12-07-2011, 11:47 AM
Multumesc de commuri! Azi plec deci va mai dau doua nexturi!
Cap. 19
Afara ploua puternic si stropii se loveau de geam, iar apa se auzea curgand violent prin burlan si umpland butoiul; bunicul il pusese acolo ca apa de ploaie sa se adune si sa fie folosita in gospodarie. Imi simteam ochii obositi si trupul imi amortise. Stateam infasurat in plapuma, rezemat de spatar si incercam sa nu adorm, mi-era sa nu ma sugrume aia la cum ma privea.
Ca si cum ne cunosteam de mult si o ranisem, o ura mocnita, dar care te ingheta. Pur si simplu ma ardea privirea ei, parca simteam pielea incepand sa sfaraie si mi se golea mintea. Când am vazut ca a atipit mi-am lasat capul pe spate si cred c-am adomit imediat.
***
Cimentul era inca ud si florile aveau capetele plecate, indoite de greutatea picaturilor ce inca nu se evaporasera. Stateam pe sala, cu obrazul lipit de o coloana si priveam pe drum. Nu trecea nimeni si casa parca fusese bagata sub un clopot de sticla.
Incepuse sa se auda zgomot in curtea din spate asa ca mi-am luat niste adidasi ce-i adusesem aici si am coborat treptele, luand-o pe alee, pe langa casa si mergand acolo. Tata facea treburile bunicului si fara sa vreau l-am vazut de varsta lui, mai adus de spate, carunt, cu fata plina de griji. Nu stiu, dar pana acum nu ma gandisem vreodata ca va veni o vreme in care ii voi pierde. Obisnuit mereu sa fac doar ce vreau, sa am timp de ce-mi place nu ma preocupam si de ei, nu vedeam ca anii trec si parca orb tineam cont doar ca eu cresteam, dar nu ca si se apropiau mai mult de moarte.
Ne pusesem toti la masa in hol, pe scaune scunde de lemn si bunica ne servise tocana de legume; aroma cunoscuta m-a facut sa zambesc usor. Mi-aduceam aminte de copilarie si in acei ani ma certam cu varul meu la masa, acum nu mai aveam cu cine si acele vremi pareau departe.
Nimeni nu vorbea si chiar daca eram unii langa altii, aproape ne atingeam parca fiecare era in lumea lui. Eram ca un tot unitar, comunicam din priviri si cu timpul ne invataseram cu obiceiurile si mofturile fiecaruia, insa ea era in plus. Mi-am ridicat ochii din farfurie si ma privea, mereu când ma uitam la ea ma privea.
Continuam sa am impresia ca ne stim de mult, dar nu-mi aminteam. Imi veneau in minte chipuri de la gradinita, de pe camp când ne jucam cu mingea, la poarta alergand prin iarba si construind fortarete si corabii, dar ea nu aparea. Ca o fantasma a trecutului meu, dar parca din afara lui.
***
Seara cu rucsacul pe umar eram pregatit sa ma intorc in oras; mi-am luat ramas bun de la bunica si i-am spus sa ma sune orice ar fi. M-a sarutat pe frunte si facandu-le cu mana bunicii si parintilor mei am urcat in autobuzul ce oprise.
M-am asezat pe un scaun, la geam si mi-am pus rucsacul la picioare. Am inceput sa privesc pe geam si peisajul prafos se derula parca cu incetinitorul, motorul se auzea torcand incet si diferite voci mormaiau. Oboseala imi curgea prin trup ca un al doilea fel de sange si am preferat sa ma las in bratele somnului decat sa mai simt gropile si sa constientizez si mai mult golul ce ramasese dupa plecarea lui.
-Bunicule de ce mor oamenii?
-Pentru ca Doamne-Doamne are nevoie de ei si ii duce intr-un loc mai bun! Spuse el bland.
-Si e frumos acolo? Intreb eu zambind si punandu-mi capul pe genunchii sai.
