08-07-2008, 04:45 PM
[align=justify]Alungată parcă de huruitul norilor de ploaie, o adiere caldă de vânt mîngâia ca un gest de adio ultimii trecatori din SubCity.
Câteva licariri îndepartate pe cerul cenuşiu anuntau sfârsitul zilelor toride dar şi începutul unei plictisitoare monotonii. Dacă până la primii nori de ploaie adunati în înaltul cerului, SubCity era de la prima raza de soare un obositor furnicar de oameni grabiti si obositi, rapaitul tacut şi încet al ploii aducea pe strazile lungi şi întortocheate ale oraşului doar rotocoale de hârtii şi luminile tremurânde ale felinarelor.
Pustiul albastru, sinistru, bântuit parcă de umbre demonice, din Chatedral parea şi mai amenintator.
Sunetul clar, strident al telefonului aruncă peste Ao un bolovan uriaş. Liniştea la care sperase atât de mult, era acum departe undeva în nişte ţinuturi misterioase. Al doilea ţârâit îşi infipse ghearele şi muscă crud din ultimile clipe de tacere.
- …Ao…Ao… , gafai o voce, …raspunde…
Acest monstru… acest …acest spin, …Ao,…Ao, raspunde.. gîfâi iarăşi vocea.
Scena în care sub scarile şubrede ale unei case parasite, într-un întuneric monstrus, gasea nemişcat, înghetat în nemişcare, schimonosit şi ghemuit, trupul lui Damian, se sfârşi brusc ca pentru un calup publicitar odată ce gîfâitul vocii se transformă intr-un fel de strigat plin de disperare.
- ….raspunde, să fii tu al naibii Ao, tu şi cu betiile tale,…raspunde la dracu….
*
În timp ce privea cum negrul noptii înghitea lumina palidă a zilei, siluete reci şi hidoase se ridicau ameninţătoare dinspre haul pe care îl resimtea ori de câte ori trebuia să coboare din Chatedral cu liftul.
Imensa şi nejustificată pentru anii 20, cladirea din care usile reci şi mate ale ascensorului îl aruncase, reprezenta pe lînga un simbol arhitectonic, şi o mica parte din istoria oraşului SubCity.
Istoricii Centrului de Arhitecturaa Urbană spuneau că la început scopul constructiei ar fi fost cel de spatiu pentru birouri şi alte activitati comerciale. White Cobber, un prosper om de afaceri, putin cunoscut la vremea acea în City, cumparase cu bani grei toată cladirea şi terenul aferent.
White s-a dovedit inspirat atunci când a facut efortul de a achizitiona cladirea, pentru că doar în câţiva ani, Chatedral - nume dat de enoriaşi ca o insultă pentru un semn al raului, intrucât cladirea se ridica pe fostul loc al Catedralei Augustin, misterios distrusă de un incediu - devinise punctul central a comerciantilor din City, şi cine nu avea macar un amic care să lucreze la una din firmele cu sediu aici, nu putea mişca nimic nici macar pe piata neagră din City.
City, micutul orăşel minier, înflorise după ce se descoperise prin împrejurimile lui, importante resurse de tungsten. Viata prafuită din City, era acum una risipită prin baruri şi saloane pline cu fum. Prin ziarele vechi pierdute prin arhivele Centrului de Arhitectură Urbană, aceste crâmpeie de istorie încă mai pureau fi gasite.
Se opri pentru o clipa, tresarind. O dâră alba,îmbibată de un albastru crud, spintecă cerul şi se înfipse ca o ancoră în creasta nevazută a cladirii. Nimic nu mişca.
Calugarii Ordinului Taluan, construiseră peste ruinele cladirii lui Cobber prin anul 1920 un lacăş de rugaciune. O cumplită înlantuire de evenimente ciudate, terifiante chiar si pentru zilele de azi, au aruncat comunitatea din City într-o isterie de nedescris.
Ordinul Taluan, numara cam 10 suflete în City, şi toti acei oameni pioşi, cu frica lui Dumnezeu, au avut parte de un sfârşit mai mult, grotesc.
“Calea celor zece”…, îşi ridică speriat parcă gulerul de la tweed, şi cu pasi marunti sub lumina spalacită a felinarelor începu să fredoneze ritmul unei melodii pe care o auzise candva în copilarie.
*
Catarinna îl aştepta ascunsă sub umbrelă ca o fantomă. Înainte ca Damian să-l fi chemat pe Ao, binevoise să mai chinuie pe cineva. Zâmbi ca pentru sine. Dacă până la BrouPark imaginea de tablou nemişcat, monoton cu o scenă de ploaie şi un decor urban nedefinit îl însotise la fiecare pas, luminile albastrui, ca nişte licurici agitati, şi umbrele creionate fugar schimbau totul ca într-un colaj de imagini parcă decupat din benzile desenate.
Chiar dacă în negura noptii, în rapaitul ticait al ploii nu flutura nici o pelerina şi nici o umbră nu rapise pe comisarul sef, Ao aştepta. În fata portilor din fier ruginit, ridicate sinistru ca nişte colti spre cer, sub iureşul luminilor aruncate cinematografic peste resturile de beton, urmarea tacut mogâldetele agitate.
Câteva clipe trai impresia că începe să vadă un film prost. Poate că şi scenariştii ăştia care traiesc numai cu aer de Hollywood şi îsi omoară timpul prin Hot Wings Café sau alte gauri de literati, au şi ceva inspirat din realitate în aberatiile lor. Altfel nu îsi putea explica clişeele. Un regizor tacut filma în imaginatia lui Ao, BrouPark. Cadrul de început: porti scheletice, ruginite. Un bocanc cu marginile naclaite de un pamînt slinos, zdrobi nemilos iarba de un verde murdar, nisipos. Urmarit peste vârful bont al ierbii, se vede neclar un rest de hârtie. Cineva, uriaş in comapratie cu firavele fire de iarbă, ridică ghemotocul. Vizual se schimbă încadrarea. Personajele se definesc. Cel care ridicase restul de hârtie, acum nu e mai mult decat un omulet aproape chel, înconjurat de o turma albastră de haine.
- …pune asta bine, guiţă chelul.
Una din siluete disparu.
- Unde naiba e ? …unde … e Jhonson?
La câţiva metri în spate, ascuns sub un cort improvizat, îngenunchiat în mustul rece al pamântului naclait de ploaie, Jhonson, cunoscut mai de toti drept Clatită, mîrâia printre dinti. În cei 25 de ani de când soarta îl aruncase între peretii Departamentului de Investigatii, nici o noapte nu ramasese albă, plină de stele sau de vise frumoase. Totul era un montaj urât : cadavre, oameni îngenunchiati de durere, urlete disperate, sinucideri, haine patate de fire roşii, acide…. şi toate astea pentru ce?... pentru nişte amarâţi de bani?... pentru Bine?...
Simti un fior rece, de parcă inima i se oprise, când mâna nefiresc de mare şi noduroasa a lui Damian îl rapise din caruselul gândurilor sale.
*
Damian, chelul agitat, zâmbea rar. Acest omuleţ cu buzele subtiri ca niste rame, schită ca Monalisa un surâs gras, misterios, inexplicabil.
- În sfârşit!
Din locul unde Ao îl privea pe Damian, acesta parea o marionetă trasă de sfori de un papuşar obosit. Ca un pinguin, leganându-se de pe un picior pe altul, se opri pentru o clipă aruncându-şi mâinile în aer ca un babuin salbatic. Nefericitul care primea urletele lui Damian, ar fi putut zdrobi minusculul om din fata lui doar cu vâarful degetelor, dar ştia că toată agitatia pocitaniei era îndreptăţită. Nu gaseşti în fiecare zi ieşiti din pamânt ca nişte viermi slinoşi cadavre prin BrouPark.
Crime şi cadavre era normal să vezi mai ales când faci parte din Departamentul de Investigatii, dar cu toată pregatirea şi experienta pe care o ai nu poti să nu devii la fel de agitat ca piticul chel, atunci când prin fata ochilor îţi dansează fete desfigurate şi bucăţi de carne macelerite.
Dacă în filmele politiste scena crimei e un circ în care o armată de oameni, care de care mai dezorientati, împinşi de la spate de un comisar arţăgos, aleargă să îşi facă fiecare treaba, haituiti de o ceată de juranlişti imorali, scena din BrouPark nu era cu totul diferită.
Arţăgosul era Damian. Restul recuzitei era aproape la fel: o multime pestriţă de voci, siluete schitate fugar. Reporterii aparuti ca de nicaieri era singurul element care lipsea. Catarinna încă statea ascunsă sub borul umbrelei şi privea la silueta întunecată a lui Ao. Picurii de ploaie metamorfozati cinic în mii de ace de vântul rece aparut salbatic din aburul pamântului, cadeau teatral ca o cortină peste o scena în care actorii nici nu dorea să joace.
Când primise repartizarea la Departamentul de Investigatii, romantica idee de justitiar al Binelui încă îşi pastra florile şi mirosurile îmbatatoare. Ticaitul vremii işi aratase coltii şi ca un câine fară stapân, alungat şi încoltit de umbre nevazute, Catarinna întelesese că inocenta ramâne până la urma în sufletul fiecarui om atâta timp cât acesta nu poate să deosebeascaă intre bine şi rau.
În lumea idilică pe care SubCity o întruchipa pentru multi, raul exista ca în orice altă parte, chiar dacă serenitatea şi aparent edenica societate în care traia, arata că se poate trai în armonie unii cu altii.
Pentru cei care în fiecare dimineaţă se trezeau suparati de cârâitul ceasului deşteptator, sub razele difuze ale soarelui cald şi imbietor, pentru cei care încă atunci când se trezesc sarutul buzelor trandafirii şi calde este încă un motiv de a te bucura, pentru cei care în fiecare dimineaţă privesc din înaltul cerului lumea şi inspiră adânc sperând la o zi minunată, pentru toti aceeia care nu vor sa creadă că şi în anul 2300 raul e prietenul multora dintre noii, existau oameni ca ea, ca Ao, şi ca Damian, ingenunchiati în lutul mocirlos al pamântului cautând stirpea neagră.
*
Undeva într-un colt, pe albul îngalbenit, un tânar pistruiat, cu parul cârliont, privea din trecut.
Absolvise Institutul de Ştiinte Aplicate ale Academiei, în urmă cu zece ani. Chiar dacă astazi numai arata ca cel din paginile anuarului Institutului, Ao îşi pastrase multe din acele vise de puşti visator. Dacă cineva iar fi cerut pe vremea în care încă bântuia disperat pe coridoarele înguste ale Academiei să îşi fi imaginat viitorul lui cam peste zece ani, coloanele macinate de timp, vântul rece rascolit de nori laptoşi, mustul balos al pamântului agăţat disperat de talpile bocancilor sai, tacerea sinistră şi vocile mârâite a celor din jurul sau, negrul lucios al plasticului rece aruncat peste chipuri desfigurate,sigur nu şi le-ar fi imaginat cu mintea sa tânara şi inocentă.
Vocea rece, huruită a lui Damian, rupse firul placut al reveriei.
- Nu mai sta ca o cioară…! cârâi Damian. Printisorule, hai odată, ce naiba…, se pare că încă nu vrei să te trezeşti, scârţâi în continuare Damian cuvintele.
Lângă ceea ce parea a fi un cocon rece de plastic în care era ascuns ceva monstruos, Catarinna cu borul umbrelei întins peste scafârlia piticaniei îngenunchiate, privea tacută.
"Cine ştie să descifreze privirile femeilor nu mai are nimic de învăţat." îi rasari în minte lui Ao atunci când desprins din moliciunea caldă a somnului, strapuns sadic de dintii reci ai palelor de vânt, îşi termină mersul de melc, apropiindu-se încet de Damian şi Catarinna. Cuvintele magistralului William Shakespeare scrise acum câteva sute de ani în una din frumoasele sale piese de teatru se adânciră parcă şi mai mult, în irisul albastru tulbur al Catarinnei. Un zâmbet înghetat înmuguri uşor. Ar fi dorit să audă murmurul cald al vocii. Catarinna nu schiţă nici o intentie în acest sens. Pierdută în umbra protectoare a umbrelei, Catarinna parea a fi un spectator adus cu forta la un film de groază.
Profesorul Ahmilliyon, şeful de catedrei de Psihologie şi Ştiinte Socioumane Aplicate, le ceruse prin anul trei, parcă, să facă un eseu, documentat până la ulima litera, cu privire la influenta factorilor fizici asupra comportamentului uman. În alte cuvinte trebuia să demonstreze după atâtea sute de ani, din nou experienta celebră a dr. Pavlov, dar la un alt nivel. Nu se cerea nimic practic, doar argumente şi teorii.
Un bine scris apasat de profesor peste cele câteva pagini ale lui Ao, sadise în orgoliu lui, pentru luni bune de zile, ideea că ar putea totuşi să reuşească, să depăşească starea de student anonim, mai ales că Ahmilliyon nu se înghesuia deloc să arunce în stânga şi în dreapta cu flori şi laude l-a adresa studentilor sai.
Îşi amintea perfect, de parcă abia terminase de mâzgâlit cu scrisul lui oribil, eseul. Undeva aparea o teorie care explica şi demonstra, destul de convingator, că în lipsa stimulilor fizici, intelectul uman nu se poate dezvolta. Deşi facuse câteva trimiteri la nişte siteuri cu privire la nişte experimente în acest sens, Ao îşi pastra o oarecare rezervă.
Acum, în timp ce privea cum arcul sprincenelor catifelate, coboară puternic, desenând pe fruntea mică ascunsă de şuvite rebele, câteva riduri, rezerva pe care o pastrase faţă de teoria doctorului Kadeem disparu.
Studia încet, ca un chirug, chipul oval, frumos, liniar al Catarinnei. Era de preferat să ramână agăţat, chiar şi disperat cu privirea de luciul carnos, rascolitor, al buzelor ei, decât să priveasca în jos spre negrul pumnului de plastic . Hârşâitul lung, ca de ferestrau înfipt, ridică privirea lui Ao de pe rozul molatec al buzelor în adâncul tulbur, albastru. Serenitatea tacută din ochii Catarinnei, amenintată crunt de zvâcnirea genelor lungi ca nişte degete, era imaginea care îl ajuta de zece ani în coace pe Ao să înfrunte scârbosul adevar.
Hârşâitul rece muri. O şoaptă îl rapi din adâncul ochilor Catarinnei.
- …priveşte….
Lasă privirea rece spre locul din care mogâldeata lui Damian şopti din nou ceva.
….adevarul…
*
Câteva fire de iarbă stâlcite îl desparteau pe Ao de sacul de plastic. Damian se ridică încet, rigid, parcă obosit. Rasfirate ca un fir de aţă, sub câteva resturi murdare de haină, ca o prajitură mucegaită, câteva oase macinate adunate cu grijă, zaceau tacute ca într-un muzeu morbid. Din ceea ce parea a fi restul unui schelet uman, gramada de oase aşezată chiar artistic, lasa impresia că povestea din spatele acestei dezvaluiri sinistre nu avea un început uşor de banuit.
Cu un gest curt, Damian îi sugeră lui Ao să privească mai departe. Fugar, privi spre câţiva agenti ai Departamentului de Investigatii aflati la câţiva metri. Acelaşi sac de plastic negru privea spre cerul cenuşiu. Alte siluete parcaă ceva mai îndepartate decât cele spre care tocmai privise, stateau moharâte, urmarind fară cuvinte cum cei de la Medicină Legală adunau minutios, uşor ca nişte artfacte, în sacul negru de plastic, ramăşitele a ceea ce cândva poate a fost un tânar zelos, plin de vise şi de sperante.
