O trecem pe feminin

[Teh]

Mulţumesc pentru comentariul tău! Nu este ultimul capitol, înainte de capitolul 30 mai este un extra, pe care îl voi posta imediat şi de care... să zicem că nu sunt mândră nici câtuşi de puţin, dar l-am scris acum prea multă vreme pentru a-l reface. Apoi, în afară de capitolul 30 va mai exista şi un epilog, aşa că mai sunt, cu postul de acum, 3 postări.
În orice caz, aştept în continuare părerile voastre şi sper să citiţi povestea şi să vă placă până la final. Căci eu sunt aşa de nostalgică încât cred că o să vărs o lacrimă când o să postez epilogul. Or not really * laughs* but you get my point.

Lectură plăcută!

Capitol extra
Daniel Bee

De când mă cunosc, am fost puternic şi am putut să trec peste orice situaţie cu o personalitate crudă, chiar cu un zâmbet. Când mi-a murit fratele, nu am schiţat niciun gest disperat deşi el a fost cel mai important din viaţa mea, idolul meu. Mă învăţase să mă controlez, să nu mă las pradă sentimentelor şi să mă comport ca un bărbat adevărat. Pentru că, îmi spunea el, un bărbat adevărat nu plânge niciodată. Nu ştiu de ce l-am crezut în acea clipă, poate pentru că aveam încredere oarbă în tot ceea ce el îmi spunea. Şi totuşi, am aflat mai târziu, din cauza circumstanţelor, că bărbaţii adevăraţi nu există... Din acest punct de vedere. Am putut fi impasibil la un milion de situaţii dureroase, sfâşietoare. Unei singure nu i-am putut rezista, şi atunci am realizat mult prea multe...
Ce dracului era în capul meu, mi-e greu să o spun. Nu mă îndrăgostisem niciodată de o femeie în aşa chip încât să o ţin pentru mine, să-mi doresc să o păstrez pentru restul vieţii. Ca să fiu sincer, pentru mine toate erau „ o apă şi un pământ”. Nişte curve, într-un final. Tot ce făceau era să se folosească de masculii din jurul lor, aşa cum puteau ele mai bine. Asta pentru că erau nişte excelente manipulatoare. O femeie nu este niciodată proastă şi asta mi-a fost demonstrat de multe ori; au această forţă de a manipula pe cineva încât acela nici nu îşi dă seama. Aş minţi dacă aş spune că nu a fost niciodată să cad şi eu în mrejele iubirii, doar că eu nu m-am împiedicat şi am ţinut scutul cât de sus şi tare am putut. Am izbutit, ca întotdeauna, să fiu cel ce zâmbeşte la urmă şi ele să plângă. Poate eram sadic, dar îmi plăcea acest comportament al lor în timpul despărţirilor; lacrimi peste lacrimi din cauza mea. Ceea ce şi meritau, din punctul meu de vedere.
Puternic, indiferent şi un adevărat cuceritor. Tot ce îi trebuie unuia ca mine. Am ştiut că vreau să mă fac avocat, să mint în favoarea dreptăţii, sau prin intermediul ei. Nu conta, la 29 de ani eram mulţumit de banii, situaţia şi faima mea. Eram mulţumit, chiar mai mult – foarte fericit de viaţa mea. Şi aş fii vrut să continui să fiu aşa petnru tot restul existenţei mele... Doar că nu a fost să fie. Mi-am dat seama, poate prea târziu, că mă îndrăgostisem.

[center]*[/center]