-Da, sunt pajisti intinse, cerul e foarte albastru, norii sunt ca de vata si ingerasi zboara si canta din harpa! Dar nu te mai gandi, esti prea mic. Zise el, grijuliu.
-Bunicule, tu n-ai sa pleci, nu-i asa?
-Niciodata..spuse el zambind.
-Niciodata… am spus ca pentru mine.
Am coborat din autobuz si dupa doua ore de mers spatele meu avea de suferit plus ca-mi amortisera picioarele si parca imi dansau furnici in sosete. Orasul parea mai luminos ca oricand si zgomotul, vocile, rasul erau mai tari, mai vioaie. Ca si cum pana atunci nu vazusem acest flux continuu de viata, acum culorile imi luau privirea, fiecare zambet avea o insemnatate.
Am luat-o spre casa si in aerul rece al noptii ma simteam intr-un fel impacat, doar ca, mi-era teama. Paseam singur si chiar daca era prin centru nu-mi placea sa merg neinsotit. Mereu traiam cu impresia ca cineva merge in spatele meu si deseori aveam cosmaruri ca eram ucis, rapit sau mai stiu eu. Iar acum era real, frica era vie, inauntrul meu si parca ma strangea de gat.
Am grabit pasul, incercand insa sa nu arat speriat si mai aveam cateva strazi. In acel moment mi-a venit in minte un vis de acum cativa ani in care mergeam pe aceeasi strada ca si acum si cineva era in spatele meu. Deodata inima parca mi s-a oprit in loc si ecoul unor pasi a inceput sa sune in spate, mi-am muscat buzele si daca in vis avusesem curajul sa o rup la fuga si sa ma grabesc repede pe scari, acum nu puteam.
Paseam in acelasi ritm si as fi fugit, dar in acelasi timp m-as fi oprit. M-ar fi putut prinde oricum si totusi era ciudat, ca si cum cunosteam acea persoana, nu mai era toata acea energie nevativa in jur si parca intunericul se mai ridicase.
-Lucian?
M-am intors si in lumina slaba am zarit o silueta apropiindu-se de mine, involuntar am zis ca e Vlad, dar era o fata-Ana. Era mult mai slaba decat când o vazusem ultima data si purta acum niste blugi rupti, o bluza stramta si era machiata strident. Parca nu era aceeasi persoana, ce naibii se intamplase? Se intorsese cu susul in jos totul cat fusesem plecat?
-Hei, ce faci? Am crezut ca-i vreunu', muream naibii!am zis usurat.
-Scuze, n-am vrut! Totusi de ce umbli la ore asa de tarzii?
-As putea sa te intreb acelasi lucru? Am zis privind-o.
-A, pai am fost la Vlad si n-am vazut când a trecut timpul.
-Pai si de ce n-ai ramas? Adica e tarziu si o fata singura acum, cine stie ce patesti.
Devenise palida si se vedea ca nu vrea sa discute despre asta asa ca n-am mai spus nimic.
-Vrei sa vi la mine? Si maine mergem la scoala amandoi?
-Ok! a spus si si-a strecurat degetele mici in buzunarul hanoracului meu, cuibarindu-le intre ale mele.
Cap. 20
Paseam pe trotuar si ecoul pasilor nostrii ramanea in urma; putine persoane umblau pe strada la acea ora si lumini palide straluceau deasupra capetelor noastre. Ea mergea langa mine privind departe si parca, cauta ceva. Ma simteam strain in acest oras desi jumatate din viata o traisem aici. In aceste zile pur si simplu parca uitasem ce inseamna viata, suflul, totul paruse atat de fad. Parca inviasem din morti, dar o parte din trup imi ramasese in sicriu, simteam un gol in stomac si nu cred ca era de la lipsa mancarii.