Ca un licurici, Jhonson zbura de la un grup la altul, şi printre sclipirile de fulger cu care aparatul lui Jhonson înghitea mormanul de oase, trezit ca dintr-un vis, Ao realiză pentru prima dată de unde provenea toată disperarea şi agitatia lui Damian.
- Câte sunt…? întrebă Ao. Raspunsul oricare ar fi fost, în acele clipe nu îl dorea.
*
În golul urias, lasat de câteva arcade, lumina plapândă a rasaritului de soare matura somnoaroasă urmele întunericului.
Bansi Namdev încă savura gustul acrişor al cafelei. Cu ochii intredeschişi urmarea zborul salbatec, inponderal al unei pasari ce parea a se fi ratacit în auriul cerului. Atât cât putea să vadă, toropit încă de somn, prin straveziul ferestrei, oraşul încă moţăia sub picurii de ploaie. Zborul frânt al micutei zburatoare, se transformă în ceva lin, liniştitor, după ce din nevazut încă un ghemotoc zburlit de pene aparu grabit. Micutii dansatori înaripati disparură apoi ca prin magie.
Namdev zâmbi uşor. Zborul tacut dar plin de forţă şi fuga lor grabită din umbra cerului, îi aduse pentru o clipă în faţă, Cuttack, orăşelul lui natal. Plin de soare, de viaţă şi de nori multicolori ca nişte monştrii înaripati, pe care mereu îi vâna cu bastonul de bambus al bunicului Nachiketa, Cuttack era locul în care chiar şi după atâţia ani de muncă infernală, de nopti pierdute, conferinte şi mii de ore petrecute asupra mesei reci, încercând cu lama rece şi morbidă a bisturiului să fie un justitiar din umbră, s-ar întoarce cu ceea mai mare placere.
Peretii reci colorati oranj de lumina caldă a soarelui, înlocuiră micul orăşel Cuttack, odată ce uşa laboratorului se deschise energetic, urmată de ecoul lung, puternic ca de big-bang, izvorât din paşii grabiti ai Daluciei.
Scurta calatorie a lui Bansi Namdev, cel mai mic urmaş al unei familii ce îşi avea strabunii în marea castă a razboinicilor Mahdu, ajuns dintr-un mic orăşel de pescari, în praful cult al Callcutei, prin înspaimântatoarele sali ale spitalului Vimal, de unde avea să învete, ca doctor rezident, înteleptele cuvinte ale primului om ce îi murise în brate - Nu trebuie să fii mort ca să apreciezi viata -, se termină odată cu întrebarea gâtuiă a Daluciei.
- … cinzeci..?
*
Sub lumina laptoasă cel înconjura pe doctorul Namdev, de pe obrazul de culoarea biscuitilor pufoşi scufundati în albul laptelui aburind, Dalucia culegea mici picuri cristalini.
Mesajul neaşteptat pe care îl lasase doctorul şi fruntea lui încruntată, tacerea cu care îşi maruntea rasuflarea, îi crea senzatia că urma să fie o zi foarte foarte lungă şi neobişnuită.
Cu fiecare milimetru pe care lama rece a bisturiului îl lasa deschis ca o floare, Basi îşi amintea perfect ca şi cum ar fi fost încă ghemuit în banca sa la cursul de Patologie Aplicată, tot ceea ce vocea matasoasa şi nefirească, a profesorului Ma, transforma morbidele clipe în care trebuia să înteleagă că totuşi omul nu este mai mult decât o pungă slinoasă de carne, în ceva demn, spiritual.
Îşi rumegă gândurile, cautând să afle un raspuns. Aruncate ca nişte bucăţi de hârtie, mai multe resturi de schelet, stateau şi aşteptau ca nişte spectatori.
Nu întelegea, oricât de rational ar fi vrut să fie, cum se putea aşa ceva. Pentru a determina când anume inima acestor amarâţi a încetat să bată, Namdev asculta cum profesorul Ma, îşi ducea calm la nesfârşit expunerea sa despre ceea ce este important de observat.
Pentru a afla momentul, chiar şi prin aproximare, în care tenebrele mortii s-au abatut peste mormanul de oase ce încă îl aştepta, trebuia să urmareasca semnele. Vocea lui Ma urmată de pasul metronom cu care sacada propozitiile îi şoptea: rigor mortis, livor mortis, temperatura corpului, starea de descompunere. Pauză scurtă. Ma reluă încet ca într-un confensional. Mediul,tipul hainelor, continutul gastric, insectele, larvele, locul unde a fost gasit, plus încă multe despre care vom discuta în detaliu, toate vă pot ajuta.
“Vino cu mine muritorule,
Raiul casa îţi va ajunge
Durerea şi tristetea sufletul ţi-l vor duce
Lasă-ţi lacrimile să-l alunge
Vino la mine şi ramâi nemişcat
Prin sângele-ţi uscat lumea mea se scurge”
…dar despre asta ce amintiri ar trebui să rascolească?
*
Într-un oraş construit aproape în întregime pe verticală, ruinile cariate ale vechiului oraş, pareau a fi o pată mare şi urâtă, mai ales că tot ceea ce astazi reprezenta SubCity se construise inexplicabil, ca un scut parcă, în jurul acestor resturi de istorie.
În City, Ao hotarâse să ajungă din două motive. Primul şi cel oficial, care explica prezenta lui printre molozul antic şi ramăşitele conservate a fostului oraş, era acela de a culege informatii legate de tot ceea ce putea explica nefirescul din BrouPark. Al doilea motiv: Niiro Niwa.
Biciut de câteva raze de soare, strecurate fugar printre crengile unui cireş mohorât, înghetat şi prafuit, urmat ca un câine de o umbră patrată, uitată, îşi numara paşii, în timp ce gândurile sale scormoneau raspunsuri. În podul palmei, ţinea parcă ascuns de restul lumii, tainic, petecul de plastic straveziu, de care Namdev se despartise cu vadită placere. Avea impresia ciudată de când ajunsese în City, că nu urma să gasească lucruri prea frumoase şi încântatoare.
Saint Paul Street, Barbican…, nume ale unor foste strazi din City.
“Singur prin întuneric te vei duce
Învaluit în moarte
Stapân în umbre vei ajunge
Întunecat şi rece”
Din tot ceea ce aflase de la Namdev cel calm, rece şi dur, ar fi vrut să i se spună oricând că totul nu e decât o glumă, fictiune scrisă de mâna stângace a unui un puşti puber.
Dacă această farsă într-un sfârşit nu se dovedea a fi decât necistitul adevar, coşmarul în care Ao trebuia să intre i se parea banal.
Într-o oază de culoare, sub norişori de umbre jucauşe desprinse din coroanele mari, stufoase, a câtorva pomi, Ao descoperi ca într-o poveste ceea ce cauta: Niiro Niwa.
Doar un pod arcuit de piatră îl desparteau de mirajul plin de culoare. Era nefiresc să vezi în mijlocul cenuşiu, printre ruinele scheletice, acest petec de pamânt, rupt parcă dintr-un vechi basm pentru copii.
Pentru cei care s-au aventurat prin City nu era ceva neobişnuit. De fapt ceea ce intriga era ideea în sine. Construită printre resturile atomice ale fostului oraş, Niiro Niwa parea să fie doar restaurarea unei epoci târzii din istorie, o reconstructie arhitecturală, o scenă, în genul celor din muzee, prin care luai contact vizual cu obiceiuri şi traditii demult apuse.
Printre ramurile de cireş unduite de vânt, Ao vedea reconstituită, prin arhitectură şi aranjamentul vegetal al peisajului, un crâmpei din Japonia Feudală. În acest apocalips, proiectul studentilor de la Centrul National de Urbanistică, a prins încă de la început radacini adânci. Câteva articole cuminti, lipsite de vlagă, aparute prin CityTribune şi una din revistele de campus: OrizontConcept, erau singurele manifeste a celor din SubCity cu privire la acest neânteles artistic.
Chiar dacă cei implicati, au dat dovadă de un real talent în ceea ce priveşte potentialul lor creativ, Niiro Niwa a ramas doar o adunatură simpatică, de floricele viu colorate şi bârne de lemn adunate sub formă de case. Ca un protest faţă de reactia aproape inexistentă, cei câţiva temerari visatori din spatele acestui frumos colaj de istorie, au inventat un joc.
O noapte la Niiro Niwa. Până în zorii purpurii ai diminetii, trebuia să gaseşti drumul spre cei care te vor salva.
Peste podul arcuit ca o cocoasă de camilă, înconjurată de vânt, într-un kimono roşu, înflorat de ghearele unui dragon auriu, ca o papuşă de portelan, Amadeea îl aştepta.
“Un singur drum tu vei urma….”
*
Labirintul de coridoare prin care îl purta Amadeea se sfârşi într-o cameră simplă, fară prea mult mobilier, luminată de soarele ud al diminetii, prin două ferestre pitice, ascunse undeva aproape de tavan.
Simplitatea geometrică a camerei era întreruptă doar de volumul patrăţos al unei canapele şi de golul unei uşi. Dincolo, ca un contrast la goliciunea spatiului din care privea, un pat imens, semiobscur, mâncat de câteva pete ratacite de lumină, ascundea ceva în întuneric.
Privea spre cealaltă parte a camerei, prin franjurii trandafirii ai rasaritului târziu de soare. Curba simplă,voluptoasă, crudă, îi hipnotiza simturile, vederea, pulsul. Urmarea ca şi cum ar fi fost încă un copil aflat în faţă descoperirii unui mare mister, cum mâna nevazută a razelor de soare urcă încet, odată cu bataile inimii, peste carnea crudă ca de portocală, a pulpei dezvelite. Coboară încet, în umbră, şi urcă odată cu privirea sa spre unduirea nudă şi dulce a feselor. Jocul tacut al razelor continuă, alunecând spre caldul adânc şi umed.
Pasul usor, abia auzit al Amadeei, înconjurat de aroma ceaiului verde, strâpunse vraja cel înconjura pe Ao. Îngenunchiată deasupra ceainicului din portelan pigmentat într-un alb sidef, privea stins în luciul ceştilor de ceai. Fiorul voluptos pe care îl simtise privind la faptură adormită din cealaltă cameră, îi aduse aminte pentru o clipă de zilele în care putea să viseze liber la viitor.
Mica pungă de plastic, în care parcă simtea pulsul acelor cuvinte mîzgâlite, era încă ascunsă în buzunarul tweedului. Nu avea nevoie sa revadă acele rânduri. Simtea că cineva îi infierase fiecare cuvânt pe piele.
Drumul spre Niiro Niwa devenise în minutele petrecute printre ruinele din City, un chin al gândurilor. Rumega fiecare farâmă de realitate, cauta un sens la ce s-a întâmplat, scormonea prin gunoiale mintii ca sa îşi amintească orice ar fi putut sa îl ducă macar spre începutul unui fir pe care să-l strangă, să-l urmeze şi într-un târziu să ajungă să se înfrunte cu necunoscutul, să ucidă Minotaurul, şi apoi să se salveze de freamatul sau.
Venise la Niiro Niwa pentru a pune întrebari, pentru a grebala cu ghearele mintii acest loc, ridicat chiar în latură vestică din BrouPark, unde se gasiseră cam toate cadavrele. Nimeni nu ar fi obiecat în privinta ideei de a începe cercetarile de aici, mai ales că Niiro Niwa în cei peste treizeci şi cinci de ani de când exista, îşi schimbase statutul de proiect artistic urban. Devenise aşa cum unii spuneau de mai mult timp, voalat şi doct, un atelier de creatie. O mână pestriţă, de puşti labartati, ratacişi prin colturile din Niiro Niwa, se foloseau de acest loc pentru a-şi exprima maretele lor realizari artistice.
Ao chiar dacă nu era un critic consacrat de artă, îşi avea opiniile sale, iar când nu eşti pentru prima dată invitat la Niiro Niwa, nu şi se pare deloc că această casă de turtă dulce, e plină doar de zâne şi îngeraşi.
Cazul Copiilor de Aur, îl adusese prima datî ţn ţinutul de basm, acum aproape cinci ani de zile.
Pe atunci Ao era încă un boboc. De fapt, asa cum îi spuneau colegii, rîzând grotesc ca nişte caricaturi, în meseria asta doar moartea te poate învăţa tot ce trebuie să ştii.
În unele din momentele în care divina muză a creatiei se pogoară peste aleşi, timpul şi realitatea se alterează. Dacă cel ales se află pentru prima dată sub posesia voluptoasă a nevazutei zeităţi, se întamplă, ca şi în cazul Copiilor de Aur, ca toată creatia ta să fie doar un poem, scris cu sânge, în urletele afrodiziatice a celui descompus.
Resturi de carne, atârnate ca un colier în jurul marelui creator, o inimă încă zvâcnind pastrată în golul unui pocal, erau amintirile botezului pe care îl primise în feericul colţ de rai ascuns în Niiro Niwa.
Tot acel trecut murdar, plin de clipe în care se trezea urlând, singur, ca o fantomă uitată pe vârful cladiri Chatedral, se ridicase din tenebrele noptii şi bântuia viu, îngrozitor, prin venele înghetate ale lui Ao.
În lumina trandafirie ce desena ovalul fetei, albastrul înlacrimat din ochii Amadeeiei era singurul lucru care alunga pentru moment fiorosul chip al mortii.
Amadeea se închinase Niiro Niwei ca unui templu. Printre resturile carnagiului Copiilor de Aur, gasite de Ao, se afla şi cel ce urma să îi fie ales pentru tot restul vietii. Nici o sedinţă de consiliere, nici unul din remediile medicale aplicate asupra sufletului îndurerat al Amadeei nu au putu schimba idea ei, că în acest loc se va întoarce iubitul ei.
În scurt timp după ce cazul Copiilor de Aur, lovise cu pumnul în stomacul moral şi educat a celor din SubCity, povestea romantata a aşteptarii Amadeeii, reânviă un flux de suflete ranite, transformat într-o adunatură aproape religioasă. Tot mai multe relatari din CityTribune, aruncate pe prima pagină, aratau chipul îndurerat, şi albastrul ochilor atât de minunat, ce priveau dincolo de durerea în care clipeau, pe fundalul idilic, de basm din Niiro Niwa.
Un titlul uriaş, scris ca într-un ziar cu tiparitură veche, prins într-un rest de cui, aruncau timpul din acele clipe, în prezent, în camera în care Ao privea la Amadeea, la ochii ei minunati, la ceainicul din portelan pigmentat într-un alb sidef, la aburul pufos al ceştilor de ceai.
Simşea adânc în stomac cum un gol imens se naşte. Copii de Aur…
*
Din buzunar, micul petec de plastic, rece şi dur, pe care îl ţinuse atâta timp ascuns, în palma intinsă tremurând spre Amadeea, sub firele lânoase de abur, se încreti uşor ca şi cum ar fi fost atins de un foc mistuitor.
Un sunet înabuşit izbi aerul, ca o ultimă suflare.
- Ce vrei?
Din locul în care privirea lui Ao ratacise voluptos, mârâitul sinistru cel îl auzise, grohai din nou.
- Ceea ce cauti tu nefericitule nu vei gasi aici.
Capsa tocului pocni scurt. Amadeea se ghemuise lângă perete. Închise ochii.
- Netrebnicule, încerci să mă atingi?
Ao înghetase cu arma în mână. Lumina trandafirie disparuse. Un licar ciudat, ca o pată de sânge, înflori în întuneric.
- Ara-mi-tama - raul din zei, murmură Amadeea.