Aş fi vrut să pricep care este toată treaba cu Mirabela. Se credea prea extraordinară pentru noi toţi? Oare? Şi totuşi, o cucerisem deşi avusesem multe îndoieli în privinţa asta. Mă aşteptasem să mă caute, a doua zi sau peste ceva timp. Dar nu a făcut-o. Nu era deloc ca toate celelalte pe care le cunoscusem eu, aş fi vrut să moară după mine, să mă vrea alături de ea... În fine, să sufere din pricina mea ca să o pot alunga din mintea şi sufletul meu. Cât era ziua de lungă, imaginea ei persista în capul meu. Tot pe ea o visam. Şi după s-a întâmplat să mă sune, să mă caute. Să vorbim! Am crezut că s-a întâmplat, că a venit la mine şi fusesem atât de fericit. Nici nu puteam exprima tot ceea ce mă încercase în clipa în care am deschis uşa şi i-am văzut chipul. În momentul ăla eram chiar şi eu conştient de faptul că o iubeam, că nu mai pot trăi fără ea. Că asta aşteptasem, să vină la mine şi să îi cad la picioare. Mă manipulase fără să îşi dea seama şi îi căzusem în plasă, ca şi un idiot. Doar că nu îmi mai păsa. De abia aşteptam să o îmbrăţişez, să o sărut, să fiu cu ea. Şi mai mult, în acea clipă de extaz m-aş fi pus în genunchi şi aş fi cerut-o în căsătorie.
Dar! Nu mă aşteptam să vină să-mi spună că e însărcinată. Venise, deci, doar pentru a mă atrage într-o cursă. Şi eu care îmi dorisem mai multe din partea ei, acum eram profund dezamăgit şi conştient de faptul că nu o pot lăsa să mă domine. Un copil! Pentru mine nu însemna prea mult, mai lăsasem şi alte femei gravide, cu câţiva bani se rezolva imediat un avort. Dar ea, nu! Nu vrea să scape de copil! Ce să facă cu el? Eu nu o să il cresc, nu o să mă compromit nici măcar de dragul ei.
Pentru ce vrea asta? Doar pentru un amărât de cont în bancă?...
Şi totuşi, în nopţile ce au urmat nu am făcut decât să mă gândesc la ea. Şi la copilul pe care se presupunea că îl aveam. Nu ştiu de ce, dar mă încerca un sentiment foarte puternic ce îmi tot spunea că e copilul meu. Şi ştiam că şansele nu erau prea mari, dar mă agăţam de asta ca un dobitoc. Îmi imaginam cum ar fi să mă însor cu ea, şi să am o familie. Eu, o familie? Ceva ce nu îmi dorisem niciodată după experienţa părinţilor mei, care nu au divorţat niciodată dar s-au certat toată viaţa şi niciodată nu s-au putut înghiţi, au stat alături de dragul copiilor. Nu îmi doream deloc aşa ceva, dar mă găseam visând, imaginându-mi exact lucrul acesta. Ştiam că ceva era în neregulă cu mine.
De aceea am început să petrec mai mult decât oricând. Cum scăpam de serviciu mă întâlneam cu o femeie, peste câteva ore cu alta. Nu mă deranja asta dar nici nu mă pasiona aşa de tare. Rămâneam indiferent la orice atingere, de care se părea totuşi că am neapărată nevoie pentru a putea supravieţui acestei perioade infame. Credeam că Mirabela va recunoaşte că nu este copilul meu într-un final, nu ştiu de ce aveam acest presentiment. Şi asta mă enerva profund. Faptul că a fost şi cu un altul aşa cu a fost cu mine şi că m-a minţit mă făcea să înnebunesc. Şi iar mă trezeam imaginându-mi tot felul de scene, având impresia că înnebunesc puţin câte puţin... Şi poate de asta am reacţionat aşa când m-a sunat. Am vrut să îmi vărs nervii pe ea, pentru tot ce îmi imaginasem din pricina ei. Din cauza ei nu mai eram eu şi mă transformasem într-un Daniel Bee pe care nici eu nu îl cunoşteam, care niciodată nu a mai existat până acum. A trebuit să îi spun orice îmi venea pe moment, fără a fii conştient de cuvintele mele şi semnificaţia lor. Pur şi simplu voiam să mă răzbun pe ea! Deşi, nu-mi făcuse nimic...
Mai lăsasem şi alte persoane să îmi conducă maşina şi niciodată nu am fost atent. Nu pentru că aveam încredere, dar nu era un subiect ce ar fi meritat gândit. Şi încă odată, făcusem o greşeală.
Am fugit din maşină, m-am uitat în jur, am privit-o. Inima mea bătea mai tare ca oricând, mă panicasem, îmi pierdusem orice calm existent în mine iar eu aveam cu duiumul. M-am agitat, aş fi vrut să mă apropii, dar dădeam paşi înapoi. Nu mai eram conştient de mine, de ce se întâmpla. Fusesem aruncat într-o altă lume, printr-un şoc prea puternic pentru a putea fii suportat. Nu am ştiut nimic în ziua aceea, nici nu îmi amintesc cum am reuşit să mă culc, după ce am fost la poliţie, după toate răspunsurile pe care le-am dat. Femeia care condusese rămăsese în arest, am plecat, am lăsat-o acolo, nu puteam gândi logic.