Am ajuns in fata blocului si cladirea parea cufundata intr-un somn adanc, doar doua ochiuri erau luminate si parca era un bloc in paragina. Pasii nostrii sunau atat de tare pe trepte incat scara parea o cripta, mai lipseau cativa lilieci si cateva lumanari. Am descuiat usa si bajbaind dupa intrerupator am intrat; umbrele noastre dansau pe parchetul din sufragerie si prin perdeaua subtire se zareau crengile arborilor leganandu-se incet.
I-am dat cateva haine si am sfatuit-o sa faca un dus, parea foarte palida si mi-era sa nu i se faca rau. Mai presus de grija pentru persoana ei era dorinta mea de a scapa repede si a nu ajunge sa afle bunica c-o adusesem in casa. Nu o deranja sa vin cu prieteni, dar vederea unei fete c-un baiat, singuri intr-un apartament nu e foarte inocenta.
Am pregatit niste ceai de menta, mai mult pentru ea si dupa ce-a fost gata am pus in doua cani. M-am uitat la ceas si trecuse o jumatate de ora, poate dorea sa stea mai mult si nu ma deranja, dar totusi mi-era teama sa nu fi lesinat si sa se loveasca de gresie. M-am indreptat catre baie si am ciocanit de cateva ori.
-Ana! Esti bine?
Am apasat pe clanta si am deschis usor usa, mi-era sa nu fie dezbracata si sa zica ceva, dar am zarit-o deasupra vasului de toaleta vomitand. I-am strans parul la spate c-o clema a bunicii, ce ramasese la mine cine stie cum si i-am pus mana pe frunte. Nu stiam de ce ii era rau, mai ales ca era fata si la varsta ei sunt tot felul de chestii femeiesti. Dupa ce a terminat si-a clatit gura si eu am tras apa. Am lasat-o sa faca dus si am ajutat-o sa se imbrace fara sa ma uit prea mult.
-Odihneste-te! Am spus intinzandu-i cana de ceai.
-Merci!
-Te-ai culcat cu Vlad? am intrebat mai mult ca o afirmatie.
-Da, dar nu e al lui! El mi-a spus sa fac ceva, dar…
Am inchis ochii pentru cateva clipe incercand sa inteleg; deci Vlad aflase ca ea asteapta un copil de la ala si incercase s-o ajute, s-o indeparteze de tip. Si eu care credeam ca el e rau, totusi avea grija de ea, putuse doar s-o foloseasca si apoi s-o arunce. Dar n-a facut-o.
-Il pastrezi? Ai tai stiu?
-Nu le-am zis si nu, nu cred ca-l pastrez!
In sinea mea m-am bucurat pentru ca asa scapa si ea si copilul, plus ca nu stiu cum ar fi reactionat ai ei. Era o greseala si atata timp cat era indreptata la timp avea sa fie bine. Ma bucuram ca nu-s in locul ei sau n-am o sora sau prietena in locul ei.
Dupa ce-a batut ceaiul s-a intins si am invelit-o cu o patura; m-am asezat langa ea, incercand sa adorm, dar nu ma lasau gandurile.
Incepuse sa tremure si avea febra, probabil racise daca umblase asa dezbracata azi. I-am pus niste comprese si i-am mai dat o patura. Imi cadeau ochii in gura, insa nu puteam s-o las singura.
***
Pe jumatate adormit mancam un sandvis facut cu ce gasisem prin frigider si priveam stirile. Ea plecase cu cateva minute in urma si i-am zis sa se intereseze de un doctor bun si daca e prea scump o ajut eu cumva cu banii. Se facuse aproape 7:30 asa ca m-am pregatit sa plec la scoala; m-am schimbat si am incercat cumva sa par prezentabil, insa cearcanele nu puteam sa le ascund.
Mi-am luat ghiozdanul pregatit si am iesit din casa; am coborat treptele si aerul rece m-a mai trezit putin. Am luat autobuzul si bine ca nu era controlor, uitasem sa-mi iau bilet sau mai bine zis nu vroiam sa mai dau bani si pe ala. Am coborat si m-am indreptat spre scoala, copacii ramasesera fara frunze si trupurile lor erau parca mai negre ca niciodata.
