O trecem pe feminin

[Teh]

Merci >:D<

Capitolul douăzeci şi nouă

- Uau! Când ai făcut toate astea?, mă întreba Aura foarte entuziasmată, gesticulând din mâini şi analizând fiecare lucru din cameră. S-a apropiat de pătuţ, atingându-l, a admirat câteva jucării, s-a jucat cu o pătură, a observat un biberon, a făcut o piruetă, a zâmbit. Părea atât de cuprinsă de această atmosferă, îi simţeam dorinţa infinită de a avea un copil
- E fain, nu?, îi zic şi eu la fel de entuziasmată, privind-o din prag.
Decorasem o cameră întreagă pentru Oliver ( aşa am decis să îl numesc, era un nume absolut superb ), îi luasem tot felul de lucruri, hăinuţe, cărucior, biberoane, jucării... Tot arsenalul, absolut complet. Când mersesem la cumpărături ( fusesem singură ) atrăsesem atenţia tuturor, vânzătoarea care se ocupase de mine îmi tot vorbea şi îşi spunea părearea despre mine; făcuse nişte comentarii de genul: Mai rar o femeie însărcinată atât de plină de energie! Cred că soţul tău se simte excelent în preajma ta... Dar eu nu îi răspundeam prea multe, doar îi arătam unul dintre cele mai frumoase zâmbete ale mele şi achiziţionam câte un lucru nou. Atât mă interesa în acea clipă.
- E bestial! Oh, Doamne! Chiar am avut o discuţie cu Raul şi a spus că ar fi foarte bine să facem şi noi un copil! Doar că nu se prea poate acum, poate peste câteva luni ne vom gândi mai serios la asta!... dac-ai ştii cât te invidiez!
Am dat din cap, în semn că înţeleg. Dar ea nu pricepea prea multe. Eu nu îmi făcusem planul să rămân gravidă, nu îmi făcusem, de fapt şi de drept, niciun plan de a fi mamă. S-ar putea spune, din perspectiva unora că mi-am stricat viaţa. Dar nu este adevărat. Este unul dintre cele mai frumoase lucruri ce ar fi putut să mi se întâmple vreodată. Dacă aşa a avut loc, ce mai pot eu face? Mai bine regret ceva ce am făcut, decât ceva ce nu am făcut. Se poate să regret că m-a, culcat cu Daniel, dar dacă nu aş fi făcut-o nu aş fi putut încerca sentimentul acesta matern, extraordinar.
Deşi, recunosc, văzând-o pe Aura cât de încântată este pe această temă şi câte planuri îşi face, mă întristez. Nu ştiu de ce; poate pentru că ea poate să discute asta, să fie sigură de ceea ce vrea. La mine doar s-a întâmplat.
- Nu vii pe la noi azi? Fac raţă la cuptor, cu varză. Parcă îţi plăcea asta, şi Raul o să fie fericit să te vadă!
Se pregătea să plece, îşi luase geanta şi acum stătea în faţa mea, invintându-mă la cină. Am acceptat.
- Am ceva de rezolvat înainte, dar mai pe seară o să vin la voi.
A dat din cap, sărutându-mă, îmbrăţişându-mă şi dispărând.
Închizând uşa, am resimţit singurătatea apartamentului. Nu mai avea să fie aşa multă vreme! Când o să se nască Oliver, o să fie o grămadă de zgomot şi o să fie absolut superb. Nu o să mă mai simt deloc singură, niciodată. Ştiu sigur, am un presentiment ce nu mă poate înşela, că el va umple tot golul existent în viaţa mea. Probabil că şi de aceea există un asemenea vid, pentru a fi umplut de el.
