Iubire la suprapreţ

[Cherie]

Bonjour. Ăăăăh...
Nu ştiu ce v-aş mai putea spune înafară de mulţumim enorm pentru comentarii, scuzaţi întârzierea şi lectură plăcută! :D


[center]Capitolul 31[/center]



Când m-am trezit, mahmură, cu o durere ucigătoare de cap, simţeam că totul fusese un vis. Că ceea ce trăisem cu o seară înainte fusese doar imaginaţia mea hiperactivă. Însă, atunci când am realizat că nu era aşa, când m-am văzut cuibărită la pieptul lui, cu mâinile sale încolăcite în juru-mi şi bărbia sa lipită de creştetul capului meu, nu-mi venea crede. Îmi venea să plâng, atât de fericită şi uimită eram, dar nu îmi permiteam s-o fac acum. Doar mi-am muşcat buzele, trecându-mi mâna prin păr pentru a mă linişti.
Am stat ceva timp, nu ştiu cât, nu am ţinut cont de asta – nici nu ştiam cât e ceasul şi în ce moment al zilei eram de fapt – uitându-mă la el, la chipul său adormit, la obrazul perfect, alb şi neted, la fruntea înaltă, genele lungi şi dese, părul negru şi ciufulit.
Mi-am lipit înapoi capul de pieptul lui şi mi-am dezlipit mâinile de lângă corp, aşezându-le uşor şi cu grijă, abia atingându-l, pe spatele lui. Nu ştiu ce fel de îmbrăţişare a fost aia, mi-era frică să nu se trezească şi să mă surprindă aşa, dar l-am simţit oricum în braţele mele şi asta mi-a umplut inima de bucurie.
Tot pierzând vremea aiurea, ascultându-i respiraţia regulată a lui Eric, privindu-l şi fiind atentă la fiecare gest şi mişcare pe care o făcea în somn mi se făcuse sete. Nu voiam să mă ridic de acolo, să-l las singur. Chiar aş fi putut ignora această nevoie tipică, dar în ultimul timp am avut tot felul de probleme.
M-am dezlipit cu greu de la pieptul lui, desprinzându-i cu stângăcie mâinile din jurul meu făcându-l să mormăie ceva, încruntându-se, stârnindu-mi câteva zâmbete şi după ce am mai aruncat câteva priviri, am deschis uşa şi am luat-o uşor, clătinându-mă şi dormind pe mine până la bucătărie.
Nu ştiam ce era cu restul, adică frate-meu şi aiurita aia de Kristin. Bănuiam că dormeau şi ei pe aici pe undeva, Nate prin camera lui, şi ea în sufragerie. Sau în cadă în baie? Nu că ar fi ceva imposibil pentru ea. Nici nu văzusem când paharul se umpluse şi apa curgea pe lângă, atât de răvăşit eram. Am oprit robinetul şi am ieşit din bucătărie cu paharul în mâna udă. Îmi dădea o senzaţie plăcută apa care se scurgea pe încheietura mea.
Aş fi preferat să nu-mi ridic privirea de la paharul cu apă şi să observ acea imagine ce mă oprise în loc. Nu înţelegeam de ce Nate şi Kristin dormeau pe canapeaua din sufragerie, îmbrăţişaţi. Mi-era imposibil să cred că era ceva între ei. Nu, Nate nu ar fi făcut niciodată aşa ceva. Să se uite la o copilă, la una ca Kristin. El o iubea pe Alessia, nu? Chiar şi moartă fiind, a fost marea lui iubire. Mi-a spus că nu a mai iubit şi nu va mai iubi pe nimeni aşa cum a iubit-o pe ea. Că amintirea ei va dăinui mereu şi că tot ce va face în viaţă va fi pentru această fată, fiecare reuşită i-o va dedica ei.
Nici nu am realizat când am scăpat paharul din mână şi acesta s-a izbit de podeaua de gresie şi s-a spart cu un zgomot sec, împroşcându-mă cu apă. Cei doi s-au trezit brusc, speriaţi, ameţiţi. Când mă văzuse tremurând, Nate o împinse pe Kristin din braţele sale şi sărise să mă ajute:
-Rose, eÅŸti bine ?
I-am făcut semn să nu se apropie. L-am lovit unde îl durea mai tare, l-am văzut cum se întristase, privire aceea îndurerată cu care reuşea să mă înmoaie de fiecare dată.
-Stai acolo, am zis pe un ton răguşit. Nu te apropia de mine. Îmi plecasem capul, cascade de bucle roşcate alunecându-mi pe umeri, în jos.
-De ce ai făcut asta, Nate? îmi îngropasem faţa în palme, îndurerată. Cum ai putut pângări memoria Alessiei? Şi mai ales, de ce cu EA? Cu stricata asta, Nate? cu fiecare propoziţie pe care o spuneam, vocea mi-era cu octavă mai sus. Pentru numele lui Dumnezeu, Nate, cum, cum ai putut să faci asta? Ce e în mintea ta...? De ce, de ce-i faci asta?