Am urcat treptele si abia tinandu-ma pe picioare am mers in clasa; era aceeasi galagie si parca nu lipsisem deloc. Privirile tuturor s-au indreptat spre mine si cred ca eram superb imbracat in negru si cu ochii rosii. I-am ignorat si am luat loc in banca.
-Neata! spuse Vlad luand loc langa mine.
I-am zambit stins si in cateva cuvinte mi-a spus ce mai fusese pe la scoala, nimic interesant. Inca nu auzise ceva de vreo eleva noua si era bine. L-am mai intrebat de Ana si i-am spus ce i-am propus eu, a fost de acord cu mine. Mi-a intins un teanc de foi, lectiile de la toate materiile când lipsisem si cu un suras larg mi-a spus ca profii chiar se mirasera vazandu-l mereu prezent.
-Mi-a fost dor de tine! Spuse si-si puse mana pe piciorul meu.
-Mie nu! am mintit eu, atingandu-i degetele.
Nu stiu de ce facusem asta, insa de la un timp cred ca nu mai stateam sa-mi analizez orice miscare si sa-mi pun sute de intrebari. Eram prieteni nu? Prietenii se atingeau nu? Brusc mi-au venit in minte imaginile din bar atunci când Vlad era sa…am inghitit in sec, incercand sa le sterg cumva din memorie.
***
Mai era jumatate de ora si avea sa se termine si ultimul curs, nu ma bucura ca merg acasa, dar n-aveam ce sa fac. Bunica nu ma mai sunase si ai mei probabil se intorsesera la apartament, totusi puteam sa-i vizitez.
Am zambit vag si trecuse ceva timp de când nu-l mai vazusem pe fratele meu, macar pentru el sa mai trec p-acolo. Era si ciudat sa-mi fie dor de el pentru ca ne certam de fiecare data din orice nimic, pot sa zic ca nu ne suportam. Oare el se speriase ca plecasem? Ce-i spusesera? Vroia sa ma vada? Ma rodeau aceste intrebari.
Când s-a sunat am plecat cu Vlad spre centru, acceptase sa ma insoteasca si ai mei cred ca s-ar fi bucurat sa vada ca mi-am facut si eu macar un nou prieten. De când murise Ionut nu prea eram asa sociabil si isi facusera destule griji din cauza asta.
Ajuns in fata blocului m-am simtit ca si cum nu lipsisem decat ca sa merg la scoala, aceeasi oameni, aceeasi copii jucandu-se. L-am zarit si pe el si mi-era si putin rusine sa-l strig. Mama m-a zarit de pe banca si l-a chemat ea; el s-a oprit din joaca si venea usor spre mine.
Imi batea inima si m-am lasat pe genunchi, m-a imbratisat puternic si incepuse sa planga. Mi-am muscat buza si-mi fusese asa dor de el, de caldura lui, de privirea lui, sa-l aud razand, chiar si certurile imi lipseau acum. L-am dezlipit de mine si i-am sters lacrimile, ma privea oarecum trist, dar bucuros.
-Cris el e Vlad, noul meu prieten! am spus facandu-i semn lui sa se apropie de noi.
-Salut, pitic! zise el si se lasa la nivelul nostru. Esti chiar simpatic.
-Buna! spuse el rosind. De ce-ai plecat?
-Pai bunica avea nevoie de ajutor si m-am dus eu. Stii ca bunicul s-a dus la ingerasi si…
-Dar se uita de sus! zise el zambind. Asa zice mami!
Am zambit si eu si am mai stat in jur de o ora jucandu-ma cu el si Vlad. Ma simteam iar copil si pot sa zic ca si el s-a simtit bine cu noi.