Era amuzant cum mă gândisem la numele acesta. William fusese chiar uimit. Mă întâlnisem cu fratele lui geamăn, care îmi reproşa faptul că mă agăţam prea mult de Will, şi că nu ar trebui, dată fiindu-mi situaţia. Bineînţeles, i-am râs în faţă şi până la urmă a renunţat de a mă mai acuza şi a mă face să am mustrări de conştiinţă, nu aveau efect. Iar eu i-am spus că aşa îl voi numi şi pe copilul meu, tot Oliver. Pentru că era un nume superb, iar el a început să gesticuleze, să se enerveze şi apoi să se înduioşeze. Era un bărbat tare ciudat; nu fusesem chiar surprinsă să aflu că ei făceau parte dintr-o familie de viţă nobilă. Fratele geamăn al lui William era cu adevărat genul de nobil, rece, fals, rezervat; i se citea după mers, stil, eleganţă, rafinament, în fine – viaţa lui nu putea fi foarte interesantă în acest moment, având o căsătorie aranjată şi –clar , nu o plăcea prea tare pe femeia respectivă. Cred că voia să îl tragă şi pe blond în acelaşi anturaj, doar că realizând că nu o poate face, voia să îl protejeze, într-un fel sau altul, de persoanele care nu îi doreau binele şi să îi salveze reputaţia ( reputaţie existentă doar în mintea lui). Adevărul era că îşi pierduse simţul vieţii, nu mai ştia nici el pentru ce trăia. Auzind nişte cuvinte simple din partea mea, a fost atât de fericit că m-a lăsat în pace. Însă, mie chiar îmi plăcea numele de Oliver.
Mă pierdusem în gânduri, şi de abia am realizat că era cam târziu şi eu trebuia să mă întâlnesc cu avocatul acela. Trebuia să îl sun şi pe Daniel să îi spun că vom avea o întâlnire „amicală” în care va trebui să ajungem la un acord, pentru a nu duce totul mai departe. Nici nu mă aşteptam să fie de acord.
Am cobroât din bloc, salutând-o pe Mihaela în calea mea, şi pe Ionuţ tocmai în faţa clădirii, stătea la taclale cu câţiva amici de-ai săi. Vrusesem, iniţial, să iau maşina. Însă, realizând că nu am prea mult combustibil, am renunţat şi am decis să mă bucur şi eu de viaţa de pieton, măcar o zi; plus că simţeam o nevoie ciudată de a merge, parcă nu mai făcusem asta de multă vreme.
Am apucat telefonul şi l-am apelat pe domnul Bee, fără alte menajamente. Trebuia să facem asta odată, mă săturasem să aştept.
A răspuns destul de greu.
- Alo!, a spus sec şi scurt, provocându-mi o strmbătură pe care oricum nu avea să o vadă.
- Sper că nu ai uitat de micuţa noastră întâlnire de azi, am zis şi eu la fel de uşor ca şi el.
A pufnit, făcând parcă un gest plin de dispreţ.
- Nu vin!
Era atât de iraţional. Am râs. Ştiam că încerca să îmi ţină piept, să nu mă vadă, să nu mai aibe nimic de-a face cu mine. Dar nu îl înţelegeam. Venise odată beat la mine, pentru ce nu pricep. Acum nu voia să vină la o întâlnire absolut necesară şi ţinea morţiş să îmi scoată peri violeţi; aşa ceva, nu se face.
- Domnule Bee, se pare că nu pricepeţi, prezenţa dumneavoastră este esenţială!, am exclamat sarcastică, lăsând o pată de tăcere în urma mea. Nu mai spunea nimic. Nici eu nu o făceam.
- Tu vrei neapărat să ne certăm? Nu o să ducă la nimic bun treaba asta. Tot tu vei avea de pierdut, îmi spune cu un glas dur şi aproape indiferent.
Doar că mie nu-mi era teamă de el. Nici de acesta nici de tot ce ţinea de el. Pentru mine viaţa nu era atât de simplă cum credea că o poate face el. Ar fi vrut să avortez, să scape de mine, cine ştie – poate după o perioadă îndelungată de timp să mă caute iar, să îşi bată joc de mine. Să facă ce putea face el cu orice femeie, dar nu înţelegea. Eu nu eram la fel ca toate fufele cu care se culcase vreodată. Eu nu aveam să fiu călcată în picioare de el, sau batjocorită, sau lăsată baltă. Nu avea să scape prea curând de mine şi insistenţele mele, aveam să îl aduc în stadiul de a-mi cere iertare. Ştiam că pot face acest lucru. Şi existau o mulţime de opţiuni pe care le puteam alege, cum aş fi putut să îl fac să regrete. Acum încercam una din ele, poate că întâlnirea asta nu o să ducă la nimic, decât o să scape el basma curată. Dar timpul nu iartă, şi Daniel Bee se pare că nu ştie semnificaţia acestei zicale. O va cunoaşte şi el într-o zi, i-o jur! Încă nu ştiu când şi nici cum se va întâmpla.