O luasem razna, ştiu sigur. Întotdeauna m-am simţit vinovată de moartea Alessiei, deşi n-am recunoscut-o niciodată, ştiam doar în subconştientul meu şi sentimentul de vină mă apăsa numai când îl vedeam pe Nate alături de vreo fată, când vedeam că o tratează diferit de celelalte, că s-ar putea uita la ea mai mult decât la o amică sau colegă. Nu aveam de gând să las pe altcineva să-i ia locul Alessiei. Şi mai ales, nu pe Kristin.
-Tu! Nenorocito, ştiam mereu ce fel de persoană eşti, că eşti cea mai josnică şi o profitoare de mare clasă, alcoolică imbecilă. Ştiu că mă urăşti mai mult decât orice altceva pe lumea asta, dar chiar nu puteai să nu te atingi de ceva ce era al meu, ce-mi era la fel de indispensabil ca aerul? Chiar atât de mult vrei să mă distrugi încât te-ai gândit să-i suceşti mintea fratelui meu ca să-l întorci împotriva mea?
Pe Kristin o pufnise râsul. Ba chiar se ridicase de pe canapea şi se apropia cu paşi mici, privindu-mă de sus, cu un zâmbet sfidător. Începuse să zică ceva, dar nu i-am dat ocazia:
-Nici nu vreau să te ascult. Nu meriţi osteneala! cu asta o lăsasem cu gura căscată. Se uita perplexă la mine, nevenindu-i să creadă. Am păşit înainte, nici nu băgasem în seamă cioburile împrăştiate şi băltoaca cu apă. Mi se pare chiar că şi călcasem într-unul.
-Iar tu, Nate, am zis când am ajuns în dreptul lui – mă privea atât de trist, cu lacrimi în ochi, ruşinat şi vinovat în acelaşi timp. Ei bine, Nate... Tu m-ai dezamăgit.
Nici nu îl văzusem pe Eric în holul ce ducea spre camera mea, privirea îmi era înceţoşată de lacrimi, mi-am dat seama că era acolo şi că se trezise deabia când m-am ciocnit de el şi instinctiv braţele mi s-au înfăşurat în jurul trupului său, ţinându-l strâns.
-Rose! strigase Nate şi după vocea pe care o avea bănuiam că plânge. Mă durea inima să-l aud, vorbesc serios, dar...
-Lasă-mă pe mine, a murmurat Eric şi m-a dus în dormitor. M-a pus pe pat şi m-a privit lung, cercetător.
-Eşti egoistă, a constatat simplu aşezându-se pe pat lângă mine.
Stăteam culcată pe spate şi fixam tavanul cu privirea.
-Aşa şi? O zici doar fiindcă e şi Kristin băgată la mijloc. Uite ce e Eric, eu nu am avut nimic cu vară-ta. Ea s-a purtat mizerabil cu mine de la bun început. Dar nu despre asta e vorba, ci despre singurul lucru în viaţă care m-a marcat atât de tare că m-a făcut să-mi doresc să mor. Moarte acelei fete şi preinfarctul lui Nate. Eric, nu poţi să înţelegi ce e în mintea mea, sufletul meu şi nici nu vei vrea s-o faci, oricât de mult m-ai iubi tu.
Am oftat. Încă mă uitam la tavan, dar ceea ce vedeam eu de fapt erau imagini cu mine din vara în care fusesem internată la clinică şi încercările mele, foarte stupide de altfel, de a-mi face rost de droguri ca să scap de remuşcări.
-În tot acest timp am trăit cu un sigur gând ascuns. Noaptea, târziu, cel puţin pe perioda în care am fost internată la dezintoxicare, stăteam şi mă întrebam dacă eu sunt vinovată de moartea unei tinere inocente, de distrugerea unei familii, unui cămin. Iar faptul că fusesem aproape să-l pierd şi pe Nate odată cu ea mă înnebunea de-a dreptul. Să ştii, Eric, că eu nu m-am lăsat aşa de uşor de droguri. Refuzam să merg la terapie sau dacă o făceam era de faţadă. Mă dădeam vindecată când pe la spate încercam să reiau legătura cu Ethan şi restul şi să-mi fac rost de droguri, ca să mă “binedispun”, să scap de sentimentul ăla de vină.
M-am ridicat în capul oaselor şi am stat aşa, sprijinindu-mă în mâini şi uitându-mă la Eric care se întinsese pe spate şi îşi ţinea mâinile la tâmple.
-Da, Eric. Sunt egoistă, egocentrică şi tot ce mai vrei tu, dar nu pot să-l văd pe Nate cu o altă fată, nu mă lasă inima. Măcar atât pot să fac şi eu pentru Alessia, să mă asigur că nu va fi uitată şi înlocuită vreodată...