[center]*[/center]

Şi astfel mă aflu acum, aici. Stau pe coridor, în spital. Am găsit forţa necesară pentru a o vizita, pentru a veni la ea şi a-i vorbi. Îmi luase mult timp această decizie, nu doar că o gândisem pe toate părţile dar luasem şi hotărâri foarte importante. Voiam să îmi cer iertare, să recunosc că o iubesc mai mult decât orice pe lumea aceasta şi să îi propun, ca după ce va ieşi de aici, să mă lase să o protejez.
Aproape că îmi tremura mâna atunci când am deschis uşa, stăteam de cinci minute în faţa ei, rostogolindu-mi cuvintele pe care doream să le spun pe toate părţile, pregătindu-mă sufleteşte pentru ceea ce urma să văd; mi-era frică de ea, de expresia ei, ştiind că are cea mai multă dreptate din lume pentru a mă acuza.
Am deschis. Am intrat. M-am uitat la ea ÅŸi am fost surprins.
Inima mea bătea foarte accelerat, anormal, mintea mi-o luase razna şi tot discursul meu dispăruse cât ai clipi. Nu mai ştiam ce ar fi trebuit să spun, doar stăteam la intrare şi ochii mi-erau aţintiţi asupra sa. Stătuse parcă cu privirea în vid până să ajung acolo, acum îşi întorsese faţa spre mine. Ochii ei nu transmiteau nimic. Erau negri ca întotdeauna, reci şi cruzi ca niciodată. Indiferenţi, răi, neiertători. Mă făceau să tremur şi nu ştiu cum m-am abţinut. Mă înmuiasem, doream să o îmbrăţişez, să uităm totul, împreună.
- Mirabela..., am început incoerent, aproape inconştient de ceea ce voiam să spun.
- Ce vrei?, mi-a tăiat-o scurt pe un ton plin de dispreţ. A făcut o pauză, aşteptând să răspund. Mi-am plecat capul, apoi am căutat un scaun. M-am aşezat lângă patul ei, fără a spune nimic.
Ea a continuat:
- Nu te-am invitat să iei loc, nici nu am nevoie de vizitele tale şi mila ta, nu mă interesează şi nici nu o să mă încălzească cu nimic, nici acum nici altădată. Aş vrea să pleci, e mai bine aşa.
Şi-a păstrat tonul şi expresia de gheaţă. Se uita la mine dar nu pe mine mă vedea, o ştiam. Pur şi simplu trebuia să aibă chipul întors într-o anumită parte, se privească ceva, pe cineva. Doar atât. Şi asta mă cutremura! Aş fi preferat să plângă, să mă lovească, să îmi spună cuvinte urâte şi eu să o pot controla, să o pot alinta. Dar cum poţi sta în preajma unei femei care nu te doreşte acolo, care suferă în tăcere, nu urlă şi nu îţi reproşează acid ceva, imediat? Cum poţi să împaci o femeie care nu îşi arată furia într-un mod normal şi prea bine cunoscut?
- Mirabela, te rog... Am venit să vorbim, nu mă poţi trimite la dracu aşa. Îmi pare rău, trebuie să ştii asta...
M-am oprit din cauza zâmbetului său, din cauza ironiei citite în expresia ei şi sarcasmul pe care mi-l transmitea.
A vorbit:
- Oh, domnule Bee! Terminaţi, nu pot râde prea mult în condiţia în care mă aflu momentan! Şi ceea ce spuneţi este foarte amuzant, domnule avocat. Să vă prezint situaţia mea, am fost însărcinată cu dumneavoastră chiar dacă aţi renegat acest lucru şi am pierdut copilul! Ce extraordinar, nu? Ahh, şi din cauza dumneavoastră şi a iubitei dumneavoastră s-a întâmplat acest lucru! Şi pe de-asupra, din cauza micului accident nu voi mai putea avea vreodată un copil. Nu e aşa că e fain să veniţi aici şi să vă cereţi iertare cu atâta ipocrizie?, finaliză cu vocea tunătoare, aproape ţipând, lăsându-mă mut şi şocat.
