PoveÅŸti de dragoste.

[Julliette .]

*

Au trecut cinci ani. Matthew a plecat acum trei. Prima zi nu a fost decât începutul. Au trecut săptămâni din ziua aia când l-am văzut a doua oară. Mă iubea, dar îi era frică de adevăr. Îi dădeam dreptate, şi mie mi-a fost. Dar am aceptat, şi eu, şi el, realitatea. Când a plecat mi-am spus că între noi a fost o poveste, nu realitate. A fost un basm minunat, pe care nu-l voi uita vreodată. Dar sfârşitul nu a fost cel mai fericit. Mi-l amintesc perfect, de parcă ar fi fost ieri.
Eram pe iarbă, în faţa blocului în care stăteam. Îmi cânta un cântec compus de el, „Blueish green eyes”. Mi l-a dedicat. Cuvânt cu cuvânt. Sărut cu sărut. Când a ajuns la mijloc s-a oprit.
-Plec. spuse.
-Ba nu! murmurasem, prinzându-l de gât.
-Ba da, de tot! Plec în Sidney...
-Nu! De ce?
Matthew doar se ridică. se ridică şi plecă, lăsându-mă singură, plângând, în întrebările mele.
Câte întrebări aş fi vrut să-i pun! Să aflu de ce, ce i-am făcut de mă lasă aici singură, în uriaşul New York, să sufăr. Acum îl uram şi îl iubeam în acelaşi timp.

*

Merg pe aceleaşi străzi. Parcă îl auzeam cum mă trezise din visele mele pline de durere. Amintirea era atât de vie încât m-am întors şi am început să bângui scuze. Dar m-am oprit, am simţit lacrimile căzând pe obrajii mei rozali.
-Te i.. urăsc! murmur şi am început să fug plină de furie înapoi spre casă.
Străzile erau reci şi pline de ură. Lacrimile mici, precum cristalul, veneau, aluneacau şi plecau. Te iubeam pe tine, numai pe tine! Aş vrea să fi aici, să mă strângi în braţele tale puternice şi să nu mă laşi să plec. Tu, care te crezi atât de perfect, de fapt eşti imperfect. Eşti imperfect prin mine! strig în sinea mea.
-Brigette! se auzi un glas atât de cunoscut în spatele meu,
M-am întors cercetând mulţimea. Era el! Părul acum îi era scurt, dar la fel de brunet. Ochii săi căprui şi mari ardeau cu aceiaşi privire perversă. Era acolo. Era colo şi îl vedeam aievea! Era acolo şi venea spre mine. A ajuns în faţa mea şi m-a prins în braţe. Eu l-am împins, lovindu-l peste faţă.
-„Sângele tău, câine, pentru al meu”! recit plină de ură când se întoarse spre mine, privindu-mă surprins.
-Ce-i cu tine, Brit? Ce-am făcut?
-Ai plecat, asta ai făcut! Nici măcar nu mi-ai spus de ce!
-Nici măcar n-ai fi înţeles! mormăi el urâcios, masându-şi obrazul rozaliu.
L-aş fi cuprins în braţe, şi l-aş fi strâns atât de puternic de parcă n-aş vrea să-i mai dau drumul, dar asta însemna să îmi calc peste mândrie şi toate jurămintele pe care le-am făcut singură, în umbra nopţii.
-Normal, doar sunt proastă, neh?
Matthew lăsă capul în jos, privindu-mă în ochi. Mâinile sale au cutreierat talia mea. M-a prins de spate, m-a tras mai aproape şi mă sărută. Era un sărut cald, plin de dragoste. Dragostea aceea pe care nu mi-a arătat-o niciodată. M-am ridicat pe vârfuri şi l-am prins de gât. Mă simţeam ca o prostă că l-am sărutat înapoi. Era atât de enervant cum mă controla, când mă privea drăgăstos şi mă făcea să-l iubesc indiferent cât de mult l-am urât în secunta trecută.
-Gata... murmur când mâinile sale au coborât de pe spate, sprinzându-mă de picioare.
Dar nu s-a oprit. A contiuat, coborând spre gât.
-Gata, Matthew! spun serioasă împingându-i mâna.
-Bine, gata, am terminat!
Parcă-l auzeam cum spunea în gând „nu de tot!”. M-a luat în braţe şi a început să meargă spre decaptabila lui negru metalizat.
-Unde stai? Că eu stau la o babă şi nu cred că o să-i palcă...
-De mine? De ce?
-Nu eşti măicuţă...
Am chicotit, lăsând mâna să se prindă de umărul băiatului.
-Pe lângă 6th Ave.. mă opresc privind în gol.
Azi era „Ziua lui Jose”, ziua în care eu nu mă duceam acasă şi el venea cu cine vroia. Era un schib echivalent. Eu îl lăsam o dată pe lună singur, iar el nu-mi aducea aminte de Matthew sau nu mă punea să vorbesc cu alţi băieţi.
-Unde am stat şi ultima dată... spun melancolică gândindu-mă la mica mea garsonieră.
După ce, în sfârşit, am cumpărat-o n-am avut tăria să o vând când Joseph m-a invitat să stau cu el. Acum camera avea un pat exact lângă uşă, un frigider, hipofrigiderul cum i-am spus cât şi-a renovat apartamentul Jose, care era veşnic gol, o măsuţă şi doi tabureţi, mobilă de grădină, luate de la reduceri, şi câteva covoraşe ascunse. De lângă geamul înlocuit recent, nu mai vedeai prin cel original, până lângă pat oricare loc era umplut de multe tablouri şi schiţe făcute de mine.
Am auzit sârţâitul roţilor mângâind drumul şi zgomotu plăcut al motorului când maşina demară. Am traversat străzile încet, într-o tăcere de mormânt, care mă apăsa. Ne-am oprit la semaforul din intersecţia care ducea spre bloc. Amintiri plăcute şi oribile s-au lansat cu viteză în mintea mea, făcându-mă să plâng. Nu plângeam de tristeţe, plângeam gândindu-mă la fericirea trecutului.
Maşina porni încă o dată, traversă strada, apoi se opri în faţa blocului. Matthew coborî, îmi deschise uşa şi îmi întinse braţul. Niciodată nu era galant fără să vrea ceva. Acum ştiam ce vroia. Ştiam că mă vroia.

*