Mă durea capul aşa de tare şi nu neapărat pentru că eram mahmură, ci din cauza lacrimilor pe care mă forţam atât să le ţin în mine, să nu le mai dau drumul. Eric s-a ridicat la un moment dat şi m-a tras spre el, strângându-mă uşor în braţe şi sărutându-mi fruntea. A oftat:
-Ţi-am spus-o de atâtea ori şi ţi-o mai spun: te iubesc mai mult decât orice şi tot ce vreau eu e să fiu alături de tine orice s-ar fi întâmplat. Sunt, probabil, singurul imun la defectele tale şi la acea parte a ta care s-a dezlănţuit în urmă cu trei ani şi încă mai sălăsluieşte înăuntrul tău. Nu-i iau apărarea lui Kristin, e viaţa ei, nu mă bag. Dar e un singur lucru pe care vreau să ţi-l spun şi acela e faptul că Nate are o inimă pe care ai face bine să nu o mai răneşti.

Eric şi Kristin plecaseră, iar eu nu ieşisem din camera mea decât în cazuri de urgenţă cum ar fi nevoia la baie. Toată ziua stătusem cu ochii în laptop, ascultând muzică şi bântuind aiurea pe net. Analizând liniştea care domnea în apartament bănuiam că Nate ori plecase la teatru, ori stătea şi el închis în camera lui. Şi amintindu-mi cât de răvăşit şi distrus păruse şi la faptul că duminica teatrul era închis, tindeam să cred varianta a doua.
La un moment dat soneria de la uşă a început să sune. Primul gând care mi-a trecut în minte a fost să-l strig pe Nate şi să-i spun să vadă cine naiba e. Am oftat prelung, mi-am scos căştile şi m-am ridicat a lehamite din pat, târându-mi picioarele până la uşă. Soneria suna în prostie şi ori era o urgenţă sau ceva de genul, ori persoana de dincolo era chiar disperată.
-Rosiiie! am auzit un chiţăit prelung când am deschis uşa şi în secunda următoare Bridget mi-a sărit în faţă şi m-a strâns în braţe.
Nu am apucat să-i zic că nu am chef de ea, că sunt moartă de oboseală, capul mai avea puţin şi-mi exploda şi că mă mai şi certasem cu Nate. S-a autoinvitat înăuntru, şi-a pus frumos paltonul şi geanta în cuier şi a intrat în sufragerie unde s-a trântit pe canapea. Toate astea în timp ce turuia ceva despre Eric şi despărţirea lor. Parcă pomenise şi de Kristin.
-Nate ce face ?
-Cred că doarme. Părea foarte obosit aseară când a venit acasă, i-am răspuns sec ducându-mă la bucătărie.Vrei o cafea, suc, ceva ? am întrebat plictisită.
-Ciocolată caldă ? a întrebat zâmbind dulce. Mi-aduce aminte de serile noastre ca între fete. Când stăteam amândouă la tine în cameră şi vorbeam despre băieţi, ascultam muzică...
Povestea toate astea pe un ton pe care eu nu-l mai auzisem vreodară sau cel puţin nu-mi aminteam să-l fi auzit la ea. Părea oarecum nostalgic. Când m-am întors cu cănile cu ciocolată caldă am suprins-o ştergându-şi lacrimile.
-Eşti bine ? am întrebat-o aşezându-mă lângă ea şi înmânându-i cana. Nu te-am văzut niciodată aşa.
A oftat şi mi-a zis că e bine, că e vorba doar despre despărţirea de Eric. Chiar îl iubise, într-un fel ciudat, pasional şi obsesiv, prietenul meu chiar însemnase ceva pentru ea şi sentimentele pe care le avea pentru el nu le mai avusese pentru nimeni înainte.
-Tu eşti bine ? m-a întrebat ea sorbind cu graţie din lichidul maroniu. După despărţirea de Victor, vreau să zic. Nu mi-a venit să cred când te-am văzut bătându-te cu aia de la a doişpea! Eşti aşa o fiară, Roselyn. Aproape că mi-e frică de tine, a început să râdă.
-Eh, trebuia să se întâmple odată şi odată.
-Victor ar fi fost şocat şi totodată mândru să te vadă în postura de scandalagioaică, a zis cu un zâmbet visător. Ştii că e bolnav ? Are febră mare şi delirează, te strigă...
Am încercat să ascund faptul că mă deranja să discut despre asta acum, zâmbeam fals, mă jucam cu câteva suviţe din părul meu roşcat, în timp ce-mi simţeam ochii umplându-se de lacrimi, ferindu-mă de privirea ei ageră.
E bolnav. Mă cheamă... Să mă duc pe la el ?I-ar face oare bine prezenţa mea ?