- Uite ce e, nu fii fraier. O să vii şi eu nu o să am nimic de pierdut.
- Ha? Eu cred că ai înnebunit de tot, Mirabela!, îmi strigă plin de dispreţ. Am auzit un chicot, ce nu era al lui. Probabil era cu cine ştie ce altă femeie. Nu că era cine ştie ce pentru mine, dar trebuia să îl fac să plătească pentru aceste mici „ trădări”, faţă de propriul fiu.
- O să vii, nu te mai contrazice cu mine, am replicat rece.
- Nu cred că îmi controlezi tu viaţa. Foarte bine, ai un copil, descurcă-te cu el, pun pariu că nu este al meu – o să demonstrăm curând şi asta, a zis şi el la fel de dispreţuitor ca şi mai devreme.
O ţinea morţiş cu asta.
Inima mea s-a accelerat, aproape că mi-am încleştat unul din pumni şi am scrâşnit din dinţi. Oh, ce enervant şi imatur putea fii uneori! Credea, de fapt – cum putea crede aşa ceva?, că eu mă culcasem cu cine ştie ce alt tip după, sau înainte, şi acumv oiam să îi pun lui în cârcă acest băiat, nu – mulţumesc, de ce să fac aşa ceva? Fusese greşeala mea, trebuie să recunosc. Cine mă pusese să mă culc cu un aproape necunoscut? Un străin! Fusesem aşa o proastă, nu ascultasem de nimeni, îmi făcusem de cap, mă purtasem ca şi o adolescentă când eu aveam 24 de ani şi ar fi trebuit să am destulă minte cât să realizez ce e bun şi ce nu. Când ar fi trebuit să cunosc prea bine întrebuinţarea prezervativului şi a atâtor metode contraceptive! Mă lăsasem purtată de val, de fiori, de emoţii. Atât de stupid! De parcă mai aveam 17 ani să fac aşa ceva. Cu ce drept? Cine îmi permisese? Credeam că dacă eu vreau, pot face orice. Fără să mă gândesc la consecinţe. Da, mi-o făcusem cu mâna mea.
- Uite ce e, cerzi ce vrei tu. Şi ai dreptate! Ce rost mai are întâlnirea asta? Ştii? Las-o baltă! Prefer să nu te mai văd vreodată!
A râs.
- Vezi cum recunoşti că nu e al meu? Acum dai înapoi! Oh, nu ! Mai bine ne vedem cu avocatul acesta, ca atunci când o să aflăm că, de fapt, nu e copilul meu, să îţi fac puţin de petrecanie. Nu? Ar fi foarte drăguţ din partea mea!
Pierduse toată admiraţia pe care o simţisem vreodată pentru el. Nu mai avea pic de diplomaţie, nu mai ştia să se poarte atât de rezervat aşa cum îl ştiusem eu şi cum îl şi plăcusem, de altfel. Cine mă pusese să mă încurc cu un avocat? Sunt nişte creaturi atât de înşelătoare. Ar trebui să îmi notez undeva: să nu am niciodată încredere într-un avocat, să nu mă culc cu el şi mai ales dacă numele lui este Daniel. Oh, câte probleme apăsau acum pe capul meu. Devenisem şi mai irascibilă.
- Pe dracu! Nu vrei să înţelegi nimic, Daniel Bee. Eşti prea fraier pentru asta. Acum încerci să fi inteligent, să mă pui la colţ. Şi ce reuşeşti? Îţi spun eu, nimic! Într-o zi o să regreţi toate astea!, am strigat atrăgând privirile de pe stradă asupra mea. Mi-am dres glasul şi am mărit pasul. Eram la semafor, tocmai se făcuse verde, aşa că puteam trece.
