi să scormonesc.
Am strâns uşor de materialul ce acoperea spătarul fotoliului şi continuam să privesc în gol, gândindu-mă. Eram la fel, dar puţin diferiţi, mai ales din punct de vedere al familiei. Dar el se bucura mai mult ca mine, era mai bun, glumea cu toată lumea, pe când eu deşi aveam atenţia tuturor asupra mea preferam să stau într-un colţ. Ce-l făcea să meargă mai departe şi să zâmbească?
-Lucian, hai odată! zise el, uşor enervat.
-Scuze, m-am luat cu vasele! am spus intrând în dormitor.
Stătea în mijlocul patului, aşezat turceşte şi cu părul ciufulit şi chipul radiind fericire, speranţă, părea o fiinţă nepământeană. M-am aşezat şi eu pe pat, în aceeaşi poziţie şi ne uitam amândoi, era un episod din Tom şi Jerry.
-Nu ştiam că-ţi plac! am spus chicotind.
-Daca am optsprezece ani nu înseamnă că nu mă uit! a zis făcând botic.
-Si mie îmi plac! Dar şi tu îmi placi!
-Cu botic sau fără? întrebă el uitându-se cu coada ochiului la mine.
-Secret! am spus şi m-am rezemat de umărul lui.
În timp ce ne uitam la desene şi ne aminteam de copilărie simţeam ca şi cum între noi şi lumea de afară se formează ca un înveliş subţire, o barieră. Noi nu îi înţelegeam pe ei şi cu siguranţă ei ne-ar fi privit ciudat, sau poate doar eu gândeam aşa. Într-un fel nu mă deranja, poate pentru că era el şi mă cunoştea mai repede ca alţii sau poate pentru că o luam doar ca pe o joacă.