Bubuitul inimii îi zvâcnea în urechi. Ce naiba se intamplă aici? Simtea cum începe să se sufoce.
Cu mâinile încleştate ca nişte gheare pe patul armei, sprijinidu-şi greutatea corpului în calcâiul piciorului, strapunse aerul dintr-o saritură. Urletul cu care navalise disparu în neant. Explozia cartuşselor fulgeră întunericul. Lumina caldă a soarelui aparu senin prin storurile gaurite.
Intins ca un înger, în puful moale al paturii de caşmir, încojurată de ploaia adormită a picurilor roz de sânge, cu mâinile împreunate ca într-un ultim gest de îndurare, trupul gol pe care îl privise nu demult, era acum în evenatiul razelor fumurii de soare, neânsufletit, schimonosit. Pielea crudă, de oranj, pe care mâini fericite ar fi alunecat în noptile lungi de amor, era acum un mozaic lugubru, vinetiu, de sânge.
Zgomotul tacut, fară ecou, facut de arma lui Ao, aruncată cu ură, stârni din plamâni de lemn ai parodeslii câteva fire de praf.
Grohaitul livid care îl chemase în pânza întunericului, ce era? ….cuvintele rostite cu frică de Amadeea,… ara-mi-tama,….ce rost îşi aveau?.....
*
Jhonson statea sprijinit de perete. Era obosit, iar lumina plapândă ce îl înconjura, arata crud, cum anii trecuseră peste el. Uneori avea impresia că Jhonson nici nu exista. Pentru el, acest om, înalt şi uscat, era o clipă, câteva secunde, o aparitie.De obicei el îşi termina treaba înainte ca baietii veseli de la Departament să dea navală peste el. De când îl cunoştea l-a vazut zâmbind rar şi atunci doar în clipele în care Raiden, fiica lui zglobie de o şchioapă, rupea monotonia cenuşie din biroul lui, cu gânguritul ei senin. Lauren, sotia lui, privea din tocul uşii sau aşezată comod pe canapea, cum ursuzul de Jhonson se topea ca o îngheţătă sub soarele cald de vară, în strânsoare mânilor de puf cu care Raiden îl înconjura.
Ori de câte ori s-a întâmplat să asiste la un asemenea moment, pentru Ao lumea devenea mai bună, şi traia chiar cu ideea că Lauren nu aparea întâmplator cu micul ei înger. Aşa cum îl privea, pierdut, prin pâcla de fum, cu ţigara agăţată de buze, Jhonson parea pierdut, ratacit.
Încă nu plecase. Echipa de interventie şi asistenţă a Departamentului, deja terminase de înfofolit, etichetat şi marcat. Numai cât nu le atârnase şi lor de gât un numar şi o etichetă sinistră.
Q45-ERT5. ÎNREGISTRAT SAEC. 11:30. Marcajul era aplicat pe unul din colturile a ceea parea a fi un fel de carte învelită în piele.Un codex.... Aşa cum ratacea cu privirea prin cameră, Ao ramase surprins, să o vadă. Nu îşi amintea să o fi zarit până atunci. Jhonson pufaia pierdut. Era undeva îngândurat. Se dezlipi uşor de perete şi înaintă spre marginea patului. Tapetul verzui, scorojit, îmbibat de fum şi praf, întunecat, pastra tonul morbin a ceea ce se întîmplase. Marcate şi numerotate, tot ce se aflase în jurul victimei, acum era precizat exact. Lumina furişată prin crapaturile storurilor învaluia ca într-o aură trupul lui Ao.
ITER DOMUS …. câteva raze de soare alergau peste întunericul din cameră. Se retrase rapid, fulgerat.
Mişcarea bruscă a lui Ao îl facu pe Jhonson să revină brusc la realitate.
- Ce dracu…
Îl privea pe Ao nedumerit.
- Ce s-a întâmplat?,Ao îi raspunse şoptit, fară vlagă.
-Ai ajuns înaintea echipei de la Departament?. Jhonson parea că nu întelege întrebarea.
-Da. Pai .., de ce mă întrebi? Erai aici când am venit.
Ao zâmbi scurt.
-Da,..ştiu. Fotografiile...
Jhonson ridică nedumerit din sprâncene. Aruncă mucul de ţigară, după ce mai trase un fum. Ghemotocul de foc se rostogoli, într-o ploaie de stelute aurii pe podeau cariată.
- Fotografiile...?
Ao nu-i raspunse imediat. Ceva de pe tablia patului îi acaparase toată atentia.
-Vreau să vad fotografiile pe care le ai facut. Jhonson ieşi din bârlogul întunecat în care fumase ţigara. Se opri lângă Ao. Cauta din priviri să gasească misteriosul obiectat care îl hipnotizase pe Ao. Nu observă nimic ciudat.
- Ce cauti?. Jhonson urmari privirea lui Ao. Caşmirul însângerat, adapostea în apropierea unei perne naclaite, într-o pungă de protectie, marcată de cei de la Departament, un fel de carte, cu copertile mâncate de timp. Se apropie de pat şi o ridică.
Ao tresari, surprins.
-De ce vrei fotografiile?
Jhonson era încă nedumerit. Ce era cu cartea asta?..de ce Ao o privea ca pe ceva ..care nu ar fi bine să îl atingi. Întoarse cartea. Pe ceea ce era un rest de copertă abia se zareau două cuvinte. Citi mai mult pentru el, şoptit: … ITER DOMUS. Plasticul straveziu al pungii de protectie foşni scurt.
- .. de ce te uiti aşa la asta?..am fotografiat-o..e şi marcată….Ao îl întrerupse brusc pe Jhonson fară să îl lase să termine.
- Nu e vorba de asta.E ciudat, dar poate mă înşel. Jhonson aştepta continuarea. Cartea asta sau mă rog ce este, eu nu cred că a fost de la bun început aici.
Jhonson pufni într-un hohot de râs, galagios şi dureros. Se opri brusc, devenind din nou serios, posac şi întunecat.
-E bună. Şi eu care credeam că vai de mine micutul Ao e încă şocat de cele întâmplate. Pe buzele lui Jhonson un zâmbet înflori.Cred că eşti putin cam cinic. A.. nu cinic e uşor spus, eşti sadic dacă poti să sugerezi asemenea fabule. Zâmbetul cald de pe buzele lui Jhonson se ofili.Ce naiba, doar tu ne ai chemat.
Ao zâmbi şi el scurt.
-Uită-te la fotografii.
*
Anul Domnului 1900
În ceasul cel mai devreme al diminetii, cu binecuvântare staretului Isodin, am parasit locaşurile de piatră ale manastirii. Slavit fie Domnul şi îngerii lui să ne caluzească. Drum lung spre pamânt necunoscut ne aşteaptă. La rugamintea cuviosului nostru frate Maltin, în clipele în care sufletele noastre se vor odihni, în rugaciune şi cu gând smerit la Cel curat şi Sfânt, voi grai pe această hârtie, cele ce ni se va da să traim, caci rugamintea fratelui Maltin nu vine din neştire şi pentru a umple timp unui pacatos ca mine, ea vine de la mai înaltul Isodin.
În rânduirea noastră frate mai mare peste noi este parintele Victorius, a carui întelepciune veacurile să o cunoască. El este urmat în cele mai cunoscute şi adevarate de catre fratele Maltin, iubitor de adevar şi cinstit printre cei mai cinstiti. Dintre cei mai cu umilă trecere facem noi legatură, o mână de opt, pacatoşi adunati şi încercati, dar care prin mila Domnului am gasit calea spre mântuire şi cu slava cerului si a celor prea sfinte din el, ne vom întoarce cu toti precum oaia ce-a ratacită.
Într-u iertarea naostră de pacate, şi prin caldă rugaciune, urmam un drum neştiut printr-un ţinut de fum şi puciosă. Pentru pacatele noastre, spunea dintre cei mai cu umilă, fratele cuvios Ald, şi pentru a nu uita de unde ne-am nascut şi unde ne vom întoarce, Domnul nostru cel Sfânt, ne-a dat să mergem pe acest drum, întunecat şi spurcat. Parintii noştrii mai mari peste noi s-au aşezat primii, şi ei cu alor cunoaştere şi putere, ne or cârmui prin locurile straine în care ne grabim.
Ajută Doamne pe noi cei care cu pacat îţi cerem să ne fie iertat, caci tu Doamne, în nesfîrşita Ta dragoste, nu ţi-ai întors fata de la noi, şi binecuvânteză-ne.
Ao îşi rezemase coatele pe pervazul ferestrei. Ţinea atent de coperta fragilă adunatura de hârtie, “cartea” , pe care cei de la Departament o gasise lângă trupul neânsufletit al victimei. Ceea ce avea el în mînă, ridicase un nou mister în mintea lui. Şi avea deja senzatia vagă că urmau şi altele.
Cotorul ”cartii”, ros şi mucegait, disparuse, iar ceea ce ţinea la un loc adunatura nispoasă de hârtie, era o împletitură de zale, ruginită şi slabită. La capatul de sus al “cartii”, era prinsă de una din zale, poate ca un semn de carte, o cruciuliţă mică, decolorată şi întunecată de timp.
ITER DOMUS..?
*
Rezemat de peretele mat de sticlă, Ao urmarea pierdut cum se prelingea lin, aproape matasos, pe lângă talpa piciorului lui, cîteva firişoare de apă. Ghemuit ca un fetus pe inoxul rece şi mat al cabinei de duş, se gîndea la ce sfârşit calm şi banal parea să aibă ziua. Dacă s-ar fi lasat copleşit de starea placută care îl cuprinse după duşul fierbinte, şi dacă ar fi uitat macar un pic din cele întâmplate, trupul lui obosit şi prospat spalat poate că s-ar fi relaxat. Aburii calzi lipeau adormiti pe sticlă gheare de picuri. Notiunea de timp aproape că disparuse. Îşi amintea ca prin ceaţă, greoi ca şi cum ar fi fost bolnav. Jhonson binevoise să îi scurteze drumul şi îl adusese pînă la Chatedral într-o trombă de vânt şi praf.
Zdruncinat până la ultimul rarunchi de Fordul Dust al lui Jhonshon, adus în buza norilor pe care îi vedea prin straveziul ferestrei de un lift flamînd şi întunecat, gustă duşul fierbinte, aburind ca o vată de zahar, fară să mai ţină cont de timp, de oameni şi de cele recent întâmplate. Îşi dorise în clipele în care atingerea apei calde era tot ce putea fi mai înviorator şi mai relexant, să deschidă ochii şi prin perdeaua aburilor pufoşi să vadă o altă lume.
Se ridică încet sprijinindu-se în podul palmelor. Picioarele amortite urmară întârziat mişcarea mâinilor, ca şi cum ar fi fost slabite de milele unui lung şi nesfârşit maraton. Nesigur, ca şi cum ar fi fost un prunc pornit să cucerească lumea cu primii paşi, ciufulit, cu prosopul aruncat pe umerii lati, moale ca o papuşă de cârpe, mirosind a flori, parasi baia ca un melc. Ca un carnivor feroce amurgul ruginit muşca crud din albastrul lin al cerului. Umbre tremurânde înconjurate de colturi de lumină multicoloră zaceau nemişcate ca într-un tablou pe tot cuprinsul alb al camerei. Dincolo de straveziul ferestrelor uriaşe infinitul colorat se spargea în ţurturii negricioşi de beton. Uneori era surpins de imensitatea ce îl înconjura. Starea de singuratate devenea parcă mai dureroasă şi mai acidă ori de cîte ori se întîmpla să urmarească vreun apus întârziat şi sufletului lui sceptic, agnostic, se transforma în asemenea momente în ceva neobişnuit, devenea milos şi excesiv de empatic. Monotonia caldă şi pastelată a vazduhului trezi în el o stare confuză. Un vid uriaş fară contur îl înconjura. Imponderabilitatea roz în care se ratacise disparea încet, încet, ca o cortina de pluş trasă din culise.
Sincer nu dorea să parasească starea de calm şi de relaxare în care abia intrase, dar ceva din strafundul mintii lui lovea ca un ciocan. Totul parea un script uitat într-un sertar prafuit. Povestea nu parea să aibă un fir simplu, lin, armonios. Intriga era în întuneric, personajele nişte lumini fugare, decorul.. cuburi reci de sticlă şi metal... ,faptele... cinzeci de cadavre..... moşoroite ca o movilă de cartofi, ...versuri ilizibile mâzgâlite pe un rest de pânză mucegaită culese din cioturile crispate ale unuia dintre nefericitii ciopîrtiti de vreme şi viermi,....Niiro Niwa.....Amadeea.........,Copii de Aur.....,vocea din întuneric......,.....crima......,...victima.....Daisuki Dayo…pâlpâirea verde de pe ecranul terminalului digital....,fotografiile lui Jhonson,...marcarea SAEC,....ITER DOMUS.... amurgul,… tacerea din jur,….norii,…oraşul….
8:30
Cifrele afişate pe ecran pâlpâiră uşor. Sprijinint cu spatele de speteaza înaltă şi rece a scaunului, jenat uşor de pozitia rigidă, băţoasă, urmarea concentrat datele prezenatate sec de Sistemul de Analiză şi Evaluare Compoartamentală. Displayul terminalului electronic afişa de câteva minute imaginea unui cadavru, un nud macabru, înconjurat de o baltă de sânge. Procedura standard a Departamentului de Investigatii, în cazul situatiilor de acest gen, specifica scurt şi laconic, cum se realiza operational evidentierea, înregistrarea, catalogarea şi analiza probelor. Putea să recite ca un pastor aflat în fata unei multimi de enoriaşi pioşi, fiecare paragraf şi articol al procedurii. Era ceva de bun simt ca un agent operativ, cum era el, să cunoască macar minimul necesar din ceea ce trebuia aplicat în context, însă ceva din tot ce era redat pe ecran nu se lega. Era de la sine înteles că tot textul procedurii în anumite parti avea titlu orientativ. Era şi de înteles şi de ce. Nu se putea realiza sub aspect practic – bineânteles cu ghilimelele de rigoare – detalierea actiunilor prin care de exemplu Ao în situatia de faţă să poată identifica fară prea multă batie de cap firul evenimetelor care au dus la moartea persoanei x. Totul ţinea de context, şi cum acest context a fost explicat ca fiind o serie finită de probabilităţi, până la aparatia Sistemul de Analiză şi Evaluare Compoartamentală, pe scurt SAEC, nu a mai fost decât un sigur pas.
Teoriile şi conceptele ce au dus la formarea sistemului, pentru multi ramâneau un mister, nişte barbologii academice glazurate cu un gust amar. Reticienta cu care implementarea sistemului s-a facut, a disparut cu timpul, odată ce megadetectivul electronic a început să îşi arate valoarea. Dacă unii dintre agentii Departamentului refuzau poate din conservatorism ideea că o mână de leduri aruncate în nişte cutii de metal pe un perete ar putea descoperi ceea ce ei care au fost la fata locului nu au putu descoperi.
Ao îmbrăţisă ideea de a lucra cu SAEC fară nici o retinere, mai mult poate şi faptului că cel care era în spatele proiectului era profesorul Ma. Cuvintele cu care acest om ar trebui ilustrat nu erau îndeajuns de bogate ca sens pentru a realiza acest lucru. Erudit până la ultimul electron, Ma în ciuda vârstei înaintate, te surpindea în orice moment. De fapt Ao urmase cursurile Institutului de Ştiinte Aplicate, în ideea că poate într-o zi va putea ajuta cu ceva şi el omenirea. Idealismul lui inocent, infantil înflori la prelegerile ţinute de profesorul Ma, în IndexTomb. Ajunsese in sala auditoriumului de la Turnul Alb, mototolit de ploaie ca o hîrtie. Nici nu avea intentia de a asculta murat cum era prelegeri şi expuneri cu privire la interactiunea om mediu şi constructii ale socialului ca urmare a acestui lucru.El venise, tiptil prin perdeau picurilor de ploaie, mereu ascuns şi nevazut, după Quim fară să ştie de ce.