- Acum mă ameninţi? Hai, las-o baltă. Vin la întâlnirea aia, continuăm acolo discuţia asta!
Mi-a închis telefonul. Îmi venea să arunc cu mobilul pe stradă. Ah! Mă durea burta, ce naiba? Mi-am trecut rapid mâna în jurul pântecului, şi m-am liniştit rapid. Oh, presupun că se mai întâmpla. Eram pe trecere, la semafor, tocmai voiam să îmi mişc piciorul când am observat, doar într-o clipă, că o maşină se apropia de mine într-o viteză excepţională. Era tot verde pentru pietoni, câţiva trecători au început să fugă. Earm încremenită, doar pentru o secundă picioarele mele nu s-au putut mişca, după, foarte rapid, am făcut un pas. Dar era prea târziu, pentru că maşina aceea deja se lovise de mine, deja mă trântise pe podea, deja nu mă mai puteam ridica, încă având mobilul acela idiot în mână.
Nu reuşisem să realizez. Nu mă duruse nimic, pentru un moment. Şi după, la fel de rapid şi de brusc, au început să mă doară toate. Am deschis ochii, se părea că până atunci îţi ţinusem închişi. Mâinile le-am întins rapid spre burtă, într-un gest disperat de a-l proteja pe Oliver, mângâindu-l. Mă durea spatele, mă dureau picioarele, şi capul. Totul, absolut. Nu mă puteam mişca. Niciun muşchi nu răspundea la comanda mea. Am scâncit ceva. Inima îmi bătea foarte tare, pielea mi se zbârlise, mă simţeam înfricoşată, îmi tremurau toate. Făcusem ochii mari. Am privit spre maşina care de abia acum oprise. O tipă a ieşit de la volan. De pe locul pasagerului, a ieşit şi el, ciudat, speriat, aproape punându-şi mâinile în cap. Daniel Bee mă privea de lângă maşina care dăduse peste mine. Nu mă puteam ridica, nu mă puteam mişca. Îmi venea să plâng de durere, căutam mobilul, nu ştiam unde sărise, pentru a suna la salvare. Dar era deja prea târziu gestul meu, sirenele se auzeau, undeva, din depărtare. Doar priveam în jurul meu, cu ochii întredeschişi, nepricepând cum de mai sunt conştientă. Brunetul se apropia, făcea câţiva paşi înainte, apoi se oprea, făcea doi în spate şi iar se apropia. Încremenise. Venea spre mine, de-a binelea acum. Îl vedeam cum mergea. Nu înţelegeam de ce era atât de îngrijorat. Nu mai eram conştientă. Nu mai înţelegeam. Mi-am ridicat mâinile, le-am privit. Erau roşii... Fusesem ridicată, pusă pe o targă, am privit spre locul unde fusesem trântită. Şi pe jos era roşu... Şi am leşinat. Fusesem prinsă într-un vârtej de emoţii pe care nu le înţelegeam, durerea care îmi împingea fiecare parte din corp, sângele scurs peste tot, dându-mi impresia că eu nu mai văd bine, câteva ţipete înfricoşate, privirea disperată a brunetului ... Şi apoi, nimic. Pentru că nu mai gândeam, nu mai ştiam. Parcă adormisem.

