09-07-2011, 03:09 PM
Bunăăăă, dragilor! Vă mulţumesc frumos - frumos pentru părerile lăsate, sper să faceţi asta şi la acest capitol. *smile* Well, n-o să mai las spaţiu, promit şi acest capitol este corectat. Ăh, iertaţi-mă că este aşa micuţ şi scurt, dar...>.> n-am avut prea mult timp să-l scriu şi am idei, nah.
Lectură plăcută!
În fiecare zi moare cineva. E normal. Moartea, până la urmă, face parte din viaţă. E ca sfârşitul unui joc. Îl începi, îi parcurgi nivelele, înveţi din greşelile făcute de colegul cu care-l joci, şi la un moment dat pierzi, sau câştigi. Depinde până la urmă doar de tine.
Şi totuşi, cum ar fi să trăim la nesfârşit? Să devenim nemuritori. Nu există vampiri. Nici vrăjitori. Nici demoni şi nici Zâna Măseluţă. Dar să ne naştem aşa. Moartea să devină boală fără leac. Şi să trăim cu ea o veşnicie. Să nu aflăm ce înseamnă pierderea cuiva drag. Să iubim o sută de persoane, să ne despărţim de ele şi apoi să vizităm lumea. Dar după toate astea, nu ne-am plictisi de atâta viaţă? Nu ne-am plictisi să iubim?
Poate că de asta avem un termen limită.
Copii, adolescenţi, adulţi, bătrâni. Iar în timpul copilăriei facem totul, aflăm chestii pe care le numim ciudate, în timpul adolescenţei le considerăm normale şi începem să încercăm orice lucru periculos, nesănătos sau chiar fatal pentru unii dintre noi. Când ajungem adulţi, deja ştim lucruri pe care generaţia precedentă nu le ştia şi pe care generaţia viitoare le va considera vechi şi anoste. Oricum, când suntem adulţi, aflăm cum să ne jucăm cu viaţa şi cum s-o păcălim. Să rămânem mereu tineri, fără riduri şi kilograme în plus.
La bătrâneţe aşteptăm sfârşitul jocului. Aruncăm zarurile, sperăm să fie dublu şase şi închidem ochii până clopotul morţii sună şi ne îndeamnă cu grijă să păşim în trenul vieţii de apoi.
Şi atunci, de ce ne-am dori să fim nemuritori? Să nu murim ar însemna să repetăm trecutul, ce poate pentru unii nu e chiar cel mai plăcut lucru.
De aceea, unii au leucemie. De aceea, unii mor înainte de a se naşte. De aceea, cei bolnavi sar cu paraşuta, fac lucruri ce nu le-au făcut înainte de a se îmbolnăvi, doar pentru a trăi aceea ziua ca şi cum ar fi ultima.
Inima mea bătea aşa încet. Bătăile ei erau lente, simple, de fiecare dată trebuia să inspir adânc pentru a-mi regula respiraţia sau pentru a nu o pierde. O simţeam cum dorea să termine lupta cu boala. O simţeam şi asta mă durea al naibii de rău. Mă sfâşia pe dinăuntru cu o cruzime de nedescris. Voia să se lase bătută, voia să lase nenorocita de boală să câştige acest joc vicios în care intrasem.
Iar eu nu doream asta. O obligam să continue să bată pentru mine, chiar dacă greu şi încet, să fie acolo. Să mă ţină trează. Să ştiu că a doua zi când mă voi trezi, voi fi pe pământ, nu în drum spre locul meu de veci.
Am clipit des, de câteva ori din ploapele ce erau înţesate de-o pereche neagră de gene. Mă trezisem cu câteva minute înainte, dar nu-mi dădusem seama, căci fusesem pierdută în gânduri. Mi-am strâmbat slab buzele când aparatul ce mă ţinea în viaţă s-a auzit, inundându-mi urechile cu acel sunet aşa bine-cunoscut şi totuşi enervant.
Bip-bip. , şi se tot repeta la nesfârşit, parcă dorind să-mi chinuie auzul. Am scos un mic oftat printre buzele vineţi şi am cercetat atentă încăperea cu privirea, până când am văzut ora. Două şi cinci minute, dimineaţa.
Tot timpul, de când ajunsesem în spital, mă trezeam la ore de genul. Adormeam seara, dar nu reuşeam să mă trezesc normal, adică pe la şapte sau opt. Mă gândeam totuşi că inima mă obliga să mă trezesc. Şi durerile operaţiilor suferite. Când bătăile deveneau rare, mă trezeam pentru a-i da un implus să bată ceva mai repede, mai normal.