Sentimentele pe care le simtea pentru aceea fiinţă diafană, îngerească, deveniseră patologice. Ao era un simplu baiat din IndexTomb, oraşul focului şi a metalului. Crescuse în zona de est a oraşului, în Candomble, acolo unde soarele aproape că nu exista datorită norilor grei de carbune negru ce se ridicau neoprit din furnalele hâde ale topitoriei ELIGIA.
Povestea care îl lega pe Ao şi Quim avea încă de la început ceva care dacă stateai şi o ascultai te surpindea prin aspectul ei furat dintr-o carte. Ao, fugise de la scena unei încaierari între banda Annada şi cea numită mai mult pompos Layalam, pompos pentru că aşa cum aflase de la Tami prietenul lui nedespartit, Layalam însemna într-un dialect african învechit şi uitat: neânvins. Însă pirpirii Layalam atunci când îi vedeai numai periculosi şi de neânvins nu ţi se pareau. Pentru Annada motivul rafuielii era unul simplu. Un anume Xim, membru Layalam, pe care Ao îl ştia din vedere, patase onoarea celor din Annada, prin faptul că se culcase cu nu se ştie care pipiţă din haremul lui Saros, şeful Annada. Din întâmplare sau nu, Annada navalise înarmată până în dinti peste cei din Layalam, exact când aceştia, care se aflau tot timpul în conflict cu Annada din varii motive, se aşteptau mai putin.
Deobicei locul de întîlnire a celor din Layalam era secret, tabu, însă cineva tradase, se vându-se, şi în timp ce baietii Layalam hohoteau şi îşi etalau curajul descarcând pistoalele ruginite în cutii de suc, sau resturi de sticlă, cei din Annada se pregateau să le aplice o lectie.
Toate acestea şi le amintea chiar şi la atâţia ani şi mai ales pe Quim. Nimerise exact când rafuiala dintre Annada şi Layalam se afla în punctul culminant, datorită lui Tami, care panicat de faptul că sora lui, Cassina, o puştoică careia abia îi înmuguriseră sânii, îi lasase un bilet prin care îl anunta că e cu Ori, alergă ca un nebun târându-l practic pe Ao după el, spre locul unde ştia că sigur o va gasi pe afurisita de Cassina care niciodată nu îl asculta..
Tami aproape că înebunise. Mai târziu s-a aflat că tradatorul a fost Ori, şi cum Cassina era lipită ca o ventuză de el, grija lui Tami pentru soara lui era mai mult decât îndreptăţită. Ciudat i se paru lui Ao că Tami ştia că o să aibă loc un macel.Gâfâind ca o locomotivă pântecoasă cu abur, Tami cauta nervos şi disperat din priviri pe Cassina. Pititi ca nişte fugari după un rest ruginit de container, Ao cauta şi el să o gasească pe sora lui Tami. Bufnituri seci, urlete raguşite, zale de lanţ rasucinte vîrtos prin aer, trupuri rasucite, îngramadite unul peste celalalt, oase ce trosneau ca nişte floricele de porumb, ură, dorinta de moarte,...toate îi înconjurau. Se putea spune că atractia turistică, dacă putea să existe aşa ceva, în Candomble erau fară discutie luptele de stradă, barbare, pline de sânge şi de cadavre. Violenta cu care trebuia să exişti se imprima în fiecare por al fiintei tale, devenea un drog, o ciudată stare de dependenţă. Tami şi Ao nu faceau parte din nici o bandă, însă fraternizau oarecum cu cei din Layalam, mai mult datorită Cassinei, care în criza ei adolescentină se încurcase cu Ori, un tip inuman de schilod, dar elastic ca o bucată de cauciuc. Abilităţile sale extraordinare de contorsionist îl transformaseră într-o mică vedetă, mai mult datorită şi zvonului cum că lovitura de la IndexTomb Bank, era mâna lui Ori.
Adevarat sau nu, acest statut i-a adus ceva privilegii mai ales că ceva crescu finantele prafuite a celor din Layalam. Fizic nu era un barbat rau, chiar ducea spre ceva numit frumos, însă viata salbatecă din Candomble îşi lasase amprentele:cicatrici, tatuaje, implanturi. Printre toate siluetele încleştate, trupul schilod al lui Ori nu se vedea. Cu inima bubind, Tami se smulse din întunericul ascunzatorii şi urlând numele Cassinei printre pumnii şi picioarele care zburau din toate partile se aruncă în multime. Împins ca de un arc, Ao sari după el şi se ţinea aproape atâta cât putea. Ecoul metalic, vibrant al trupurilor izbite, acopereau strigatele lui Tami. Impiedicându-se aproape la fiecare pas, Ao se strecura ghemuit, ca un arici. Pe lângă ei şuierau ameninţător, invizibil, obiecte ucigatoare. Simtea că a facut o mare greşeală, însă posibilitatea lui de a se întoarce în ascunzatoare era nulă. Coltul de container după care se ascunseseră cu cîteva clipe în urmă, era aruncat într-o rînă. Ceva puternic lovise coaşca de metal, însă Ao nu auzise nici un boom sau altceva asemanator care să fi aparut în urma ciocnirii dintre restul de metal şi acel obiect misterios. Privind în urmă spre locul de unde venise, Ao îl pierdu din priviri pe Tami. Scrută învalmăşeala. Abia conturat în umbra unui zid îl zari pe Tami. Cu bratele lui firave încerca să ridice ceva. Era prea departe de el dar desluşea cumva silueta unui trup. Felul în care Tami tragea de el semnala clar şi disperat că o gasise pe Cassina, dar ceva nu era în regulă. Mai mult în patru labe decât în picioare Ao se strecură târâş ca un şarpe. Simtea în podul palmelor mii de ace. Cortina de praf ciuruită de raze firave de lumină acoperea grundul sfarmicios, însă întepaturile acide care îi strapungeau carnea şi muşcau rece până la sânge ca nişte vampiri hidoşi îl biciuiau la fiecare mişcare.
Aproape strivit ca un animal vlaguit, alergat până la spume, frematând aerul nispos cu narile larg deschise, se prabuşi lângă Tami fornaind şi gâfaind ca foalele unui ferar vânjos. Nici nu apucă să vadă dacă ceea ce ţinea în brate era Cassina sau nu. Norii cenuşii colorati pe margini de un soare ascuns era singurul lucuru pe care îl vedea.
- Ajută-mă…!,
Sugrumat, zvâcnind la fiecare gură de aer ca şi cum ar fi fost lovit, se ridică confuz, ametit, sprijinindu-se pentru a rasufla cu mâinile sîngerînde de genunchi. Linia orizontului disparu pentru câteva clipe. Închise ochii şi resperă adînc. Coşul pieptului se umflă gata să explodeze. Horcai. Scuipă. Un fir de salivă se prelinse ca un picur de rouă pe coltul barbiei. Cassina îi zâmbi trist, bolnav. Chipul ei de copil, de papuşă cu codite buclate, blonde, vesel, cu ochi mari, verzi ca frunzele de mar înflorit, era sfâşiat adânc pe o parte a obrazului ei fin, de turtă dulce. Îşi sterse saliva din coltul barbiei cu podul palmei. Înghenunchie lîngă Cassina.Îi trecu mâna mica şi firavă pe după gât. Privirea îngrijorată a lui Tami îi spunea că trebuia să se mişte cu grijă. Se ridică odată cu Tami, uşor şi încet.
Trupul aproape inert se mişcă ca o marionetă. Cassina era ranită grav. În zona abdomenului un roşu vişiniu, crud, umed, cald adunat într-o pată era tot ce trebuia să vezi pentru ca să îţi dai seama că nu era ceva banal, o simplă zgârietură care să treacă doar cu câteva pansamente şi copci.
Aproape inconştinetă, cu privirea ratacită, Cassina ţipă scurt, adânc. Tami cazu în genunchi. Inertia îl trase şi pe Ao şi aproape ca se prabuşi.
- Curvo….!
Urletul lui Tami îl sagetă, paralizându-l Ce naiba se … întrebarea lui Ao se termină brusc, spintecată. În lumina murdară, cenuşie a asfintitului lasat peste Candomble, silueta neagra desenată în spatele lui Tami, peste Cassina, rasturnată ca o buturugă, contorsionată de durere, ridică în aer ca pe un semn al mortii lama lungă şi rece.
Îşi amintea că în acel moment, poate datorită şocului, jerba de sânge ridicat în aer de lama scânteietoare i se paru chiar frumoasă, un curcubeu de flori vişinii. Felul macabru, sinistru, inuman în care aceste amintiri îi reveneau din temnita în care le închisese, stârni în el fiori.
Metalul rece se înfipse trosnind. Tami zvâcni. Nici un sunet, nici un strigat… doar un trup întunecat, demonic, ce înfipse adînc, cu sete, ca un laş, în spatele prietenului lui taişul unei sabii. Argintiul metalului iriză câteva reflexe aurii. Ţipatul Cassinei nu a fost unul de durere, a fost strigatul de disperare, avertismentul….rugaciunea ce nu va fi spusă.
Îşi amintea în detaliu ca şi cum ar fi înregistrat cu o cameră video, cum din spatele sfârtecat a lui Tami, cazut cu fata în pamântul grunjos, sabia desenă un arc larg prin aer, aruncând ca un buchet de flori, picuri dulci de sânge.
Nu simtea nimic în afară de un tremur neoprit al corpului. Inima îi batea normal.Respira la fel de normal. Tami..zacea cu fata în jos. O rafală scurtă de vânt stârni uşor praful. Suspendat pentru o clipă în aer, coborâ sobru ca un giulgiu peste trupul neânsufletit al lui Tami.Aştepta să audă şuieratul aerului, trosnetul crud, pocnit al oaselor rupte şi să vadă cum ochii verzi de culoarea frunzele de mar înflorit ai Cassinei ramân înghetati, fixi, privind dulce spre el, ca o chemare. Aştepta să simtă în el lama rece, să cadă în praful pamîntului grunjos şi să privească spre norii cenuşii din înaltul cerului agatati de furnalele topitoriei ELIGIA cum încep să prindă nuante roşiatii. Aştepta ca sângele ce îi framata prin vene să se transforme în petale şi să zboare ca într-un haiku în infinutul cerului.
Aştepta… Cassina cu ochii verzi de culoarea frunzele de mar înflorit, cu chipul ei de copil, de papuşă cu codite buclate, blonde, vesel, sfâşiat adânc pe o parte a obrazului ei fin, de turtă dulce, privea ratacită. Durerea pe care el nu o simtea era toată adunată în acel trup plapând, de femeie cu sânii abia înfloriti. Timpul se oprise, devenise imponderal, etern. Avea impresia ca totul era înghetat. Asta înseamnă să mori?....
Un con de lumina ca un semn divin desenă chipul celui care în culorile asfintitului parea o silueta întunecată, un demon ….
Sub o frunte înaltă, plină de riduri, sprâncenele stufoase ca nişte întinderi unduite de vânt, ascundeau sub arcadele osoase niste ochi minusculi, întunecati. Linia nasului, fermă, calcaroasă, cobora peste buzele crapate de sete şi vânt. Barbia uşor crestată la mijloc, crea un portret de batrân, de om aflat într-o stare profundă de tulburare şui chin sufletesc.
Toate astea şi le amintea ca un blestem. Urmari cum taişul sabiei cobora prin aer, scânteind. Nici nu încercă să se ridice ca să o tragă pe Cassina din fata mortii. Statea şi privea paralizat cum Cassina se apropie de moarte, de durere, de chin, de nefiinţă şi el pritenul cel mai bun al lui Tami, amicul preferat al Cassinei, nu se îndreaptă spre ea pentru a o salva. Starea statică în care totul intrase îl deruta pe Ao. Singurul element ce parea mobil din tot ce îl înconjura era ucigaşul din fata sa. În timp ce sabia lui cobora tot mai mult spre Cassina, trasaturile fetei i se transformaseră din ură în ceea ce Ao simtea ca fiind uimire, surpriză. Cu ochii întunecati lipiti de arcadele încoronate de sprâncenele stufoase ca nişte întinderi unduite de vânt, silueta întunecată a ucigaşului se curbă ca un arc de piatră spre spate, urlînd salbatec. Din pieptul înfăşurat într-un fel de platoşă înmuguri timid ca un fel de floare, metalul argintiu, curbat, al salvarii. Simtea că inima îi striveşte pieptul. O strânsoare ciudată începu să îl înconjoare. Respira greu ca şi cum tot aerul din lume ar fi fost aspirat de forte nevazute.
Trupul celui pe care moarte îl purtase în pântec şi pe care Ao îl credea a fi cel din urma lucru pe care avea să îl mai vadă, ramase pentru cîteva clipe suspendat, apoi ca şi cum tot ce duhnea în el a carne râncedă se topi, alunecă spre pamânt, lin ca o frunză scuturată de vânt.
Dacă un înger ucide devine demon sau ramîne tot înger?
Poate că privind la umbra colorată ce se ridicase peste hâdoşenia care îi ucisese prietenul nu s-a întrebat acest lucru. Fundalul cerului cenuşiu crestat de câteva linii negre îndepartate parea o uriaşă pânză pe care un pictor naiv, un copil îndragostit, pictase un fel de înger cu par de foc. Aripile îi lipseau sau nu se vedeau. La fel şi aura stelară. Doar ochii de un albastru alb, de gheaţă te privea sinistru, crud ca şi cum tu ai fi fost cel sortit neantului.
Tremurul corpului se transformă ca o şopârlă într-un zvâcnet general, sacadat, întrerupt. Fară să înteleagă ce se întâmplase, fară să privească la trupul adormit al lui Tami, fară să se uite la cel care semanase în el fructele otravite ale coşmarelor, fară să strige şi fară să plângă, rece ca un cadavru de la morgă scos, se ridică ...şi fugi..printre mogâldetele însîngerate, obosite şi transpirate.
Orbecai prin cotloanele împutite din Candomble zile în şir, ca un fugar nebun, bântuit, haituit de tenebre, de urlete şi sânge. Timpul disparuse, realitatea se alterase crapându-se în mii de cioburi, în stari de halucinatie, de şoapte Ajută-mă ..glasul lui Tami îl caută în noapte.
Un alb imens, dureros crescuse peste el. Frigul şi vocea lui Tami nu mai erau. Nici sângele vişiniu. Doar îngerul cu par de foc îl privea cu ochii reci, albastrii alb, zâmbind cald.
8:35
Quim Umm Hanni …îngerul cu par de foc…
După câteva zile în spital unde starea lui de anxietate aproape că explodă, evadă. O ploaie neagră, lipicioasă cobora din norii veşnic întunecati. Aproape gol, alerga prin baltile tuciurii izbindu-se de pereti ca un fluture ranit. Turnul Alb..acolo trebuia să ajungă, acolo era îngerul cu par de foc. Nu trebuia să râmână singur, în întuneric. Tami se va întoarce şi îl va caută. Va veni după el purtând în cârcă pe omul cu sprâncene stufoase ca nişte întinderi imens unduite de vânt balanganind printre degetele uscate capăţâna cu chip de copil a Cassinei, cu codite buclate, blonde, cu ochi mari, verzi ca frunzele de mar înflorit.