[center]*[/center]


Oare cât timp a trecut de când eram aici? O oră, o zi, un an, o viaţă? Nu mai aveam noţiunea timpului, o pierdusem undeva pe drum. Era întuneric beznă, nu vedeam nimic în jurul meu. Erau doar... De fapt, nu era nimic. Ceea ce vedeam era absolut gol, negru, vid, abisal. Şi nici eu nu eram acolo, dar observam nimicul. Şi nu era deloc liniştitor. S-ar spune că o asemenea privelşite ţi-ar aduce pace. Dar eu nu! Pe mine mă înspăimânta, aş fi vrut să mă văd măcar pe mine însumi. Aş fi vrut să îmi simt inima bătând, aşa cum o făcea adesea, dar nimic nu mai percepeam. Eram pierdută într-o altă dimensiune pe care nu o mai întâlnisem până acum. Auzeam nişte mormăieli dar nu puteam să le desluşesc, de unde veneau, ale cui erau, ce se întâmpla, unde eram eu... Nimic nu mai era coerent aici. Nu aveam timp, lume, viaţă. Persoane. Nu era nimic. Nu îmi aminteam ce fusesem, unde fusesem, sau cine eram. Aici nimeni nu era nimeni. Totul era un mare nimic.
Şi apoi brusc, ochii mei ataşaţi unui trup pe care nu îl vedeam, au observat o luminiţă. Una albă, strălucea din toate părţile. O lumină orbitoare, ce îmi dădea parcă dureri. Parcă începeam să îmi simt capul. O luminiţă simplă ce curând s-a transformat, a mai dat naştere încă unei luminiţe... acum erau două, şi apoi... tot negrul abisal s-a transformat în alb. Şi totul a luat o altă întorsătură, o cameră imaculată, una de spital, cu un miros prea specific ce începuse să mă sperie.
Am clipit de câteva ori, des, pentru a încerca să îmi amintesc unde eram. Ce făceam aici.
Brusc, în capul meu a venit imaginea unei maşini venind cu o viteză tulburătoare spre mine. Era verde. Treceam normal şi legal la semafor... Şi apoi, o izbitură, fusesem aruncată într-o parte... Priviri necunoscute, o figură pe care o ştiam. Şi ambulanţa, zgomotul infernal auzit din toate părţile... Fusese un accident. Acum înţelegeam.
Am oftat.
Dar eram bine.
Trăiam.
Oare cât stătusem aici, în spital? Probabil nu chiar atât de mult... Nu? Probabil ieri se întâmplase totul. Era zi. Nu, de fapt dimineaţă, primele raze de soare se propagau înăuntrul încăperii. Fusese după amiază atunci când se întâmplase totul... Totul..
Am încercat să mă mişc, mi-am rotit privirea în jur. Nu era nimeni aici, uşa era întredeschisă. La fel de albă ca şi restul camerei. Eram legată de unele aparate ce nu puteam spune acum ce sunt, cu adevărat. Aveam perfuzii...
Mi-am mişcat mâinile, nu cu o foarte mare greutate şi le-am împreunat, ducându-le spre burtă...
Spre burtă! Dar nu mai aveam burtă. Ce se întâmplase?! Unde... Ce?
Nu mai ÅŸtiam nimic.
Inima mea a început să se tulbure. Să bată atât de tare cum nu o făcuse niciodată. Ochii mi se măriseră, refuzând să mai clipească, parcă şi pielea mi se încreţise, într-un mod necunoscut. Furia mă cuprinsese, nevrând să-mi dea drumul, orice ar fi fost. Şi o adrenalină ciudată pusese stăpânire pe corpul meu. Am început să mă zbat, să ţip, nu înţelegeam ce se întâmpla. Nu ştiu ce strigam, nu aş putea reproduce, erau cuvinte ce-mi ieşeau pe gură pe moment, pe care după o secundă nu mi le mai aminteam. Dădeam cu mâinile şi picioarele în toate părţile, refuzând să clipesc de teama că în momentul în care aş închide ochii aş pierde ceva esenţial. Respiraţia mi se accelerase, parcă nu mai ştiam să expir şi inspir corect.
O persoană într-un halat atât de specific medicilor a intrat. Părea uimit de ceea ce se întâmpla. Lângă el era o infirmieră. I-a şoptit ceva. A venit spre mine, cu o injecţie. Am început să mă zbat şi mai tare, refuzând să pricep.
- Ce? Ce s-a întâmplat cu mine? Ce...