Dar ceva lipsea. Din tot salonul, ceva sau cineva nu era. Şi mă simţeam ciudat, de parcă aveam un gol în stomac. Am cercetat atentă încăperea ce era cunfndată în întuneric, doar câteva luminiţe roşii şi verzi văzându-se la aparate, şi mi-am dat seama că eram singură.
Pupilele mele de-un albastru pur, acum stins şi parcă şters, s-au mărit treptat, căci ştiam cine lipsea! Tipul acela, şatenul...căruia îi uitasem numele. M-am încruntat, îngândurată şi făcând un efort vizibil să-mi aduc aminte cum se numea tânărul rezident.
- Ge...George! am exclamat brusc, pe-un ton parcă senin şi apoi am tras aer adânc în piept, muşcându-mi buza inferioară din cauza durerii ce-mi săgetase trupul.
Un zâmbet larg - unul ce nu-mi mai vizitase buzele de multă vreme - s-a ivit pe chipul meu palid, iar eu am închis ochii, de parcă această informaţie mă făcuse fericită. Involuntar, m-am uitat spre uşă, parcă aşteptând ca şatenul să intre din clipă în clipă.
Cum puteam măcar să mă gândesc la aşa ceva? Plecase, desigur. Toţi plecau când aflau că până la urmă tot voi muri! Şi totuşi, îmi spusese că n-o să plece prea curând. Îl crezusem? Da. Doamne, sperasem că va sta lângă mine! Că-mi va veghea somnul...crezusem un necunoscut!
Am strâns mâna în pumn şi mi-am subţiat buzele, fericirea mea fiind imediat eclipsată de aceste gânduri.
- M-ai strigat ?
Am auzit un glas uşor răguşit, urmat de închiderea uşii şi aprinderea unei veoze de lângă noptieră.
Era..ce căuta aici? Când intrase, de fapt?
Am clipit de câteva ori când lumina falsă mi-a intrat în ochii, apoi uşor-uşor m-am obişnuit cu ea. L-am privit pe George atentă, foarte atentă şi m-am abţinut să nu zâmbesc. Se schimbase, purta un alt tricou alb şi nişte blugi albaştri, iar peste acel tricou avea un cardigan negru.
- Nu te-am strigat, ci nu-mi aduceam aminte numele tău, i-am spus eu pe un ton calm, liniştit şi l-am urmărit cum privirea, acesta aşezându-se pe scaunul de lângă pat.
- M-am dus să mă schimb, căci l-am mai ajutat pe doctor şi m-am murdărit. Oricum, de ce te-ai trezit? Dormeai bine când am plecat eu, spuse George pe un ton plăcut şi îmi zâmbi cald, iar eu mi-am arcuit o sprânceană când i-am văzut zâmbetul acela.
- Probleme cu inima. În caz că nu ştiai, sufăr de leucemie, i-am zis eu uşor sec şi mi-am dat ochii peste cap, ridicându-mi apoi mâna pentru a-i arăta perfuzia ce mă ajuta oarecum.
- Ba chiar ştiam, Elizabeth. De aceea am şi stat lângă tine când dormeai! Totuşi, puteai să dormi, inima şi-ar fi reluat cursul normal după câteva secunde, îmi spuse el blând şi îşi păstră zâmbetul, parcă dându-şi seama că mă enerva la culme acest lucru.
- Puteam să mor! i-am spus eu şi mi-am muşcat buza inferioară, încercând încetul cu încetul să mă calmez, căci cuvintele lui , deşi simple şi banale, mă răniseră. Nu puteam să dorm, ştiam că aş fi murit, el nu-şi dădea seama. El era fraierul, iar eu bolnava. Aşa că putea să tacă.
- Calmează-te, bine? Nu mureai! îmi spuse şi clătină din cap, luându-mi mâna plăpândă întra-lui, care era caldă.
- Oh, pe dracu! Am leucemie, moartea deja mă urmăreşte, i-am spus eu, şoptit şi tremurat, abţinându-mi lacrimile ce doreau să cadă.
El n-a mai spus nimic, doar a oftat şi mi-a sărutat creştetul, părinteşte, ca mai apoi să stingă lumina. O linişte ciudată, tensionată, a învăluit încăperea, iar eu l-am strâns uşor de mână pe şaten.
- Mâine vreau să mă plimb, i-am spus şi m-am aşezat aşa încât puteam să-l văd mai bine, deşi era întuneric, căci ochii plini de blândeţe îi străluceau.
- Ne vom plimba, dacă tu-ţi doreşti asta. Acum odihneşte-te, mi-a spus el şi cred că a zâmbit sau ceva de genul, căci i-am observat buzele arcuindu-se delicat.