..uşa glisă lin foşnind ca o bucată de hârtie….ecoul bond, surd de paşi grabiti rupse tacerea ce îl încojurase şi toatele firele ce îl l
Câteva licariri îndepartate pe cerul cenuşiu anuntau sfârsitul zilelor toride dar şi începutul unei plictisitoare monotonii. Dacă până la primii nori de ploaie adunati în înaltul cerului, SubCity era de la prima raza de soare un obositor furnicar de oameni grabiti si obositi, rapaitul tacut şi încet al ploii aducea pe strazile lungi şi întortocheate ale oraşului doar rotocoale de hârtii şi luminile tremurânde ale felinarelor.
Pustiul albastru, sinistru, bântuit parcă de umbre demonice, din Chatedral parea şi mai amenintator.
Sunetul clar, strident al telefonului aruncă peste Ao un bolovan uriaş. Liniştea la care sperase atât de mult, era acum departe undeva în nişte ţinuturi misterioase. Al doilea ţârâit îşi infipse ghearele şi muscă crud din ultimile clipe de tacere.
- …Ao…Ao… , gafai o voce, …raspunde…
Acest monstru… acest …acest spin, …Ao,…Ao, raspunde.. gîfâi iarăşi vocea.
Scena în care sub scarile şubrede ale unei case parasite, într-un întuneric monstrus, gasea nemişcat, înghetat în nemişcare, schimonosit şi ghemuit, trupul lui Damian, se sfârşi brusc ca pentru un calup publicitar odată ce gîfâitul vocii se transformă intr-un fel de strigat plin de disperare.
- ….raspunde, să fii tu al naibii Ao, tu şi cu betiile tale,…raspunde la dracu….
*
În timp ce privea cum negrul noptii înghitea lumina palidă a zilei, siluete reci şi hidoase se ridicau ameninţătoare dinspre haul pe care îl resimtea ori de câte ori trebuia să coboare din Chatedral cu liftul.
Imensa şi nejustificată pentru anii 20, cladirea din care usile reci şi mate ale ascensorului îl aruncase, reprezenta pe lînga un simbol arhitectonic, şi o mica parte din istoria oraşului SubCity.
Istoricii Centrului de Arhitecturaa Urbană spuneau că la început scopul constructiei ar fi fost cel de spatiu pentru birouri şi alte activitati comerciale. White Cobber, un prosper om de afaceri, putin cunoscut la vremea acea în City, cumparase cu bani grei toată cladirea şi terenul aferent.
White s-a dovedit inspirat atunci când a facut efortul de a achizitiona cladirea, pentru că doar în câţiva ani, Chatedral - nume dat de enoriaşi ca o insultă pentru un semn al raului, intrucât cladirea se ridica pe fostul loc al Catedralei Augustin, misterios distrusă de un incediu - devinise punctul central a comerciantilor din City, şi cine nu avea macar un amic care să lucreze la una din firmele cu sediu aici, nu putea mişca nimic nici macar pe piata neagră din City.
City, micutul orăşel minier, înflorise după ce se descoperise prin împrejurimile lui, importante resurse de tungsten. Viata prafuită din City, era acum una risipită prin baruri şi saloane pline cu fum. Prin ziarele vechi pierdute prin arhivele Centrului de Arhitectură Urbană, aceste crâmpeie de istorie încă mai pureau fi gasite.
Se opri pentru o clipa, tresarind. O dâră alba,îmbibată de un albastru crud, spintecă cerul şi se înfipse ca o ancoră în creasta nevazută a cladirii. Nimic nu mişca.
Calugarii Ordinului Taluan, construiseră peste ruinele cladirii lui Cobber prin anul 1920 un lacăş de rugaciune. O cumplită înlantuire de evenimente ciudate, terifiante chiar si pentru zilele de azi, au aruncat comunitatea din City într-o isterie de nedescris.
Ordinul Taluan, numara cam 10 suflete în City, şi toti acei oameni pioşi, cu frica lui Dumnezeu, au avut parte de un sfârşit mai mult, grotesc.
“Calea celor zece”…, îşi ridică speriat parcă gulerul de la tweed, şi cu pasi marunti sub lumina spalacită a felinarelor începu să fredoneze ritmul unei melodii pe care o auzise candva în copilarie.
*
Catarinna îl aştepta ascunsă sub umbrelă ca o fantomă. Înainte ca Damian să-l fi chemat pe Ao, binevoise să mai chinuie pe cineva. Zâmbi ca pentru sine. Dacă până la BrouPark imaginea de tablou nemişcat, monoton cu o scenă de ploaie şi un decor urban nedefinit îl însotise la fiecare pas, luminile albastrui, ca nişte licurici agitati, şi umbrele creionate fugar schimbau totul ca într-un colaj de imagini parcă decupat din benzile desenate.
Chiar dacă în negura noptii, în rapaitul ticait al ploii nu flutura nici o pelerina şi nici o umbră nu rapise pe comisarul sef, Ao aştepta. În fata portilor din fier ruginit, ridicate sinistru ca nişte colti spre cer, sub iureşul luminilor aruncate cinematografic peste resturile de beton, urmarea tacut mogâldetele agitate.
Câteva clipe trai impresia că începe să vadă un film prost. Poate că şi scenariştii ăştia care traiesc numai cu aer de Hollywood şi îsi omoară timpul prin Hot Wings Café sau alte gauri de literati, au şi ceva inspirat din realitate în aberatiile lor. Altfel nu îsi putea explica clişeele. Un regizor tacut filma în imaginatia lui Ao, BrouPark. Cadrul de început: porti scheletice, ruginite. Un bocanc cu marginile naclaite de un pamînt slinos, zdrobi nemilos iarba de un verde murdar, nisipos. Urmarit peste vârful bont al ierbii, se vede neclar un rest de hârtie. Cineva, uriaş in comapratie cu firavele fire de iarbă, ridică ghemotocul. Vizual se schimbă încadrarea. Personajele se definesc. Cel care ridicase restul de hârtie, acum nu e mai mult decat un omulet aproape chel, înconjurat de o turma albastră de haine.
- …pune asta bine, guiţă chelul.
Una din siluete disparu.
- Unde naiba e ? …unde … e Jhonson?
La câţiva metri în spate, ascuns sub un cort improvizat, îngenunchiat în mustul rece al pamântului naclait de ploaie, Jhonson, cunoscut mai de toti drept Clatită, mîrâia printre dinti. În cei 25 de ani de când soarta îl aruncase între peretii Departamentului de Investigatii, nici o noapte nu ramasese albă, plină de stele sau de vise frumoase. Totul era un montaj urât : cadavre, oameni îngenunchiati de durere, urlete disperate, sinucideri, haine patate de fire roşii, acide…. şi toate astea pentru ce?... pentru nişte amarâţi de bani?... pentru Bine?...
Simti un fior rece, de parcă inima i se oprise, când mâna nefiresc de mare şi noduroasa a lui Damian îl rapise din caruselul gândurilor sale.
*
Damian, chelul agitat, zâmbea rar. Acest omuleţ cu buzele subtiri ca niste rame, schită ca Monalisa un surâs gras, misterios, inexplicabil.
- În sfârşit!
Din locul unde Ao îl privea pe Damian, acesta parea o marionetă trasă de sfori de un papuşar obosit. Ca un pinguin, leganându-se de pe un picior pe altul, se opri pentru o clipă aruncându-şi mâinile în aer ca un babuin salbatic. Nefericitul care primea urletele lui Damian, ar fi putut zdrobi minusculul om din fata lui doar cu vâarful degetelor, dar ştia că toată agitatia pocitaniei era îndreptăţită. Nu gaseşti în fiecare zi ieşiti din pamânt ca nişte viermi slinoşi cadavre prin BrouPark.
Crime şi cadavre era normal să vezi mai ales când faci parte din Departamentul de Investigatii, dar cu toată pregatirea şi experienta pe care o ai nu poti să nu devii la fel de agitat ca piticul chel, atunci când prin fata ochilor îţi dansează fete desfigurate şi bucăţi de carne macelerite.
Dacă în filmele politiste scena crimei e un circ în care o armată de oameni, care de care mai dezorientati, împinşi de la spate de un comisar arţăgos, aleargă să îşi facă fiecare treaba, haituiti de o ceată de juranlişti imorali, scena din BrouPark nu era cu totul diferită.
Arţăgosul era Damian. Restul recuzitei era aproape la fel: o multime pestriţă de voci, siluete schitate fugar. Reporterii aparuti ca de nicaieri era singurul element care lipsea. Catarinna încă statea ascunsă sub borul umbrelei şi privea la silueta întunecată a lui Ao. Picurii de ploaie metamorfozati cinic în mii de ace de vântul rece aparut salbatic din aburul pamântului, cadeau teatral ca o cortină peste o scena în care actorii nici nu dorea să joace.
Când primise repartizarea la Departamentul de Investigatii, romantica idee de justitiar al Binelui încă îşi pastra florile şi mirosurile îmbatatoare. Ticaitul vremii işi aratase coltii şi ca un câine fară stapân, alungat şi încoltit de umbre nevazute, Catarinna întelesese că inocenta ramâne până la urma în sufletul fiecarui om atâta timp cât acesta nu poate să deosebeascaă intre bine şi rau.
În lumea idilică pe care SubCity o întruchipa pentru multi, raul exista ca în orice altă parte, chiar dacă serenitatea şi aparent edenica societate în care traia, arata că se poate trai în armonie unii cu altii.
Pentru cei care în fiecare dimineaţă se trezeau suparati de cârâitul ceasului deşteptator, sub razele difuze ale soarelui cald şi imbietor, pentru cei care încă atunci când se trezesc sarutul buzelor trandafirii şi calde este încă un motiv de a te bucura, pentru cei care în fiecare dimineaţă privesc din înaltul cerului lumea şi inspiră adânc sperând la o zi minunată, pentru toti aceeia care nu vor sa creadă că şi în anul 2300 raul e prietenul multora dintre noii, existau oameni ca ea, ca Ao, şi ca Damian, ingenunchiati în lutul mocirlos al pamântului cautând stirpea neagră.
*
Undeva într-un colt, pe albul îngalbenit, un tânar pistruiat, cu parul cârliont, privea din trecut.
Absolvise Institutul de Ştiinte Aplicate ale Academiei, în urmă cu zece ani. Chiar dacă astazi numai arata ca cel din paginile anuarului Institutului, Ao îşi pastrase multe din acele vise de puşti visator. Dacă cineva iar fi cerut pe vremea în care încă bântuia disperat pe coridoarele înguste ale Academiei să îşi fi imaginat viitorul lui cam peste zece ani, coloanele macinate de timp, vântul rece rascolit de nori laptoşi, mustul balos al pamântului agăţat disperat de talpile bocancilor sai, tacerea sinistră şi vocile mârâite a celor din jurul sau, negrul lucios al plasticului rece aruncat peste chipuri desfigurate,sigur nu şi le-ar fi imaginat cu mintea sa tânara şi inocentă.
Vocea rece, huruită a lui Damian, rupse firul placut al reveriei.
- Nu mai sta ca o cioară…! cârâi Damian. Printisorule, hai odată, ce naiba…, se pare că încă nu vrei să te trezeşti, scârţâi în continuare Damian cuvintele.
Lângă ceea ce parea a fi un cocon rece de plastic în care era ascuns ceva monstruos, Catarinna cu borul umbrelei întins peste scafârlia piticaniei îngenunchiate, privea tacută.
"Cine ştie să descifreze privirile femeilor nu mai are nimic de învăţat." îi rasari în minte lui Ao atunci când desprins din moliciunea caldă a somnului, strapuns sadic de dintii reci ai palelor de vânt, îşi termină mersul de melc, apropiindu-se încet de Damian şi Catarinna. Cuvintele magistralului William Shakespeare scrise acum câteva sute de ani în una din frumoasele sale piese de teatru se adânciră parcă şi mai mult, în irisul albastru tulbur al Catarinnei. Un zâmbet înghetat înmuguri uşor. Ar fi dorit să audă murmurul cald al vocii. Catarinna nu schiţă nici o intentie în acest sens. Pierdută în umbra protectoare a umbrelei, Catarinna parea a fi un spectator adus cu forta la un film de groază.
Profesorul Ahmilliyon, şeful de catedrei de Psihologie şi Ştiinte Socioumane Aplicate, le ceruse prin anul trei, parcă, să facă un eseu, documentat până la ulima litera, cu privire la influenta factorilor fizici asupra comportamentului uman. În alte cuvinte trebuia să demonstreze după atâtea sute de ani, din nou experienta celebră a dr. Pavlov, dar la un alt nivel. Nu se cerea nimic practic, doar argumente şi teorii.
Un bine scris apasat de profesor peste cele câteva pagini ale lui Ao, sadise în orgoliu lui, pentru luni bune de zile, ideea că ar putea totuşi să reuşească, să depăşească starea de student anonim, mai ales că Ahmilliyon nu se înghesuia deloc să arunce în stânga şi în dreapta cu flori şi laude l-a adresa studentilor sai.
Îşi amintea perfect, de parcă abia terminase de mâzgâlit cu scrisul lui oribil, eseul. Undeva aparea o teorie care explica şi demonstra, destul de convingator, că în lipsa stimulilor fizici, intelectul uman nu se poate dezvolta. Deşi facuse câteva trimiteri la nişte siteuri cu privire la nişte experimente în acest sens, Ao îşi pastra o oarecare rezervă.
Acum, în timp ce privea cum arcul sprincenelor catifelate, coboară puternic, desenând pe fruntea mică ascunsă de şuvite rebele, câteva riduri, rezerva pe care o pastrase faţă de teoria doctorului Kadeem disparu.
Studia încet, ca un chirug, chipul oval, frumos, liniar al Catarinnei. Era de preferat să ramână agăţat, chiar şi disperat cu privirea de luciul carnos, rascolitor, al buzelor ei, decât să priveasca în jos spre negrul pumnului de plastic . Hârşâitul lung, ca de ferestrau înfipt, ridică privirea lui Ao de pe rozul molatec al buzelor în adâncul tulbur, albastru. Serenitatea tacută din ochii Catarinnei, amenintată crunt de zvâcnirea genelor lungi ca nişte degete, era imaginea care îl ajuta de zece ani în coace pe Ao să înfrunte scârbosul adevar.
Hârşâitul rece muri. O şoaptă îl rapi din adâncul ochilor Catarinnei.
- …priveşte….
Lasă privirea rece spre locul din care mogâldeata lui Damian şopti din nou ceva.
….adevarul…
*
Câteva fire de iarbă stâlcite îl desparteau pe Ao de sacul de plastic. Damian se ridică încet, rigid, parcă obosit. Rasfirate ca un fir de aţă, sub câteva resturi murdare de haină, ca o prajitură mucegaită, câteva oase macinate adunate cu grijă, zaceau tacute ca într-un muzeu morbid. Din ceea ce parea a fi restul unui schelet uman, gramada de oase aşezată chiar artistic, lasa impresia că povestea din spatele acestei dezvaluiri sinistre nu avea un început uşor de banuit.
Cu un gest curt, Damian îi sugeră lui Ao să privească mai departe. Fugar, privi spre câţiva agenti ai Departamentului de Investigatii aflati la câţiva metri. Acelaşi sac de plastic negru privea spre cerul cenuşiu. Alte siluete parcaă ceva mai îndepartate decât cele spre care tocmai privise, stateau moharâte, urmarind fară cuvinte cum cei de la Medicină Legală adunau minutios, uşor ca nişte artfacte, în sacul negru de plastic, ramăşitele a ceea ce cândva poate a fost un tânar zelos, plin de vise şi de sperante.