Nu reuşeam, nu reuşeam să scot întrebarea ce trebuia rostită : unde e copilul meu? Mi-era frică! Mie! Mie mi-era teamă să pun o simplă întrebare, în timpul în care un ac imens mă înţepa într-unul din braţe şi pleoapele mele se închideau uşor, uşor, cu vorbele liniştitoare şi blânde ale doctorului:
- O să fie bine!...
Păcat... Dar nu îl credeam. Am adormit, iar.

A doua oară când m-am trezit, eram într-un alt salon. O puteam observa. Acum nu mai eram legată de atât de multe aparate, patul mi se părea mai confortabil, vedeam şi o canapea în încăpere. Lumina era plăcută, naturală. Nu cred că mai era dimineaţă. Ce zi era? Ce oră era? Ce se întâmplase?...
Îmi aminteam acum de izbucnirea mea nervoasă. Îmi aminteam şi pricepeam ce se întâmplase. Reacţionasem agresiv din cauza acelei veşti. Era inutil să mai pun întrebări. Acum eram lucidă şi puteam gândi şi eu ce se întâmplase. A intrat un doctor. Poate acelaşi ce îmi observase izbucnirea aceea, mi-era imposibil să îl recunosc. Un bărbat de statură medie, şaten, deloc impresionant... Încercam să mă leg de orice detaliu din jurul meu, pentru a nu-mi mai căuta în mintea plină de probleme... Dar nu reuşeam.
- A murit, nu-i aşa?..., am întrebat încercând să mă ridic în şezut; a venit rapid lângă mine şi m-a ajutat, aşezându-mi perna şi studiind o fişă.
- Îmi răspundeţi, vă rog?..., am implorat pe un ton ce nu îl recunoşteam. Umil, rugător, cerând o explicaţie ce să nu coincidă cu a mea. Doream cu atâta ardoare să NU am dreptate încât îmi dădeam seama cât de corect era gândul meu... Şi totodată nedrept.
- Ai avut un accident, o maşină te-a lovit ( persoana care a dat peste tine a fost o femeie ce declară că nu te cunoaşte şi că a fost un accident – dar ea e singura vinovată, nu a respectat regulile de circulaţie ) – ai fost într-un fel de comă două zile. Îmi pare rău, dar copilul nu a supravieţuit. A murit şi a trebuit să...
Nu mai putea continua. Se uita la mine. Tonul său, oarecum blând, era acum absent. Nu mai putea rosti niciun cuvânt. Oare cum arăta expresia feţei mele? Inima nu îmi mai bătea atât de tare. Eram într-o stare ciudată de resemnare şi nepăsare. Înţelegeam ceea ce se întâmpla şi parcă nu îmi mai păsa de nimic.
- Ok.
Am zis scurt, rece, indiferentă. Dar până atunci eu nu realizasem. Eu nu ştiusem că începusem să plâng. Nici nu simţisem lacrimile pe obraji, ce curgeau şiroaie. Mi-am trecut degetele peste chip, încercând să le şterg. Nu făceam zgomot, era un plâns silenţios, pe care doar îl puteai observa. Ochii mi se păreau greoi, nu mai aveam nevoie de nimic. Aş fi vrut să mă culc şi să rămân aşa, fără nevoia de a mă mai trezi vreodată. Tot îmi ştergeam lacrimile, dar în locul lor curgeau altele şi altele, necontenind să se oprească.
Medicul nu ştia ce să spună. Stătea doar şi mă privea fix. Eu mă uitam la el şi încercam să pricep de ce nu simt nimic. Sau simţeam atât de multe încât nu mai puteam înţelege? Cum de plângeam fără ca măcar... ce spuneam? Eram atât de tristă că nu mai gândeam lucid.
Mi-am şters faţa. Lacrimile s-au oprit. Le-am înghiţit. Înţelegeam ce se întâmpla. Nu mai voiam nimic acum.
- Când mă externaţi?, am întrebat indiferentă. Dar ştiam că bărbatul din faţa mea nu mă credea rece, nu credea că sunt crudă faţă de copilul pe care îl pierdusem, îmi ştia durerea.
- Peste câteva zile va fi posibil...
Am dat din cap, întorcându-mi privirea în altă parte, aşteptând să plece. A plecat şi el. Eu mă uitam la un perete. Era interesant...