Cap. 19
Afara ploua puternic si stropii se loveau de geam, iar apa se auzea curgand violent prin burlan si umpland butoiul; bunicul il pusese acolo ca apa de ploaie sa se adune si sa fie folosita in gospodarie. Imi simteam ochii obositi si trupul imi amortise. Stateam infasurat in plapuma, rezemat de spatar si incercam sa nu adorm, mi-era sa nu ma sugrume aia la cum ma privea.
Ca si cum ne cunosteam de mult si o ranisem, o ura mocnita, dar care te ingheta. Pur si simplu ma ardea privirea ei, parca simteam pielea incepand sa sfaraie si mi se golea mintea. Când am vazut ca a atipit mi-am lasat capul pe spate si cred c-am adomit imediat.
***
Cimentul era inca ud si florile aveau capetele plecate, indoite de greutatea picaturilor ce inca nu se evaporasera. Stateam pe sala, cu obrazul lipit de o coloana si priveam pe drum. Nu trecea nimeni si casa parca fusese bagata sub un clopot de sticla.
Incepuse sa se auda zgomot in curtea din spate asa ca mi-am luat niste adidasi ce-i adusesem aici si am coborat treptele, luand-o pe alee, pe langa casa si mergand acolo. Tata facea treburile bunicului si fara sa vreau l-am vazut de varsta lui, mai adus de spate, carunt, cu fata plina de griji. Nu stiu, dar pana acum nu ma gandisem vreodata ca va veni o vreme in care ii voi pierde. Obisnuit mereu sa fac doar ce vreau, sa am timp de ce-mi place nu ma preocupam si de ei, nu vedeam ca anii trec si parca orb tineam cont doar ca eu cresteam, dar nu ca si se apropiau mai mult de moarte.
Ne pusesem toti la masa in hol, pe scaune scunde de lemn si bunica ne servise tocana de legume; aroma cunoscuta m-a facut sa zambesc usor. Mi-aduceam aminte de copilarie si in acei ani ma certam cu varul meu la masa, acum nu mai aveam cu cine si acele vremi pareau departe.
Nimeni nu vorbea si chiar daca eram unii langa altii, aproape ne atingeam parca fiecare era in lumea lui. Eram ca un tot unitar, comunicam din priviri si cu timpul ne invataseram cu obiceiurile si mofturile fiecaruia, insa ea era in plus. Mi-am ridicat ochii din farfurie si ma privea, mereu când ma uitam la ea ma privea.
Continuam sa am impresia ca ne stim de mult, dar nu-mi aminteam. Imi veneau in minte chipuri de la gradinita, de pe camp când ne jucam cu mingea, la poarta alergand prin iarba si construind fortarete si corabii, dar ea nu aparea. Ca o fantasma a trecutului meu, dar parca din afara lui.
***
Seara cu rucsacul pe umar eram pregatit sa ma intorc in oras; mi-am luat ramas bun de la bunica si i-am spus sa ma sune orice ar fi. M-a sarutat pe frunte si facandu-le cu mana bunicii si parintilor mei am urcat in autobuzul ce oprise.
M-am asezat pe un scaun, la geam si mi-am pus rucsacul la picioare. Am inceput sa privesc pe geam si peisajul prafos se derula parca cu incetinitorul, motorul se auzea torcand incet si diferite voci mormaiau. Oboseala imi curgea prin trup ca un al doilea fel de sange si am preferat sa ma las in bratele somnului decat sa mai simt gropile si sa constientizez si mai mult golul ce ramasese dupa plecarea lui.
-Bunicule de ce mor oamenii?
-Pentru ca Doamne-Doamne are nevoie de ei si ii duce intr-un loc mai bun! Spuse el bland.
-Si e frumos acolo? Intreb eu zambind si punandu-mi capul pe genunchii sai.
-Da, sunt pajisti intinse, cerul e foarte albastru, norii sunt ca de vata si ingerasi zboara si canta din harpa! Dar nu te mai gandi, esti prea mic. Zise el, grijuliu.