Ca un licurici, Jhonson zbura de la un grup la altul, şi printre sclipirile de fulger cu care aparatul lui Jhonson înghitea mormanul de oase, trezit ca dintr-un vis, Ao realiză pentru prima dată de unde provenea toată disperarea şi agitatia lui Damian.
- Câte sunt…? întrebă Ao. Raspunsul oricare ar fi fost, în acele clipe nu îl dorea.
*
În golul urias, lasat de câteva arcade, lumina plapândă a rasaritului de soare matura somnoaroasă urmele întunericului.
Bansi Namdev încă savura gustul acrişor al cafelei. Cu ochii intredeschişi urmarea zborul salbatec, inponderal al unei pasari ce parea a se fi ratacit în auriul cerului. Atât cât putea să vadă, toropit încă de somn, prin straveziul ferestrei, oraşul încă moţăia sub picurii de ploaie. Zborul frânt al micutei zburatoare, se transformă în ceva lin, liniştitor, după ce din nevazut încă un ghemotoc zburlit de pene aparu grabit. Micutii dansatori înaripati disparură apoi ca prin magie.
Namdev zâmbi uşor. Zborul tacut dar plin de forţă şi fuga lor grabită din umbra cerului, îi aduse pentru o clipă în faţă, Cuttack, orăşelul lui natal. Plin de soare, de viaţă şi de nori multicolori ca nişte monştrii înaripati, pe care mereu îi vâna cu bastonul de bambus al bunicului Nachiketa, Cuttack era locul în care chiar şi după atâţia ani de muncă infernală, de nopti pierdute, conferinte şi mii de ore petrecute asupra mesei reci, încercând cu lama rece şi morbidă a bisturiului să fie un justitiar din umbră, s-ar întoarce cu ceea mai mare placere.
Peretii reci colorati oranj de lumina caldă a soarelui, înlocuiră micul orăşel Cuttack, odată ce uşa laboratorului se deschise energetic, urmată de ecoul lung, puternic ca de big-bang, izvorât din paşii grabiti ai Daluciei.
Scurta calatorie a lui Bansi Namdev, cel mai mic urmaş al unei familii ce îşi avea strabunii în marea castă a razboinicilor Mahdu, ajuns dintr-un mic orăşel de pescari, în praful cult al Callcutei, prin înspaimântatoarele sali ale spitalului Vimal, de unde avea să învete, ca doctor rezident, înteleptele cuvinte ale primului om ce îi murise în brate - Nu trebuie să fii mort ca să apreciezi viata -, se termină odată cu întrebarea gâtuiă a Daluciei.
- … cinzeci..?
*
Sub lumina laptoasă cel înconjura pe doctorul Namdev, de pe obrazul de culoarea biscuitilor pufoşi scufundati în albul laptelui aburind, Dalucia culegea mici picuri cristalini.
Mesajul neaşteptat pe care îl lasase doctorul şi fruntea lui încruntată, tacerea cu care îşi maruntea rasuflarea, îi crea senzatia că urma să fie o zi foarte foarte lungă şi neobişnuită.
Cu fiecare milimetru pe care lama rece a bisturiului îl lasa deschis ca o floare, Basi îşi amintea perfect ca şi cum ar fi fost încă ghemuit în banca sa la cursul de Patologie Aplicată, tot ceea ce vocea matasoasa şi nefirească, a profesorului Ma, transforma morbidele clipe în care trebuia să înteleagă că totuşi omul nu este mai mult decât o pungă slinoasă de carne, în ceva demn, spiritual.
Îşi rumegă gândurile, cautând să afle un raspuns. Aruncate ca nişte bucăţi de hârtie, mai multe resturi de schelet, stateau şi aşteptau ca nişte spectatori.
Nu întelegea, oricât de rational ar fi vrut să fie, cum se putea aşa ceva. Pentru a determina când anume inima acestor amarâţi a încetat să bată, Namdev asculta cum profesorul Ma, îşi ducea calm la nesfârşit expunerea sa despre ceea ce este important de observat.
Pentru a afla momentul, chiar şi prin aproximare, în care tenebrele mortii s-au abatut peste mormanul de oase ce încă îl aştepta, trebuia să urmareasca semnele. Vocea lui Ma urmată de pasul metronom cu care sacada propozitiile îi şoptea: rigor mortis, livor mortis, temperatura corpului, starea de descompunere. Pauză scurtă. Ma reluă încet ca într-un confensional. Mediul,tipul hainelor, continutul gastric, insectele, larvele, locul unde a fost gasit, plus încă multe despre care vom discuta în detaliu, toate vă pot ajuta.
“Vino cu mine muritorule,
Raiul casa îţi va ajunge
Durerea şi tristetea sufletul ţi-l vor duce
Lasă-ţi lacrimile să-l alunge
Vino la mine şi ramâi nemişcat
Prin sângele-ţi uscat lumea mea se scurge”
…dar despre asta ce amintiri ar trebui să rascolească?
*
Într-un oraş construit aproape în întregime pe verticală, ruinile cariate ale vechiului oraş, pareau a fi o pată mare şi urâtă, mai ales că tot ceea ce astazi reprezenta SubCity se construise inexplicabil, ca un scut parcă, în jurul acestor resturi de istorie.
În City, Ao hotarâse să ajungă din două motive. Primul şi cel oficial, care explica prezenta lui printre molozul antic şi ramăşitele conservate a fostului oraş, era acela de a culege informatii legate de tot ceea ce putea explica nefirescul din BrouPark. Al doilea motiv: Niiro Niwa.
Biciut de câteva raze de soare, strecurate fugar printre crengile unui cireş mohorât, înghetat şi prafuit, urmat ca un câine de o umbră patrată, uitată, îşi numara paşii, în timp ce gândurile sale scormoneau raspunsuri. În podul palmei, ţinea parcă ascuns de restul lumii, tainic, petecul de plastic straveziu, de care Namdev se despartise cu vadită placere. Avea impresia ciudată de când ajunsese în City, că nu urma să gasească lucruri prea frumoase şi încântatoare.
Saint Paul Street, Barbican…, nume ale unor foste strazi din City.
“Singur prin întuneric te vei duce
Învaluit în moarte
Stapân în umbre vei ajunge
Întunecat şi rece”
Din tot ceea ce aflase de la Namdev cel calm, rece şi dur, ar fi vrut să i se spună oricând că totul nu e decât o glumă, fictiune scrisă de mâna stângace a unui un puşti puber.
Dacă această farsă într-un sfârşit nu se dovedea a fi decât necistitul adevar, coşmarul în care Ao trebuia să intre i se parea banal.
Într-o oază de culoare, sub norişori de umbre jucauşe desprinse din coroanele mari, stufoase, a câtorva pomi, Ao descoperi ca într-o poveste ceea ce cauta: Niiro Niwa.
Doar un pod arcuit de piatră îl desparteau de mirajul plin de culoare. Era nefiresc să vezi în mijlocul cenuşiu, printre ruinele scheletice, acest petec de pamânt, rupt parcă dintr-un vechi basm pentru copii.
Pentru cei care s-au aventurat prin City nu era ceva neobişnuit. De fapt ceea ce intriga era ideea în sine. Construită printre resturile atomice ale fostului oraş, Niiro Niwa parea să fie doar restaurarea unei epoci târzii din istorie, o reconstructie arhitecturală, o scenă, în genul celor din muzee, prin care luai contact vizual cu obiceiuri şi traditii demult apuse.
Printre ramurile de cireş unduite de vânt, Ao vedea reconstituită, prin arhitectură şi aranjamentul vegetal al peisajului, un crâmpei din Japonia Feudală. În acest apocalips, proiectul studentilor de la Centrul National de Urbanistică, a prins încă de la început radacini adânci. Câteva articole cuminti, lipsite de vlagă, aparute prin CityTribune şi una din revistele de campus: OrizontConcept, erau singurele manifeste a celor din SubCity cu privire la acest neânteles artistic.
Chiar dacă cei implicati, au dat dovadă de un real talent în ceea ce priveşte potentialul lor creativ, Niiro Niwa a ramas doar o adunatură simpatică, de floricele viu colorate şi bârne de lemn adunate sub formă de case. Ca un protest faţă de reactia aproape inexistentă, cei câţiva temerari visatori din spatele acestui frumos colaj de istorie, au inventat un joc.
O noapte la Niiro Niwa. Până în zorii purpurii ai diminetii, trebuia să gaseşti drumul spre cei care te vor salva.
Peste podul arcuit ca o cocoasă de camilă, înconjurată de vânt, într-un kimono roşu, înflorat de ghearele unui dragon auriu, ca o papuşă de portelan, Amadeea îl aştepta.
“Un singur drum tu vei urma….”
*
Labirintul de coridoare prin care îl purta Amadeea se sfârşi într-o cameră simplă, fară prea mult mobilier, luminată de soarele ud al diminetii, prin două ferestre pitice, ascunse undeva aproape de tavan.
Simplitatea geometrică a camerei era întreruptă doar de volumul patrăţos al unei canapele şi de golul unei uşi. Dincolo, ca un contrast la goliciunea spatiului din care privea, un pat imens, semiobscur, mâncat de câteva pete ratacite de lumină, ascundea ceva în întuneric.
Privea spre cealaltă parte a camerei, prin franjurii trandafirii ai rasaritului târziu de soare. Curba simplă,voluptoasă, crudă, îi hipnotiza simturile, vederea, pulsul. Urmarea ca şi cum ar fi fost încă un copil aflat în faţă descoperirii unui mare mister, cum mâna nevazută a razelor de soare urcă încet, odată cu bataile inimii, peste carnea crudă ca de portocală, a pulpei dezvelite. Coboară încet, în umbră, şi urcă odată cu privirea sa spre unduirea nudă şi dulce a feselor. Jocul tacut al razelor continuă, alunecând spre caldul adânc şi umed.
Pasul usor, abia auzit al Amadeei, înconjurat de aroma ceaiului verde, strâpunse vraja cel înconjura pe Ao. Îngenunchiată deasupra ceainicului din portelan pigmentat într-un alb sidef, privea stins în luciul ceştilor de ceai. Fiorul voluptos pe care îl simtise privind la faptură adormită din cealaltă cameră, îi aduse aminte pentru o clipă de zilele în care putea să viseze liber la viitor.
Mica pungă de plastic, în care parcă simtea pulsul acelor cuvinte mîzgâlite, era încă ascunsă în buzunarul tweedului. Nu avea nevoie sa revadă acele rânduri. Simtea că cineva îi infierase fiecare cuvânt pe piele.
Drumul spre Niiro Niwa devenise în minutele petrecute printre ruinele din City, un chin al gândurilor. Rumega fiecare farâmă de realitate, cauta un sens la ce s-a întâmplat, scormonea prin gunoiale mintii ca sa îşi amintească orice ar fi putut sa îl ducă macar spre începutul unui fir pe care să-l strangă, să-l urmeze şi într-un târziu să ajungă să se înfrunte cu necunoscutul, să ucidă Minotaurul, şi apoi să se salveze de freamatul sau.
Venise la Niiro Niwa pentru a pune întrebari, pentru a grebala cu ghearele mintii acest loc, ridicat chiar în latură vestică din BrouPark, unde se gasiseră cam toate cadavrele. Nimeni nu ar fi obiecat în privinta ideei de a începe cercetarile de aici, mai ales că Niiro Niwa în cei peste treizeci şi cinci de ani de când exista, îşi schimbase statutul de proiect artistic urban. Devenise aşa cum unii spuneau de mai mult timp, voalat şi doct, un atelier de creatie. O mână pestriţă, de puşti labartati, ratacişi prin colturile din Niiro Niwa, se foloseau de acest loc pentru a-şi exprima maretele lor realizari artistice.
Ao chiar dacă nu era un critic consacrat de artă, îşi avea opiniile sale, iar când nu eşti pentru prima dată invitat la Niiro Niwa, nu şi se pare deloc că această casă de turtă dulce, e plină doar de zâne şi îngeraşi.
Cazul Copiilor de Aur, îl adusese prima datî ţn ţinutul de basm, acum aproape cinci ani de zile.
Pe atunci Ao era încă un boboc. De fapt, asa cum îi spuneau colegii, rîzând grotesc ca nişte caricaturi, în meseria asta doar moartea te poate învăţa tot ce trebuie să ştii.
În unele din momentele în care divina muză a creatiei se pogoară peste aleşi, timpul şi realitatea se alterează. Dacă cel ales se află pentru prima dată sub posesia voluptoasă a nevazutei zeităţi, se întamplă, ca şi în cazul Copiilor de Aur, ca toată creatia ta să fie doar un poem, scris cu sânge, în urletele afrodiziatice a celui descompus.
Resturi de carne, atârnate ca un colier în jurul marelui creator, o inimă încă zvâcnind pastrată în golul unui pocal, erau amintirile botezului pe care îl primise în feericul colţ de rai ascuns în Niiro Niwa.
Tot acel trecut murdar, plin de clipe în care se trezea urlând, singur, ca o fantomă uitată pe vârful cladiri Chatedral, se ridicase din tenebrele noptii şi bântuia viu, îngrozitor, prin venele înghetate ale lui Ao.
În lumina trandafirie ce desena ovalul fetei, albastrul înlacrimat din ochii Amadeeiei era singurul lucru care alunga pentru moment fiorosul chip al mortii.
Amadeea se închinase Niiro Niwei ca unui templu. Printre resturile carnagiului Copiilor de Aur, gasite de Ao, se afla şi cel ce urma să îi fie ales pentru tot restul vietii. Nici o sedinţă de consiliere, nici unul din remediile medicale aplicate asupra sufletului îndurerat al Amadeei nu au putu schimba idea ei, că în acest loc se va întoarce iubitul ei.
În scurt timp după ce cazul Copiilor de Aur, lovise cu pumnul în stomacul moral şi educat a celor din SubCity, povestea romantata a aşteptarii Amadeeii, reânviă un flux de suflete ranite, transformat într-o adunatură aproape religioasă. Tot mai multe relatari din CityTribune, aruncate pe prima pagină, aratau chipul îndurerat, şi albastrul ochilor atât de minunat, ce priveau dincolo de durerea în care clipeau, pe fundalul idilic, de basm din Niiro Niwa.
Un titlul uriaş, scris ca într-un ziar cu tiparitură veche, prins într-un rest de cui, aruncau timpul din acele clipe, în prezent, în camera în care Ao privea la Amadeea, la ochii ei minunati, la ceainicul din portelan pigmentat într-un alb sidef, la aburul pufos al ceştilor de ceai.
Simşea adânc în stomac cum un gol imens se naşte. Copii de Aur…
*
Din buzunar, micul petec de plastic, rece şi dur, pe care îl ţinuse atâta timp ascuns, în palma intinsă tremurând spre Amadeea, sub firele lânoase de abur, se încreti uşor ca şi cum ar fi fost atins de un foc mistuitor.
Un sunet înabuşit izbi aerul, ca o ultimă suflare.
- Ce vrei?
Din locul în care privirea lui Ao ratacise voluptos, mârâitul sinistru cel îl auzise, grohai din nou.
- Ceea ce cauti tu nefericitule nu vei gasi aici.
Capsa tocului pocni scurt. Amadeea se ghemuise lângă perete. Închise ochii.
- Netrebnicule, încerci să mă atingi?
Ao înghetase cu arma în mână. Lumina trandafirie disparuse. Un licar ciudat, ca o pată de sânge, înflori în întuneric.
- Ara-mi-tama - raul din zei, murmură Amadeea.
Bubuitul inimii îi zvâcnea în urechi. Ce naiba se intamplă aici? Simtea cum începe să se sufoce.