Nu mai putea... Şi fusese din cauza mea?! Mă trecu rapid un fior, urmat de un altul. Aproape că tremuram, inima îmi bătea din cauza fricii. Întrebasem de ea şi mi se spusese deja că ... Pierduse copilul nostru. Dar nu mă impacientasem atât de tare. Avusesem speranţa că se va întoarce la mine, că va fii cu mine şi împreună vom putea... Din nou... Să... Dar fusesem aşa de orb, atât de idiot şi prost. Prost!
I-am luat mâna într-a mea, am privit-o profund şi sincer, cu ochii înlăcrimaţi. EU PLÂNGEAM, aşteptând-o pe ea să mă mângâie. Asta se întâmpla.
Mi-a înlăturat mâna.
- Pleacă şi nu te mai întoarce, n-am nevoie de mila ta!
- Nu e milă!, am protestat cu înverşunare şi tărie – Eu te iubesc! Şi sincer regret enorm ce s-a întâmplat, din vina mea. Vreau să mă ierţi, să o luăm de la capăt...
Râsul ei mi-a întrerupt cuvintele. Stătea în faţa mea şi un râs isteric o cuprinsese, nu era acela amuzat ci mai degrabă dispreţuitor şi dureros, pe mine mă sfâşia deja secundă cu secundă.
- Ah, bună glumă, Daniel. Uite- râd, vezi? Ce să luăm de la capăt când noi nu am început nimic? Să recunoaştem , copilul a fost un accident. Tu nu l-ai acceptat nici câtuşi de puţin, l-ai renegat. Eu l-am iubit, asta-i. Nu mai e, nu a fost să fie, nu s-a născut. E vina ta, bineînţeles. Iar eu nu o să te iert niciodată pentru asta. O să sune penibil, dar poate să te ierte Dumnezeu căci eu n-am s-o fac. Aşa că pleacă, îţi pierzi timpul preţios aici.
Măcar de ar fi spus-o cu lacrimi în ochi, dacă ar fi putut să-mi arate fie şi cel mai mic sentiment posibil. Dar, nu! Ea o zise cu acelaşi dispreţ de dinainte şi cu atâta scârbă că mă durea, mă lovea în fiecare colţişor al trupului, minţii, inimii, sufletului. Mă cutremura. Făcea acest bărbat, eu, ce a fost întotdeauna puternic, indiferent, şi rece să cadă. Să se prăbuşească, să se destrame şi să uite şi el însuşi ce înseamnă să te poţi controla.
Am început să plâng, fără să-mi dau seama, fără să înţeleg ce se întâmplă pentru că nu mai fusesem până acum încercat de un astfel de sentiment. Mi se scurgeau lacrimi pe obraji şi eu nu le puteam controla, nici nu voiam să le şterg. Îmi lăsasem capul în jos, umerii mi se lăsaseră şi ei şi ştiam că arătam deplorabil. Nu mă bărbierisem de câteva zile, aveam nevoie să mă tund şi cearcănele ce îmi brăzdau ochii mă făceau să arăt ca şi un drogat...
Iar eu, atât de obişnuit cu mine în centrul atenţiei, mă aşteptam să mă alinte, să îşi treacă degetele prin părul meu şi să mă tragă aproape de ea, să îmi spună că va fii bine. Aşteptam ca tot ea... Victima, să mă protejeze pe mine, vinovatul... Şi fără să îmi dau seama , am gândit că acesta este rolul unei femei. Să alinte întotdeauna. Dar ea nu a făcut-o.
- Ai terminat?, m-a întrebat într-un moment în care nu mai suspinam şi lacrimile mi se scurgeau pe obraji fără zgomot.
Aş fi vrut să nu mai plâng, dar nu mă puteam controla.
- Mirabela!, am accentuat uÅŸor disperat.
- Uite ce e, dacă vrei să mai stai, nu ai decât, dar nu mă înduioşezi. Îmi faci scârbă. Nu o să stau să te încurajez, nu vreau şi nici nu am cuvinte pentru tine. Prezenţa ta mă deranjează, aşa că dacă ai chef să boceşti, du-te pe la alte colţuri, ar fii mai bine pentru amândoi, zise pe acelaşi glas dispreţuitor.
Nu ştiu cum m-am ridicat şi am privit-o, nu se mai uita la mine, ochii îi erau aţintiţi spre un punct invizibil. Am trântit uşa, am ieşit, am luat un taxi şi am plecat.
- Unde mergeţi?, mi s-a adresat şoferul dar nu îmi amintesc ce i-am răspuns. Eram prea ocupat să-mi ţin mâinile pe faţă pentru a-mi opri lacrimile.