-Bunicule, tu n-ai sa pleci, nu-i asa?
-Niciodata..spuse el zambind.
-Niciodata… am spus ca pentru mine.
Am coborat din autobuz si dupa doua ore de mers spatele meu avea de suferit plus ca-mi amortisera picioarele si parca imi dansau furnici in sosete. Orasul parea mai luminos ca oricand si zgomotul, vocile, rasul erau mai tari, mai vioaie. Ca si cum pana atunci nu vazusem acest flux continuu de viata, acum culorile imi luau privirea, fiecare zambet avea o insemnatate.
Am luat-o spre casa si in aerul rece al noptii ma simteam intr-un fel impacat, doar ca, mi-era teama. Paseam singur si chiar daca era prin centru nu-mi placea sa merg neinsotit. Mereu traiam cu impresia ca cineva merge in spatele meu si deseori aveam cosmaruri ca eram ucis, rapit sau mai stiu eu. Iar acum era real, frica era vie, inauntrul meu si parca ma strangea de gat.
Am grabit pasul, incercand insa sa nu arat speriat si mai aveam cateva strazi. In acel moment mi-a venit in minte un vis de acum cativa ani in care mergeam pe aceeasi strada ca si acum si cineva era in spatele meu. Deodata inima parca mi s-a oprit in loc si ecoul unor pasi a inceput sa sune in spate, mi-am muscat buzele si daca in vis avusesem curajul sa o rup la fuga si sa ma grabesc repede pe scari, acum nu puteam.
Paseam in acelasi ritm si as fi fugit, dar in acelasi timp m-as fi oprit. M-ar fi putut prinde oricum si totusi era ciudat, ca si cum cunosteam acea persoana, nu mai era toata acea energie nevativa in jur si parca intunericul se mai ridicase.
-Lucian?
M-am intors si in lumina slaba am zarit o silueta apropiindu-se de mine, involuntar am zis ca e Vlad, dar era o fata-Ana. Era mult mai slaba decat când o vazusem ultima data si purta acum niste blugi rupti, o bluza stramta si era machiata strident. Parca nu era aceeasi persoana, ce naibii se intamplase? Se intorsese cu susul in jos totul cat fusesem plecat?
-Hei, ce faci? Am crezut ca-i vreunu', muream naibii!am zis usurat.
-Scuze, n-am vrut! Totusi de ce umbli la ore asa de tarzii?
-As putea sa te intreb acelasi lucru? Am zis privind-o.
-A, pai am fost la Vlad si n-am vazut când a trecut timpul.
-Pai si de ce n-ai ramas? Adica e tarziu si o fata singura acum, cine stie ce patesti.
Devenise palida si se vedea ca nu vrea sa discute despre asta asa ca n-am mai spus nimic.
-Vrei sa vi la mine? Si maine mergem la scoala amandoi?
-Ok! a spus si si-a strecurat degetele mici in buzunarul hanoracului meu, cuibarindu-le intre ale mele.
Cap. 20
Paseam pe trotuar si ecoul pasilor nostrii ramanea in urma; putine persoane umblau pe strada la acea ora si lumini palide straluceau deasupra capetelor noastre. Ea mergea langa mine privind departe si parca, cauta ceva. Ma simteam strain in acest oras desi jumatate din viata o traisem aici. In aceste zile pur si simplu parca uitasem ce inseamna viata, suflul, totul paruse atat de fad. Parca inviasem din morti, dar o parte din trup imi ramasese in sicriu, simteam un gol in stomac si nu cred ca era de la lipsa mancarii.
Am ajuns in fata blocului si cladirea parea cufundata intr-un somn adanc, doar doua ochiuri erau luminate si parca era un bloc in paragina. Pasii nostrii sunau atat de tare pe trepte incat scara parea o cripta, mai lipseau cativa lilieci si cateva lumanari. Am descuiat usa si bajbaind dupa intrerupator am intrat; umbrele noastre dansau pe parchetul din sufragerie si prin perdeaua subtire se zareau crengile arborilor leganandu-se incet.