Treptat, am închis ochii şi înainte de a adormi din nou, am auzit vag, ca un ecou, acel sunet al aparatului şi-apoi o voce prea bine cunoscută mie.
Lectură plăcută!
Capitolul doi.
Everything you can imagine is real.
În fiecare zi moare cineva. E normal. Moartea, până la urmă, face parte din viaţă. E ca sfârşitul unui joc. Îl începi, îi parcurgi nivelele, înveţi din greşelile făcute de colegul cu care-l joci, şi la un moment dat pierzi, sau câştigi. Depinde până la urmă doar de tine.
Şi totuşi, cum ar fi să trăim la nesfârşit? Să devenim nemuritori. Nu există vampiri. Nici vrăjitori. Nici demoni şi nici Zâna Măseluţă. Dar să ne naştem aşa. Moartea să devină boală fără leac. Şi să trăim cu ea o veşnicie. Să nu aflăm ce înseamnă pierderea cuiva drag. Să iubim o sută de persoane, să ne despărţim de ele şi apoi să vizităm lumea. Dar după toate astea, nu ne-am plictisi de atâta viaţă? Nu ne-am plictisi să iubim?
Poate că de asta avem un termen limită.
Copii, adolescenţi, adulţi, bătrâni. Iar în timpul copilăriei facem totul, aflăm chestii pe care le numim ciudate, în timpul adolescenţei le considerăm normale şi începem să încercăm orice lucru periculos, nesănătos sau chiar fatal pentru unii dintre noi. Când ajungem adulţi, deja ştim lucruri pe care generaţia precedentă nu le ştia şi pe care generaţia viitoare le va considera vechi şi anoste. Oricum, când suntem adulţi, aflăm cum să ne jucăm cu viaţa şi cum s-o păcălim. Să rămânem mereu tineri, fără riduri şi kilograme în plus.
La bătrâneţe aşteptăm sfârşitul jocului. Aruncăm zarurile, sperăm să fie dublu şase şi închidem ochii până clopotul morţii sună şi ne îndeamnă cu grijă să păşim în trenul vieţii de apoi.
Şi atunci, de ce ne-am dori să fim nemuritori? Să nu murim ar însemna să repetăm trecutul, ce poate pentru unii nu e chiar cel mai plăcut lucru.
De aceea, unii au leucemie. De aceea, unii mor înainte de a se naşte. De aceea, cei bolnavi sar cu paraşuta, fac lucruri ce nu le-au făcut înainte de a se îmbolnăvi, doar pentru a trăi aceea ziua ca şi cum ar fi ultima.
***
Inima mea bătea aşa încet. Bătăile ei erau lente, simple, de fiecare dată trebuia să inspir adânc pentru a-mi regula respiraţia sau pentru a nu o pierde. O simţeam cum dorea să termine lupta cu boala. O simţeam şi asta mă durea al naibii de rău. Mă sfâşia pe dinăuntru cu o cruzime de nedescris. Voia să se lase bătută, voia să lase nenorocita de boală să câştige acest joc vicios în care intrasem.
Iar eu nu doream asta. O obligam să continue să bată pentru mine, chiar dacă greu şi încet, să fie acolo. Să mă ţină trează. Să ştiu că a doua zi când mă voi trezi, voi fi pe pământ, nu în drum spre locul meu de veci.
Am clipit des, de câteva ori din ploapele ce erau înţesate de-o pereche neagră de gene. Mă trezisem cu câteva minute înainte, dar nu-mi dădusem seama, căci fusesem pierdută în gânduri. Mi-am strâmbat slab buzele când aparatul ce mă ţinea în viaţă s-a auzit, inundându-mi urechile cu acel sunet aşa bine-cunoscut şi totuşi enervant.
Bip-bip. , şi se tot repeta la nesfârşit, parcă dorind să-mi chinuie auzul. Am scos un mic oftat printre buzele vineţi şi am cercetat atentă încăperea cu privirea, până când am văzut ora. Două şi cinci minute, dimineaţa.
Tot timpul, de când ajunsesem în spital, mă trezeam la ore de genul. Adormeam seara, dar nu reuşeam să mă trezesc normal, adică pe la şapte sau opt. Mă gândeam totuşi că inima mă obliga să mă trezesc. Şi durerile operaţiilor suferite. Când bătăile deveneau rare, mă trezeam pentru a-i da un implus să bată ceva mai repede, mai normal.
Dar ceva lipsea. Din tot salonul, ceva sau cineva nu era. Şi mă simţeam ciudat, de parcă aveam un gol în stomac. Am cercetat atentă încăperea ce era cunfndată în întuneric, doar câteva luminiţe roşii şi verzi văzându-se la aparate, şi mi-am dat seama că eram singură.