Cu mâinile încleştate ca nişte gheare pe patul armei, sprijinidu-şi greutatea corpului în calcâiul piciorului, strapunse aerul dintr-o saritură. Urletul cu care navalise disparu în neant. Explozia cartuşselor fulgeră întunericul. Lumina caldă a soarelui aparu senin prin storurile gaurite.
Intins ca un înger, în puful moale al paturii de caşmir, încojurată de ploaia adormită a picurilor roz de sânge, cu mâinile împreunate ca într-un ultim gest de îndurare, trupul gol pe care îl privise nu demult, era acum în evenatiul razelor fumurii de soare, neânsufletit, schimonosit. Pielea crudă, de oranj, pe care mâini fericite ar fi alunecat în noptile lungi de amor, era acum un mozaic lugubru, vinetiu, de sânge.
Zgomotul tacut, fară ecou, facut de arma lui Ao, aruncată cu ură, stârni din plamâni de lemn ai parodeslii câteva fire de praf.
Grohaitul livid care îl chemase în pânza întunericului, ce era? ….cuvintele rostite cu frică de Amadeea,… ara-mi-tama,….ce rost îşi aveau?.....
*
Jhonson statea sprijinit de perete. Era obosit, iar lumina plapândă ce îl înconjura, arata crud, cum anii trecuseră peste el. Uneori avea impresia că Jhonson nici nu exista. Pentru el, acest om, înalt şi uscat, era o clipă, câteva secunde, o aparitie.De obicei el îşi termina treaba înainte ca baietii veseli de la Departament să dea navală peste el. De când îl cunoştea l-a vazut zâmbind rar şi atunci doar în clipele în care Raiden, fiica lui zglobie de o şchioapă, rupea monotonia cenuşie din biroul lui, cu gânguritul ei senin. Lauren, sotia lui, privea din tocul uşii sau aşezată comod pe canapea, cum ursuzul de Jhonson se topea ca o îngheţătă sub soarele cald de vară, în strânsoare mânilor de puf cu care Raiden îl înconjura.
Ori de câte ori s-a întâmplat să asiste la un asemenea moment, pentru Ao lumea devenea mai bună, şi traia chiar cu ideea că Lauren nu aparea întâmplator cu micul ei înger. Aşa cum îl privea, pierdut, prin pâcla de fum, cu ţigara agăţată de buze, Jhonson parea pierdut, ratacit.
Încă nu plecase. Echipa de interventie şi asistenţă a Departamentului, deja terminase de înfofolit, etichetat şi marcat. Numai cât nu le atârnase şi lor de gât un numar şi o etichetă sinistră.
Q45-ERT5. ÎNREGISTRAT SAEC. 11:30. Marcajul era aplicat pe unul din colturile a ceea parea a fi un fel de carte învelită în piele.Un codex.... Aşa cum ratacea cu privirea prin cameră, Ao ramase surprins, să o vadă. Nu îşi amintea să o fi zarit până atunci. Jhonson pufaia pierdut. Era undeva îngândurat. Se dezlipi uşor de perete şi înaintă spre marginea patului. Tapetul verzui, scorojit, îmbibat de fum şi praf, întunecat, pastra tonul morbin a ceea ce se întîmplase. Marcate şi numerotate, tot ce se aflase în jurul victimei, acum era precizat exact. Lumina furişată prin crapaturile storurilor învaluia ca într-o aură trupul lui Ao.
ITER DOMUS …. câteva raze de soare alergau peste întunericul din cameră. Se retrase rapid, fulgerat.
Mişcarea bruscă a lui Ao îl facu pe Jhonson să revină brusc la realitate.
- Ce dracu…
Îl privea pe Ao nedumerit.
- Ce s-a întâmplat?,Ao îi raspunse şoptit, fară vlagă.
-Ai ajuns înaintea echipei de la Departament?. Jhonson parea că nu întelege întrebarea.
-Da. Pai .., de ce mă întrebi? Erai aici când am venit.
Ao zâmbi scurt.
-Da,..ştiu. Fotografiile...
Jhonson ridică nedumerit din sprâncene. Aruncă mucul de ţigară, după ce mai trase un fum. Ghemotocul de foc se rostogoli, într-o ploaie de stelute aurii pe podeau cariată.
- Fotografiile...?
Ao nu-i raspunse imediat. Ceva de pe tablia patului îi acaparase toată atentia.
-Vreau să vad fotografiile pe care le ai facut. Jhonson ieşi din bârlogul întunecat în care fumase ţigara. Se opri lângă Ao. Cauta din priviri să gasească misteriosul obiectat care îl hipnotizase pe Ao. Nu observă nimic ciudat.
- Ce cauti?. Jhonson urmari privirea lui Ao. Caşmirul însângerat, adapostea în apropierea unei perne naclaite, într-o pungă de protectie, marcată de cei de la Departament, un fel de carte, cu copertile mâncate de timp. Se apropie de pat şi o ridică.
Ao tresari, surprins.
-De ce vrei fotografiile?
Jhonson era încă nedumerit. Ce era cu cartea asta?..de ce Ao o privea ca pe ceva ..care nu ar fi bine să îl atingi. Întoarse cartea. Pe ceea ce era un rest de copertă abia se zareau două cuvinte. Citi mai mult pentru el, şoptit: … ITER DOMUS. Plasticul straveziu al pungii de protectie foşni scurt.
- .. de ce te uiti aşa la asta?..am fotografiat-o..e şi marcată….Ao îl întrerupse brusc pe Jhonson fară să îl lase să termine.
- Nu e vorba de asta.E ciudat, dar poate mă înşel. Jhonson aştepta continuarea. Cartea asta sau mă rog ce este, eu nu cred că a fost de la bun început aici.
Jhonson pufni într-un hohot de râs, galagios şi dureros. Se opri brusc, devenind din nou serios, posac şi întunecat.
-E bună. Şi eu care credeam că vai de mine micutul Ao e încă şocat de cele întâmplate. Pe buzele lui Jhonson un zâmbet înflori.Cred că eşti putin cam cinic. A.. nu cinic e uşor spus, eşti sadic dacă poti să sugerezi asemenea fabule. Zâmbetul cald de pe buzele lui Jhonson se ofili.Ce naiba, doar tu ne ai chemat.
Ao zâmbi şi el scurt.
-Uită-te la fotografii.
*
Anul Domnului 1900
În ceasul cel mai devreme al diminetii, cu binecuvântare staretului Isodin, am parasit locaşurile de piatră ale manastirii. Slavit fie Domnul şi îngerii lui să ne caluzească. Drum lung spre pamânt necunoscut ne aşteaptă. La rugamintea cuviosului nostru frate Maltin, în clipele în care sufletele noastre se vor odihni, în rugaciune şi cu gând smerit la Cel curat şi Sfânt, voi grai pe această hârtie, cele ce ni se va da să traim, caci rugamintea fratelui Maltin nu vine din neştire şi pentru a umple timp unui pacatos ca mine, ea vine de la mai înaltul Isodin.
În rânduirea noastră frate mai mare peste noi este parintele Victorius, a carui întelepciune veacurile să o cunoască. El este urmat în cele mai cunoscute şi adevarate de catre fratele Maltin, iubitor de adevar şi cinstit printre cei mai cinstiti. Dintre cei mai cu umilă trecere facem noi legatură, o mână de opt, pacatoşi adunati şi încercati, dar care prin mila Domnului am gasit calea spre mântuire şi cu slava cerului si a celor prea sfinte din el, ne vom întoarce cu toti precum oaia ce-a ratacită.
Într-u iertarea naostră de pacate, şi prin caldă rugaciune, urmam un drum neştiut printr-un ţinut de fum şi puciosă. Pentru pacatele noastre, spunea dintre cei mai cu umilă, fratele cuvios Ald, şi pentru a nu uita de unde ne-am nascut şi unde ne vom întoarce, Domnul nostru cel Sfânt, ne-a dat să mergem pe acest drum, întunecat şi spurcat. Parintii noştrii mai mari peste noi s-au aşezat primii, şi ei cu alor cunoaştere şi putere, ne or cârmui prin locurile straine în care ne grabim.
Ajută Doamne pe noi cei care cu pacat îţi cerem să ne fie iertat, caci tu Doamne, în nesfîrşita Ta dragoste, nu ţi-ai întors fata de la noi, şi binecuvânteză-ne.
Ao îşi rezemase coatele pe pervazul ferestrei. Ţinea atent de coperta fragilă adunatura de hârtie, “cartea” , pe care cei de la Departament o gasise lângă trupul neânsufletit al victimei. Ceea ce avea el în mînă, ridicase un nou mister în mintea lui. Şi avea deja senzatia vagă că urmau şi altele.
Cotorul ”cartii”, ros şi mucegait, disparuse, iar ceea ce ţinea la un loc adunatura nispoasă de hârtie, era o împletitură de zale, ruginită şi slabită. La capatul de sus al “cartii”, era prinsă de una din zale, poate ca un semn de carte, o cruciuliţă mică, decolorată şi întunecată de timp.
ITER DOMUS..?
*
Rezemat de peretele mat de sticlă, Ao urmarea pierdut cum se prelingea lin, aproape matasos, pe lângă talpa piciorului lui, cîteva firişoare de apă. Ghemuit ca un fetus pe inoxul rece şi mat al cabinei de duş, se gîndea la ce sfârşit calm şi banal parea să aibă ziua. Dacă s-ar fi lasat copleşit de starea placută care îl cuprinse după duşul fierbinte, şi dacă ar fi uitat macar un pic din cele întâmplate, trupul lui obosit şi prospat spalat poate că s-ar fi relaxat. Aburii calzi lipeau adormiti pe sticlă gheare de picuri. Notiunea de timp aproape că disparuse. Îşi amintea ca prin ceaţă, greoi ca şi cum ar fi fost bolnav. Jhonson binevoise să îi scurteze drumul şi îl adusese pînă la Chatedral într-o trombă de vânt şi praf.
Zdruncinat până la ultimul rarunchi de Fordul Dust al lui Jhonshon, adus în buza norilor pe care îi vedea prin straveziul ferestrei de un lift flamînd şi întunecat, gustă duşul fierbinte, aburind ca o vată de zahar, fară să mai ţină cont de timp, de oameni şi de cele recent întâmplate. Îşi dorise în clipele în care atingerea apei calde era tot ce putea fi mai înviorator şi mai relexant, să deschidă ochii şi prin perdeaua aburilor pufoşi să vadă o altă lume.
Se ridică încet sprijinindu-se în podul palmelor. Picioarele amortite urmară întârziat mişcarea mâinilor, ca şi cum ar fi fost slabite de milele unui lung şi nesfârşit maraton. Nesigur, ca şi cum ar fi fost un prunc pornit să cucerească lumea cu primii paşi, ciufulit, cu prosopul aruncat pe umerii lati, moale ca o papuşă de cârpe, mirosind a flori, parasi baia ca un melc. Ca un carnivor feroce amurgul ruginit muşca crud din albastrul lin al cerului. Umbre tremurânde înconjurate de colturi de lumină multicoloră zaceau nemişcate ca într-un tablou pe tot cuprinsul alb al camerei. Dincolo de straveziul ferestrelor uriaşe infinitul colorat se spargea în ţurturii negricioşi de beton. Uneori era surpins de imensitatea ce îl înconjura. Starea de singuratate devenea parcă mai dureroasă şi mai acidă ori de cîte ori se întîmpla să urmarească vreun apus întârziat şi sufletului lui sceptic, agnostic, se transforma în asemenea momente în ceva neobişnuit, devenea milos şi excesiv de empatic. Monotonia caldă şi pastelată a vazduhului trezi în el o stare confuză. Un vid uriaş fară contur îl înconjura. Imponderabilitatea roz în care se ratacise disparea încet, încet, ca o cortina de pluş trasă din culise.
Sincer nu dorea să parasească starea de calm şi de relaxare în care abia intrase, dar ceva din strafundul mintii lui lovea ca un ciocan. Totul parea un script uitat într-un sertar prafuit. Povestea nu parea să aibă un fir simplu, lin, armonios. Intriga era în întuneric, personajele nişte lumini fugare, decorul.. cuburi reci de sticlă şi metal... ,faptele... cinzeci de cadavre..... moşoroite ca o movilă de cartofi, ...versuri ilizibile mâzgâlite pe un rest de pânză mucegaită culese din cioturile crispate ale unuia dintre nefericitii ciopîrtiti de vreme şi viermi,....Niiro Niwa.....Amadeea.........,Copii de Aur.....,vocea din întuneric......,.....crima......,...victima.....Daisuki Dayo…pâlpâirea verde de pe ecranul terminalului digital....,fotografiile lui Jhonson,...marcarea SAEC,....ITER DOMUS.... amurgul,… tacerea din jur,….norii,…oraşul….
8:30
Cifrele afişate pe ecran pâlpâiră uşor. Sprijinint cu spatele de speteaza înaltă şi rece a scaunului, jenat uşor de pozitia rigidă, băţoasă, urmarea concentrat datele prezenatate sec de Sistemul de Analiză şi Evaluare Compoartamentală. Displayul terminalului electronic afişa de câteva minute imaginea unui cadavru, un nud macabru, înconjurat de o baltă de sânge. Procedura standard a Departamentului de Investigatii, în cazul situatiilor de acest gen, specifica scurt şi laconic, cum se realiza operational evidentierea, înregistrarea, catalogarea şi analiza probelor. Putea să recite ca un pastor aflat în fata unei multimi de enoriaşi pioşi, fiecare paragraf şi articol al procedurii. Era ceva de bun simt ca un agent operativ, cum era el, să cunoască macar minimul necesar din ceea ce trebuia aplicat în context, însă ceva din tot ce era redat pe ecran nu se lega. Era de la sine înteles că tot textul procedurii în anumite parti avea titlu orientativ. Era şi de înteles şi de ce. Nu se putea realiza sub aspect practic – bineânteles cu ghilimelele de rigoare – detalierea actiunilor prin care de exemplu Ao în situatia de faţă să poată identifica fară prea multă batie de cap firul evenimetelor care au dus la moartea persoanei x. Totul ţinea de context, şi cum acest context a fost explicat ca fiind o serie finită de probabilităţi, până la aparatia Sistemul de Analiză şi Evaluare Compoartamentală, pe scurt SAEC, nu a mai fost decât un sigur pas.
Teoriile şi conceptele ce au dus la formarea sistemului, pentru multi ramâneau un mister, nişte barbologii academice glazurate cu un gust amar. Reticienta cu care implementarea sistemului s-a facut, a disparut cu timpul, odată ce megadetectivul electronic a început să îşi arate valoarea. Dacă unii dintre agentii Departamentului refuzau poate din conservatorism ideea că o mână de leduri aruncate în nişte cutii de metal pe un perete ar putea descoperi ceea ce ei care au fost la fata locului nu au putu descoperi.
Ao îmbrăţisă ideea de a lucra cu SAEC fară nici o retinere, mai mult poate şi faptului că cel care era în spatele proiectului era profesorul Ma. Cuvintele cu care acest om ar trebui ilustrat nu erau îndeajuns de bogate ca sens pentru a realiza acest lucru. Erudit până la ultimul electron, Ma în ciuda vârstei înaintate, te surpindea în orice moment. De fapt Ao urmase cursurile Institutului de Ştiinte Aplicate, în ideea că poate într-o zi va putea ajuta cu ceva şi el omenirea. Idealismul lui inocent, infantil înflori la prelegerile ţinute de profesorul Ma, în IndexTomb. Ajunsese in sala auditoriumului de la Turnul Alb, mototolit de ploaie ca o hîrtie. Nici nu avea intentia de a asculta murat cum era prelegeri şi expuneri cu privire la interactiunea om mediu şi constructii ale socialului ca urmare a acestui lucru.El venise, tiptil prin perdeau picurilor de ploaie, mereu ascuns şi nevazut, după Quim fară să ştie de ce.