I-am dat cateva haine si am sfatuit-o sa faca un dus, parea foarte palida si mi-era sa nu i se faca rau. Mai presus de grija pentru persoana ei era dorinta mea de a scapa repede si a nu ajunge sa afle bunica c-o adusesem in casa. Nu o deranja sa vin cu prieteni, dar vederea unei fete c-un baiat, singuri intr-un apartament nu e foarte inocenta.
Am pregatit niste ceai de menta, mai mult pentru ea si dupa ce-a fost gata am pus in doua cani. M-am uitat la ceas si trecuse o jumatate de ora, poate dorea sa stea mai mult si nu ma deranja, dar totusi mi-era teama sa nu fi lesinat si sa se loveasca de gresie. M-am indreptat catre baie si am ciocanit de cateva ori.
-Ana! Esti bine?
Am apasat pe clanta si am deschis usor usa, mi-era sa nu fie dezbracata si sa zica ceva, dar am zarit-o deasupra vasului de toaleta vomitand. I-am strans parul la spate c-o clema a bunicii, ce ramasese la mine cine stie cum si i-am pus mana pe frunte. Nu stiam de ce ii era rau, mai ales ca era fata si la varsta ei sunt tot felul de chestii femeiesti. Dupa ce a terminat si-a clatit gura si eu am tras apa. Am lasat-o sa faca dus si am ajutat-o sa se imbrace fara sa ma uit prea mult.
-Odihneste-te! Am spus intinzandu-i cana de ceai.
-Merci!
-Te-ai culcat cu Vlad? am intrebat mai mult ca o afirmatie.
-Da, dar nu e al lui! El mi-a spus sa fac ceva, dar…
Am inchis ochii pentru cateva clipe incercand sa inteleg; deci Vlad aflase ca ea asteapta un copil de la ala si incercase s-o ajute, s-o indeparteze de tip. Si eu care credeam ca el e rau, totusi avea grija de ea, putuse doar s-o foloseasca si apoi s-o arunce. Dar n-a facut-o.
-Il pastrezi? Ai tai stiu?
-Nu le-am zis si nu, nu cred ca-l pastrez!
In sinea mea m-am bucurat pentru ca asa scapa si ea si copilul, plus ca nu stiu cum ar fi reactionat ai ei. Era o greseala si atata timp cat era indreptata la timp avea sa fie bine. Ma bucuram ca nu-s in locul ei sau n-am o sora sau prietena in locul ei.
Dupa ce-a batut ceaiul s-a intins si am invelit-o cu o patura; m-am asezat langa ea, incercand sa adorm, dar nu ma lasau gandurile.
Incepuse sa tremure si avea febra, probabil racise daca umblase asa dezbracata azi. I-am pus niste comprese si i-am mai dat o patura. Imi cadeau ochii in gura, insa nu puteam s-o las singura.
***
Pe jumatate adormit mancam un sandvis facut cu ce gasisem prin frigider si priveam stirile. Ea plecase cu cateva minute in urma si i-am zis sa se intereseze de un doctor bun si daca e prea scump o ajut eu cumva cu banii. Se facuse aproape 7:30 asa ca m-am pregatit sa plec la scoala; m-am schimbat si am incercat cumva sa par prezentabil, insa cearcanele nu puteam sa le ascund.
Mi-am luat ghiozdanul pregatit si am iesit din casa; am coborat treptele si aerul rece m-a mai trezit putin. Am luat autobuzul si bine ca nu era controlor, uitasem sa-mi iau bilet sau mai bine zis nu vroiam sa mai dau bani si pe ala. Am coborat si m-am indreptat spre scoala, copacii ramasesera fara frunze si trupurile lor erau parca mai negre ca niciodata.