Pupilele mele de-un albastru pur, acum stins şi parcă şters, s-au mărit treptat, căci ştiam cine lipsea! Tipul acela, şatenul...căruia îi uitasem numele. M-am încruntat, îngândurată şi făcând un efort vizibil să-mi aduc aminte cum se numea tânărul rezident.
- Ge...George! am exclamat brusc, pe-un ton parcă senin şi apoi am tras aer adânc în piept, muşcându-mi buza inferioară din cauza durerii ce-mi săgetase trupul.
Un zâmbet larg - unul ce nu-mi mai vizitase buzele de multă vreme - s-a ivit pe chipul meu palid, iar eu am închis ochii, de parcă această informaţie mă făcuse fericită. Involuntar, m-am uitat spre uşă, parcă aşteptând ca şatenul să intre din clipă în clipă.
Cum puteam măcar să mă gândesc la aşa ceva? Plecase, desigur. Toţi plecau când aflau că până la urmă tot voi muri! Şi totuşi, îmi spusese că n-o să plece prea curând. Îl crezusem? Da. Doamne, sperasem că va sta lângă mine! Că-mi va veghea somnul...crezusem un necunoscut!
Am strâns mâna în pumn şi mi-am subţiat buzele, fericirea mea fiind imediat eclipsată de aceste gânduri.
- M-ai strigat ?
Am auzit un glas uşor răguşit, urmat de închiderea uşii şi aprinderea unei veoze de lângă noptieră.
Era..ce căuta aici? Când intrase, de fapt?
Am clipit de câteva ori când lumina falsă mi-a intrat în ochii, apoi uşor-uşor m-am obişnuit cu ea. L-am privit pe George atentă, foarte atentă şi m-am abţinut să nu zâmbesc. Se schimbase, purta un alt tricou alb şi nişte blugi albaştri, iar peste acel tricou avea un cardigan negru.
- Nu te-am strigat, ci nu-mi aduceam aminte numele tău, i-am spus eu pe un ton calm, liniştit şi l-am urmărit cum privirea, acesta aşezându-se pe scaunul de lângă pat.
- M-am dus să mă schimb, căci l-am mai ajutat pe doctor şi m-am murdărit. Oricum, de ce te-ai trezit? Dormeai bine când am plecat eu, spuse George pe un ton plăcut şi îmi zâmbi cald, iar eu mi-am arcuit o sprânceană când i-am văzut zâmbetul acela.
- Probleme cu inima. În caz că nu ştiai, sufăr de leucemie, i-am zis eu uşor sec şi mi-am dat ochii peste cap, ridicându-mi apoi mâna pentru a-i arăta perfuzia ce mă ajuta oarecum.
- Ba chiar ştiam, Elizabeth. De aceea am şi stat lângă tine când dormeai! Totuşi, puteai să dormi, inima şi-ar fi reluat cursul normal după câteva secunde, îmi spuse el blând şi îşi păstră zâmbetul, parcă dându-şi seama că mă enerva la culme acest lucru.
- Puteam să mor! i-am spus eu şi mi-am muşcat buza inferioară, încercând încetul cu încetul să mă calmez, căci cuvintele lui , deşi simple şi banale, mă răniseră. Nu puteam să dorm, ştiam că aş fi murit, el nu-şi dădea seama. El era fraierul, iar eu bolnava. Aşa că putea să tacă.
- Calmează-te, bine? Nu mureai! îmi spuse şi clătină din cap, luându-mi mâna plăpândă întra-lui, care era caldă.
- Oh, pe dracu! Am leucemie, moartea deja mă urmăreşte, i-am spus eu, şoptit şi tremurat, abţinându-mi lacrimile ce doreau să cadă.
El n-a mai spus nimic, doar a oftat şi mi-a sărutat creştetul, părinteşte, ca mai apoi să stingă lumina. O linişte ciudată, tensionată, a învăluit încăperea, iar eu l-am strâns uşor de mână pe şaten.
- Mâine vreau să mă plimb, i-am spus şi m-am aşezat aşa încât puteam să-l văd mai bine, deşi era întuneric, căci ochii plini de blândeţe îi străluceau.
- Ne vom plimba, dacă tu-ţi doreşti asta. Acum odihneşte-te, mi-a spus el şi cred că a zâmbit sau ceva de genul, căci i-am observat buzele arcuindu-se delicat.
Treptat, am închis ochii şi înainte de a adormi din nou, am auzit vag, ca un ecou, acel sunet al aparatului şi-apoi o voce prea bine cunoscută mie.