Sentimentele pe care le simtea pentru aceea fiinţă diafană, îngerească, deveniseră patologice. Ao era un simplu baiat din IndexTomb, oraşul focului şi a metalului. Crescuse în zona de est a oraşului, în Candomble, acolo unde soarele aproape că nu exista datorită norilor grei de carbune negru ce se ridicau neoprit din furnalele hâde ale topitoriei ELIGIA.
Povestea care îl lega pe Ao şi Quim avea încă de la început ceva care dacă stateai şi o ascultai te surpindea prin aspectul ei furat dintr-o carte. Ao, fugise de la scena unei încaierari între banda Annada şi cea numită mai mult pompos Layalam, pompos pentru că aşa cum aflase de la Tami prietenul lui nedespartit, Layalam însemna într-un dialect african învechit şi uitat: neânvins. Însă pirpirii Layalam atunci când îi vedeai numai periculosi şi de neânvins nu ţi se pareau. Pentru Annada motivul rafuielii era unul simplu. Un anume Xim, membru Layalam, pe care Ao îl ştia din vedere, patase onoarea celor din Annada, prin faptul că se culcase cu nu se ştie care pipiţă din haremul lui Saros, şeful Annada. Din întâmplare sau nu, Annada navalise înarmată până în dinti peste cei din Layalam, exact când aceştia, care se aflau tot timpul în conflict cu Annada din varii motive, se aşteptau mai putin.
Deobicei locul de întîlnire a celor din Layalam era secret, tabu, însă cineva tradase, se vându-se, şi în timp ce baietii Layalam hohoteau şi îşi etalau curajul descarcând pistoalele ruginite în cutii de suc, sau resturi de sticlă, cei din Annada se pregateau să le aplice o lectie.
Toate acestea şi le amintea chiar şi la atâţia ani şi mai ales pe Quim. Nimerise exact când rafuiala dintre Annada şi Layalam se afla în punctul culminant, datorită lui Tami, care panicat de faptul că sora lui, Cassina, o puştoică careia abia îi înmuguriseră sânii, îi lasase un bilet prin care îl anunta că e cu Ori, alergă ca un nebun târându-l practic pe Ao după el, spre locul unde ştia că sigur o va gasi pe afurisita de Cassina care niciodată nu îl asculta..
Tami aproape că înebunise. Mai târziu s-a aflat că tradatorul a fost Ori, şi cum Cassina era lipită ca o ventuză de el, grija lui Tami pentru soara lui era mai mult decât îndreptăţită. Ciudat i se paru lui Ao că Tami ştia că o să aibă loc un macel.Gâfâind ca o locomotivă pântecoasă cu abur, Tami cauta nervos şi disperat din priviri pe Cassina. Pititi ca nişte fugari după un rest ruginit de container, Ao cauta şi el să o gasească pe sora lui Tami. Bufnituri seci, urlete raguşite, zale de lanţ rasucinte vîrtos prin aer, trupuri rasucite, îngramadite unul peste celalalt, oase ce trosneau ca nişte floricele de porumb, ură, dorinta de moarte,...toate îi înconjurau. Se putea spune că atractia turistică, dacă putea să existe aşa ceva, în Candomble erau fară discutie luptele de stradă, barbare, pline de sânge şi de cadavre. Violenta cu care trebuia să exişti se imprima în fiecare por al fiintei tale, devenea un drog, o ciudată stare de dependenţă. Tami şi Ao nu faceau parte din nici o bandă, însă fraternizau oarecum cu cei din Layalam, mai mult datorită Cassinei, care în criza ei adolescentină se încurcase cu Ori, un tip inuman de schilod, dar elastic ca o bucată de cauciuc. Abilităţile sale extraordinare de contorsionist îl transformaseră într-o mică vedetă, mai mult datorită şi zvonului cum că lovitura de la IndexTomb Bank, era mâna lui Ori.
Adevarat sau nu, acest statut i-a adus ceva privilegii mai ales că ceva crescu finantele prafuite a celor din Layalam. Fizic nu era un barbat rau, chiar ducea spre ceva numit frumos, însă viata salbatecă din Candomble îşi lasase amprentele:cicatrici, tatuaje, implanturi. Printre toate siluetele încleştate, trupul schilod al lui Ori nu se vedea. Cu inima bubind, Tami se smulse din întunericul ascunzatorii şi urlând numele Cassinei printre pumnii şi picioarele care zburau din toate partile se aruncă în multime. Împins ca de un arc, Ao sari după el şi se ţinea aproape atâta cât putea. Ecoul metalic, vibrant al trupurilor izbite, acopereau strigatele lui Tami. Impiedicându-se aproape la fiecare pas, Ao se strecura ghemuit, ca un arici. Pe lângă ei şuierau ameninţător, invizibil, obiecte ucigatoare. Simtea că a facut o mare greşeală, însă posibilitatea lui de a se întoarce în ascunzatoare era nulă. Coltul de container după care se ascunseseră cu cîteva clipe în urmă, era aruncat într-o rînă. Ceva puternic lovise coaşca de metal, însă Ao nu auzise nici un boom sau altceva asemanator care să fi aparut în urma ciocnirii dintre restul de metal şi acel obiect misterios. Privind în urmă spre locul de unde venise, Ao îl pierdu din priviri pe Tami. Scrută învalmăşeala. Abia conturat în umbra unui zid îl zari pe Tami. Cu bratele lui firave încerca să ridice ceva. Era prea departe de el dar desluşea cumva silueta unui trup. Felul în care Tami tragea de el semnala clar şi disperat că o gasise pe Cassina, dar ceva nu era în regulă. Mai mult în patru labe decât în picioare Ao se strecură târâş ca un şarpe. Simtea în podul palmelor mii de ace. Cortina de praf ciuruită de raze firave de lumină acoperea grundul sfarmicios, însă întepaturile acide care îi strapungeau carnea şi muşcau rece până la sânge ca nişte vampiri hidoşi îl biciuiau la fiecare mişcare.
Aproape strivit ca un animal vlaguit, alergat până la spume, frematând aerul nispos cu narile larg deschise, se prabuşi lângă Tami fornaind şi gâfaind ca foalele unui ferar vânjos. Nici nu apucă să vadă dacă ceea ce ţinea în brate era Cassina sau nu. Norii cenuşii colorati pe margini de un soare ascuns era singurul lucuru pe care îl vedea.
- Ajută-mă…!,
Sugrumat, zvâcnind la fiecare gură de aer ca şi cum ar fi fost lovit, se ridică confuz, ametit, sprijinindu-se pentru a rasufla cu mâinile sîngerînde de genunchi. Linia orizontului disparu pentru câteva clipe. Închise ochii şi resperă adînc. Coşul pieptului se umflă gata să explodeze. Horcai. Scuipă. Un fir de salivă se prelinse ca un picur de rouă pe coltul barbiei. Cassina îi zâmbi trist, bolnav. Chipul ei de copil, de papuşă cu codite buclate, blonde, vesel, cu ochi mari, verzi ca frunzele de mar înflorit, era sfâşiat adânc pe o parte a obrazului ei fin, de turtă dulce. Îşi sterse saliva din coltul barbiei cu podul palmei. Înghenunchie lîngă Cassina.Îi trecu mâna mica şi firavă pe după gât. Privirea îngrijorată a lui Tami îi spunea că trebuia să se mişte cu grijă. Se ridică odată cu Tami, uşor şi încet.
Trupul aproape inert se mişcă ca o marionetă. Cassina era ranită grav. În zona abdomenului un roşu vişiniu, crud, umed, cald adunat într-o pată era tot ce trebuia să vezi pentru ca să îţi dai seama că nu era ceva banal, o simplă zgârietură care să treacă doar cu câteva pansamente şi copci.
Aproape inconştinetă, cu privirea ratacită, Cassina ţipă scurt, adânc. Tami cazu în genunchi. Inertia îl trase şi pe Ao şi aproape ca se prabuşi.
- Curvo….!
Urletul lui Tami îl sagetă, paralizându-l Ce naiba se … întrebarea lui Ao se termină brusc, spintecată. În lumina murdară, cenuşie a asfintitului lasat peste Candomble, silueta neagra desenată în spatele lui Tami, peste Cassina, rasturnată ca o buturugă, contorsionată de durere, ridică în aer ca pe un semn al mortii lama lungă şi rece.
Îşi amintea că în acel moment, poate datorită şocului, jerba de sânge ridicat în aer de lama scânteietoare i se paru chiar frumoasă, un curcubeu de flori vişinii. Felul macabru, sinistru, inuman în care aceste amintiri îi reveneau din temnita în care le închisese, stârni în el fiori.
Metalul rece se înfipse trosnind. Tami zvâcni. Nici un sunet, nici un strigat… doar un trup întunecat, demonic, ce înfipse adînc, cu sete, ca un laş, în spatele prietenului lui taişul unei sabii. Argintiul metalului iriză câteva reflexe aurii. Ţipatul Cassinei nu a fost unul de durere, a fost strigatul de disperare, avertismentul….rugaciunea ce nu va fi spusă.
Îşi amintea în detaliu ca şi cum ar fi înregistrat cu o cameră video, cum din spatele sfârtecat a lui Tami, cazut cu fata în pamântul grunjos, sabia desenă un arc larg prin aer, aruncând ca un buchet de flori, picuri dulci de sânge.
Nu simtea nimic în afară de un tremur neoprit al corpului. Inima îi batea normal.Respira la fel de normal. Tami..zacea cu fata în jos. O rafală scurtă de vânt stârni uşor praful. Suspendat pentru o clipă în aer, coborâ sobru ca un giulgiu peste trupul neânsufletit al lui Tami.Aştepta să audă şuieratul aerului, trosnetul crud, pocnit al oaselor rupte şi să vadă cum ochii verzi de culoarea frunzele de mar înflorit ai Cassinei ramân înghetati, fixi, privind dulce spre el, ca o chemare. Aştepta să simtă în el lama rece, să cadă în praful pamîntului grunjos şi să privească spre norii cenuşii din înaltul cerului agatati de furnalele topitoriei ELIGIA cum încep să prindă nuante roşiatii. Aştepta ca sângele ce îi framata prin vene să se transforme în petale şi să zboare ca într-un haiku în infinutul cerului.
Aştepta… Cassina cu ochii verzi de culoarea frunzele de mar înflorit, cu chipul ei de copil, de papuşă cu codite buclate, blonde, vesel, sfâşiat adânc pe o parte a obrazului ei fin, de turtă dulce, privea ratacită. Durerea pe care el nu o simtea era toată adunată în acel trup plapând, de femeie cu sânii abia înfloriti. Timpul se oprise, devenise imponderal, etern. Avea impresia ca totul era înghetat. Asta înseamnă să mori?....
Un con de lumina ca un semn divin desenă chipul celui care în culorile asfintitului parea o silueta întunecată, un demon ….
Sub o frunte înaltă, plină de riduri, sprâncenele stufoase ca nişte întinderi unduite de vânt, ascundeau sub arcadele osoase niste ochi minusculi, întunecati. Linia nasului, fermă, calcaroasă, cobora peste buzele crapate de sete şi vânt. Barbia uşor crestată la mijloc, crea un portret de batrân, de om aflat într-o stare profundă de tulburare şui chin sufletesc.
Toate astea şi le amintea ca un blestem. Urmari cum taişul sabiei cobora prin aer, scânteind. Nici nu încercă să se ridice ca să o tragă pe Cassina din fata mortii. Statea şi privea paralizat cum Cassina se apropie de moarte, de durere, de chin, de nefiinţă şi el pritenul cel mai bun al lui Tami, amicul preferat al Cassinei, nu se îndreaptă spre ea pentru a o salva. Starea statică în care totul intrase îl deruta pe Ao. Singurul element ce parea mobil din tot ce îl înconjura era ucigaşul din fata sa. În timp ce sabia lui cobora tot mai mult spre Cassina, trasaturile fetei i se transformaseră din ură în ceea ce Ao simtea ca fiind uimire, surpriză. Cu ochii întunecati lipiti de arcadele încoronate de sprâncenele stufoase ca nişte întinderi unduite de vânt, silueta întunecată a ucigaşului se curbă ca un arc de piatră spre spate, urlînd salbatec. Din pieptul înfăşurat într-un fel de platoşă înmuguri timid ca un fel de floare, metalul argintiu, curbat, al salvarii. Simtea că inima îi striveşte pieptul. O strânsoare ciudată începu să îl înconjoare. Respira greu ca şi cum tot aerul din lume ar fi fost aspirat de forte nevazute.
Trupul celui pe care moarte îl purtase în pântec şi pe care Ao îl credea a fi cel din urma lucru pe care avea să îl mai vadă, ramase pentru cîteva clipe suspendat, apoi ca şi cum tot ce duhnea în el a carne râncedă se topi, alunecă spre pamânt, lin ca o frunză scuturată de vânt.
Dacă un înger ucide devine demon sau ramîne tot înger?
Poate că privind la umbra colorată ce se ridicase peste hâdoşenia care îi ucisese prietenul nu s-a întrebat acest lucru. Fundalul cerului cenuşiu crestat de câteva linii negre îndepartate parea o uriaşă pânză pe care un pictor naiv, un copil îndragostit, pictase un fel de înger cu par de foc. Aripile îi lipseau sau nu se vedeau. La fel şi aura stelară. Doar ochii de un albastru alb, de gheaţă te privea sinistru, crud ca şi cum tu ai fi fost cel sortit neantului.
Tremurul corpului se transformă ca o şopârlă într-un zvâcnet general, sacadat, întrerupt. Fară să înteleagă ce se întâmplase, fară să privească la trupul adormit al lui Tami, fară să se uite la cel care semanase în el fructele otravite ale coşmarelor, fară să strige şi fară să plângă, rece ca un cadavru de la morgă scos, se ridică ...şi fugi..printre mogâldetele însîngerate, obosite şi transpirate.
Orbecai prin cotloanele împutite din Candomble zile în şir, ca un fugar nebun, bântuit, haituit de tenebre, de urlete şi sânge. Timpul disparuse, realitatea se alterase crapându-se în mii de cioburi, în stari de halucinatie, de şoapte Ajută-mă ..glasul lui Tami îl caută în noapte.
Un alb imens, dureros crescuse peste el. Frigul şi vocea lui Tami nu mai erau. Nici sângele vişiniu. Doar îngerul cu par de foc îl privea cu ochii reci, albastrii alb, zâmbind cald.
8:35
Quim Umm Hanni …îngerul cu par de foc…
După câteva zile în spital unde starea lui de anxietate aproape că explodă, evadă. O ploaie neagră, lipicioasă cobora din norii veşnic întunecati. Aproape gol, alerga prin baltile tuciurii izbindu-se de pereti ca un fluture ranit. Turnul Alb..acolo trebuia să ajungă, acolo era îngerul cu par de foc. Nu trebuia să râmână singur, în întuneric. Tami se va întoarce şi îl va caută. Va veni după el purtând în cârcă pe omul cu sprâncene stufoase ca nişte întinderi imens unduite de vânt balanganind printre degetele uscate capăţâna cu chip de copil a Cassinei, cu codite buclate, blonde, cu ochi mari, verzi ca frunzele de mar înflorit.
..uşa glisă lin foşnind ca o bucată de hârtie….ecoul bond, surd de paşi grabiti rupse tacerea ce îl încojurase şi toatele firele ce îl l