Am urcat treptele si abia tinandu-ma pe picioare am mers in clasa; era aceeasi galagie si parca nu lipsisem deloc. Privirile tuturor s-au indreptat spre mine si cred ca eram superb imbracat in negru si cu ochii rosii. I-am ignorat si am luat loc in banca.
-Neata! spuse Vlad luand loc langa mine.
I-am zambit stins si in cateva cuvinte mi-a spus ce mai fusese pe la scoala, nimic interesant. Inca nu auzise ceva de vreo eleva noua si era bine. L-am mai intrebat de Ana si i-am spus ce i-am propus eu, a fost de acord cu mine. Mi-a intins un teanc de foi, lectiile de la toate materiile când lipsisem si cu un suras larg mi-a spus ca profii chiar se mirasera vazandu-l mereu prezent.
-Mi-a fost dor de tine! Spuse si-si puse mana pe piciorul meu.
-Mie nu! am mintit eu, atingandu-i degetele.
Nu stiu de ce facusem asta, insa de la un timp cred ca nu mai stateam sa-mi analizez orice miscare si sa-mi pun sute de intrebari. Eram prieteni nu? Prietenii se atingeau nu? Brusc mi-au venit in minte imaginile din bar atunci când Vlad era sa…am inghitit in sec, incercand sa le sterg cumva din memorie.
***
Mai era jumatate de ora si avea sa se termine si ultimul curs, nu ma bucura ca merg acasa, dar n-aveam ce sa fac. Bunica nu ma mai sunase si ai mei probabil se intorsesera la apartament, totusi puteam sa-i vizitez.
Am zambit vag si trecuse ceva timp de când nu-l mai vazusem pe fratele meu, macar pentru el sa mai trec p-acolo. Era si ciudat sa-mi fie dor de el pentru ca ne certam de fiecare data din orice nimic, pot sa zic ca nu ne suportam. Oare el se speriase ca plecasem? Ce-i spusesera? Vroia sa ma vada? Ma rodeau aceste intrebari.
Când s-a sunat am plecat cu Vlad spre centru, acceptase sa ma insoteasca si ai mei cred ca s-ar fi bucurat sa vada ca mi-am facut si eu macar un nou prieten. De când murise Ionut nu prea eram asa sociabil si isi facusera destule griji din cauza asta.
Ajuns in fata blocului m-am simtit ca si cum nu lipsisem decat ca sa merg la scoala, aceeasi oameni, aceeasi copii jucandu-se. L-am zarit si pe el si mi-era si putin rusine sa-l strig. Mama m-a zarit de pe banca si l-a chemat ea; el s-a oprit din joaca si venea usor spre mine.
Imi batea inima si m-am lasat pe genunchi, m-a imbratisat puternic si incepuse sa planga. Mi-am muscat buza si-mi fusese asa dor de el, de caldura lui, de privirea lui, sa-l aud razand, chiar si certurile imi lipseau acum. L-am dezlipit de mine si i-am sters lacrimile, ma privea oarecum trist, dar bucuros.
-Cris el e Vlad, noul meu prieten! am spus facandu-i semn lui sa se apropie de noi.
-Salut, pitic! zise el si se lasa la nivelul nostru. Esti chiar simpatic.
-Buna! spuse el rosind. De ce-ai plecat?
-Pai bunica avea nevoie de ajutor si m-am dus eu. Stii ca bunicul s-a dus la ingerasi si…
-Dar se uita de sus! zise el zambind. Asa zice mami!
Am zambit si eu si am mai stat in jur de o ora jucandu-ma cu el si Vlad. Ma simteam iar copil si pot sa zic ca si el s-a simtit bine cu noi.
![[Imagine: 318099_large.jpg]](http://i1181.photobucket.com/albums/x426/PsiKee/318099_large.jpg)
Un blog cu si despre carti: http://bookobsess.blogspot.com/ V-asteptam cu drag!
Abia facem primii pasi.