Nimicuri

[Otrava]

Imi cer scuze pentru titlu , nu am stiut mai exact ce titlu sa-i dau, in fine.
Pot sa zic ca e primul meu oneshot , stiu ca o sa fiu criticata dur, dar nu conteaza asa se perfectioneaza omul.

Tristeţe.

Am simţit de multe ori că locul meu nu e aici, casa aceasta , mătuşă , verişori mei, nimic nu e pentru mine şi nici nu a fost vre'o data.


Îmi va fi dor de acle momente când cântăm la pian , simţeam că fiecare notă îmi da aripi să pot zbură din lumea această,

dar totul se termină atât de repede ca şi bucuria mea, sfărâmata într-o secundă mică.


Prima zi în această casă a fost ceva, simţeam că nu e locul meu şi credeam că doar mi se pare, dar atâtea certuri, dezamăgiri

încât avusesem dreptate. Mă refugiam încet în cameră de câte ori se certau din cauza că nu mă pot întreţine, că suntem mulţi şi faptul că mătuşa mea a dorit să mă ia aici.

Deşi nu prea acceptau gândul că locuiesc cu ei, vroiau să vadă în mine un model perfect, dar perfecţiunea nu era pentru mine, nu reuseam sa ating acest punc.

Acum stand singură, în cameră , apăs încet clapele pianului , notele exprimă tristeţea şi golul ce îl simt şi mă apăsa încet,

fără să-mi dea pace.

În lumea asta nu'i loc pentru o pierzătoare, aşa spunea cândva cel ce îmi readucea zâmbetul pe buze, ce mă făcea să plutesc până-n

`naltul cerului, dar tot el era cel ce mă făcea să cad. Întotdeauna a vrut să mă trezesc la realitate, să -mi dau seama

cine îmi vrea binele şi cine îmi vrea răul. Ce puteam face, eram naivă şi vroiam să cred în basme si in povesti. Nu i-a plăcut niciodată

că nu vroiam să accept lumea aşa cum este ea. Vedea copilul din mine care nu se putea maturiza, şi asta îl făcea să se îndepărteze

încet si sa dispara intr-un gol infinit.

Am pierdut, oricum nu ar mai conta, am fost doar o pată neagră pe o hârtie albă nimic mai mult.