Ce se întâmplase cu mine ? De fapt... Nu cu mine. EU ştiam ce am. Sufeream. Era normal. Nu îmi puteam reveni din acest şoc, momentan. Dar o să o fac. Şi o să treacă. E doar ceva ce o să treacă... Încercam să mă încurajez. Să lupt cu lacrimile... În astfel de situaţii, nu puteai decât să te ţii ocupat cât mai mult posibil, să încerci să ştergi totul... Nu, nu să uiţi... Dar să treci... Să treci peste...
În timp ce spuneam asta, simţeam că ochii mi se umpleau de lacrimi, scurgându-se rapid pe obraji, brutal. Will a intrat în cameră, nici nu realizasem. Nu spunea nimic. Mă vedea plângând. A venit lângă mine. M-a îmbrăţişat. S-a aşezat pe pat.
„ Îmi pare rău...!”, ştiu că asta voia să spună. Am tăcut. Nici el nu a zis nimic.
- Ela... Mi bella..., încerca să rostească ceva ce nu-i reuşea.
- Nu a fost să fie, probabil, William..., mi-am şters ochii spunând asta pe un ton blând. Mi s-a întâmplat mie. Am fost eu în locul altcuiva, nu? Dar... ce vină are Oliver pentru tot ce am făcut eu? Ştiu că asta e o pedeapsă pentru mine, dar el?...
Mi-am proptit faţa în mâini, într-un gest disperat de a mă controla. Braţele sale mă strângeau puternic, încercând să mă aline, mângâindu-mi părul la fel ca întotdeauna. Dar nu mai plângeam, nu mai simţeam nevoia să mă dau atâta pe faţă, pentru că era ca şi cum i-aş fi trădat amintirea, umilindu-mă în faţa altora. Eram prea tristă. Mă durea sufletul, nu puteam suporta. Dar trebuia să le ţin în mine, doar pentru mine....
Printre mai multe rânduri, mi-a explicat că cel mic fusese la morgă, că îi alesese el un mormânt , trebuia să facă asta... Că o să mă ducă acolo... Şi mai încerca să îmi explice ceva, dar nu reuşea. Nu voia să mă rănească, o citeam în ochii lui. Apoi, brusc, uşa s-a deschis şi a intrat şi Mădălina. A fugit spre mine, m-a îmbrăţişat. Curând a apărut şi Aura, dar ea nu a stat mult, pentru că avea nişte probleme, deşi nu înţelesesem prea bine ce. Era pe înserate acum, trecuse totul prea repede, parcă.
- Oh... Mirabela! O să trecem peste asta, o să vezi!, încerca Mădălina să fie foarte optimistă. I-am zâmbit strâmb. Le-am spus amândurora că ar trebui să plece, că aş vrea să dorm, că sunt obosită.
Will a spus că mai stă doar puţin. Eram doar eu cu el.
- Alor mei le-ai spus?, l-am întrebat foarte sec.
- Da..., mi-a răspuns ezitant.
- Mai e ceva?, l-am chestionat fără nicio expresie. Nu trebuie să mă menajezi. Mai bine să aflu acum, decât mai târziu, nu crezi? Spune...
Îl încurajam atât de rece încât a vorbit, pe un ton blând, încercând să mă protejeze, deşi nu reuşea.
- Din cauza acestui accident... Care a fost destul de grav, şi modul în care au trebuit să... Să... Ei bine, să îl scoată pe..., tot nu îşi găsea cuvintele. Tăcea.
- Zii odată!, am ţipat la el, încruntându-mă.
- Nu mai poţi rămâne însărcinată...
Tot nicio expresie. Nu simţeam nimic. Nicio emoţie.
- Nici nu am nevoie de alt copil... Will, pleacă, bine? Vreau să dorm...
Mi-am pus capul pe pernă, m-am întors cu spatele la el şi am închis ochii. Am auzit uşa, dispăruse. Câteva lacrimi mi s-au scurt pe obraji. Nu am reuşit să le şterg...