Verbe rosii

[Psike]

O proza facuta azi:)

Lasă-mă să văd prin ochii tăi

Simţea cum notele acelei melodii încep să-l zgârie pe creieri, însă nu îndrăznea să-i spună amicului său s-o oprească. Oftă şi se ridică de pe canapea aruncând teancul de partituri pe masă, însă în timp ce el se deplasă spre geam ele căzură şi se împrăştiară pe covor.
Deschise geamul şi zgomotul din stradă aşa pestriţ începu să-i cânte la ureche, bucurându-l şi parcă umplând acel gol. Auzea vorbele oamenilor, diversele voci, maşinile demarând şi gonind pe şosea, ciripitul păsărilor.
Cineva începuse să înjure în mijlocul pieţei din apropiere, însă pe el nu-l scârbeau acele vorbe, îi aduceau un zâmbet pe buze. Era ceva pur, frumos, în cea mai brută formă. Omul ăla transmitea atâtea sentimente pe care el şi le putea imagina auzindu-le.
-Tu nu vezi, ce câştigi dacă stai toată ziua şi caşti gura?!
Acele cuvinte deşi nu erau adresate lui ci veneau de undeva de afară, probabil o mamă îşi mustra copilul, îl făcură să-şi îngusteze privirea. Oamenii erau cele mai murdare şi nesimţite fiinţe. Niciodată nu apreciază ce au, ei nu ştiu cum se simte el. Nu-i văd ura din suflet, dorinţa ce-i arde în piept şi ar vrea să-i calce în picioare, să le arate cum e să fie în locul lui.
Auzi paşi venind spre el prietenul său se opri în faţa lui, probabil acum îl privea ca de obicei cu acel zâmbet în colţul gurii şi ochii sclipindu-i. Îşi ridică mâna şi îi mângâie uşor obrazul, acesta apropiindu-se şi mai mult de el şi cuprinzându-l în braţe.
Strângea din dinţi şi deşi era nervos nu vroia să-şi verse furia pe el, nu merita asta. Ar fi putut pleca oricând după accident, dar el rămăsese acolo având grijă de el şi ajutându-l să meargă la spectacole şi să-i îngrijească casa.
-Tot supărat eşti Victor?
Vocea lui suna blândă, calmă, însă putea simţi în esenţă o siguranţă şi parcă încă ceva. Prima dată când îl văzuse, de fapt îl auzise se oprise câteva clipe ca să vadă cui îi aparţine acea voce. Îşi amintea şi acum zâmbetul lui cald şi nonşalanţa cu care purta blugii ăia prăfuiţi şi tricou pe când toţi erau la costum şi scoşi ca din cutie.
-Nu vrei să vorbim?
Acum mai mult ca sigur îşi lăsase capul într-o parte şi-l studia din profil, îl văzuse nu de puţine ori stând aşa şi privindu-l, însă cu timpul observase că nu-l deranjează. Existase acea chimie între ei de la bun început şi în loc să se retragă cât totul devenise ciudat ei se apropiaseră şi mai mult. Se jucau cu focul, însă le plăcea, vroiau să vadă cum e să te arzi.
-Victor! îl auzi plângându-se. Niciodată nu mă bagi în seamă!
Zâmbi şi savură fiorul ce-i gâdila pielea. El nici nu ştia câte sentimente pusese în acele vorbe şi ce satisfacţie îi dădea. De când nu mai putuse să-l vadă, să-i ştie chipul scăldat în lacrimi îl manipula în aşa fel încât vorbele lui să capete acele sentimente şi trăiri încât să le poată simţi.
-Iarta-mă! rosti.
Îl cuprinse şi el în braţe şi îi atinse uşor fruntea cu buzele, simţindu-i căldura şi îl „vedea” confuz. În faţa ochilor îi dansau culori şi note muzicale, umbrele camerei şi mobilele. Fiecare obiect avea o notă muzicală sau o melodie, se învăţase să umble prin casă fără să mai aibă nevoie a vedea.
-Uite Victor, apune soarele! spuse iubitul său cu entuziasm.
Parcă era un copilaş ce are în faţa ochilor o acadea uriaşă şi colorată. Se întoarse cu faţa spre geam cuprinzându-i talia şi-l sărută uşor pe buze. Scena se repeta în fiecare seară, în fiecare săptămână, de doi ani încoace.
-Cum arată?
Câteva clipe fu linişte, apoi el începu să vorbească, la început nesigur şi timid, pe urma cuvintele începură să curgă. Îşi imagina şi el un apus cu nuanţe vii, roşul curgând peste clădiri ca sângele, auriul împletindu-se cu albastrul şi sărutându-se pătimaş, violetul îşi făcea şi el apariţia trufaş şi în acelaşi timp zâmbitor. Pentru el fiecare apus era altfel, avea alte nuanţe, mai vii, însă reci, căci ochii îi erau scăldaţi în beznă.