O periodă bună de timp niciuna din noi n-a mai spus nimic. Ea îşi plimba privirea abătută prin cameră în timp ce eu fixam uşa de la dormitorul lui Nate. Mă întrebam ce face acolo, nu-i era foame? Sete? Niciodată nu mai stătuse atât de mult în camera lui, începeam să mă îngrijorez. Ar trebui să mă duc la el...
-Mereu am fost invidioasă pe tine, a spus Bridget dintr-o dată şi eu am tresărit, întrcându-mi capul spre ea. Am vrut să întreb ce motive are să mă invidieze. Nu mi-a dat ocazia: Eşti frumoasă, Rose, atât de frumoasă că până şi mie mi-ai dat senzaţia că dacă aş fi băiat tu ai fi iubirea vieţii mele. Ai ceva unic în mişcări, în voce, privire, o graţie şi un stil cum nu mai găseşti la fetele din ziua de azi. Dar nu ăsta e motivul pentru care te-am invidiat mereu, ci faptul că tu îl ai pe Eric.
O spusese atât de simplu, de degajat, de parcă-mi povestea ceva de la liceu nu ceea ce avea pe suflet. Eu o priveam perplexă, nevenindu-mi să cred ce aud. Chiar vorbeam cu Bridget, colega şi prietena mea, fosta iubită a lui Eric ? Bridget... blondina ? Şi cum adică îl aveam pe Eric ?
-Ce vrei să spui ? am murmurat.
-Sunteţi legaţi unul de celălalt, nu ştiu de ce anume sau poate nu vreau să recunosc, dar tu ai un trecut cu el, îţi cunoaşte toate feţele şi tu pe ale lui şi mai ales... Ştii atâtea despre el, despre familia lui. Lucruri pe eu nu le-am ştiut niciodată. Nu ai cum să spui că nu e al tău, că îţi aparţine...
-Greşeşti, Bridget. Nu mi-a aparţinut niciodată, i-am dat mereu cu piciorul şi nu am ştiu să-l apreciez la adevărata lui valoare. Da, ne cunoaştem de mici, ştiu despre el mai multe decât oricine ca şi el despre mine, dar... Nu a fost niciodată al meu. Şi oricum, noi nu ne-am mai vorbit deloc în ultimii trei ani.
-Şi cu toate astea, eu nu l-am avut nici măcar pe un sfert cât l-ai avut tu. De ce crezi că ne-am despărţit, Rose ? În mare parte din cauza lui Kristin, că i-am făcut eu o scenă lui Eric şi asta a enervat-o. Nu mai suportam să ştiu că-mi ascunde atâta, mă săturasem de toate secretele alea şi de tot ceea ce îmi spunea el ca fiind partea neinteresantă a vieţii lui. Eu nu sunt o jucărie pe care o ţii în braţe atunci când te simţi singur, ştii că e a ta şi că te sprijină, ca mai apoi s-o uiţi pe raft.
A oftat prelung.
-Rose, nu sunt atât de proastă cum mă crezi, mi-a spus serioasă, săgetându-mă cu privirea. Crezi că eu nu am observat niciodată cum te priveşte Eric, că juca teatru în tot acest timp ? Că deşi te ironiza şi îşi bătea joc de tine, el de fapt te iubea ? Dar am negat mereu, nu voiam să cred şi oricum, chiar dacă era ceva, era clar că tu îl urai de moarte şi că erai prea fericită cu Victor ca să-i acorzi lui atenţie. Aţi face bine să vă schimbaţi părerile despre mine; nu gândesc, nu-mi folosesc creierul cum trebuie sau câteodată mai deloc, mă prostesc, sunt imatură şi copilăroasă, dar am o inimă şi aceasta e mult mai importantă decât creierul şi orgoliul pe care-l aveţi voi.
Nu ştiam, sincer, nu ştiam ce aş mai putea spune. Bridget... Pur şi simplu mă lăsase fără replică. Ştia aproape totul despre noi doi sau cel puţin tot ceea ce îl privea pe Eric şi sentimentele lui pentru mine.
-Brid, am murmurat, uitându-mă în ochii ei. Îmi – îmi pare sincer rău... Nu am vrut niciodată, cu adevărat, ca voi să vă despărţiţi. Nu am vrut nici să-l rănesc pe Victor sau să mă despart de el, l-am iubit mult şi încă o mai fac. Eu doar... Începusem să plâng şi mă frecam copilăreşte cu pumnii la ochi. Pur şi simplu... Eu l-am iubit mereu pe Eric. Şi mereu, vreau să spun dintotdeauna, de când eram mici, de când... ne-am cunoscut.
Nu ştiu dacă o şocasem cu asta sau se aşteptase, nu ştiu ce reacţie avea, nu vedeam nimic din cauza lacrimilor.
-Ştii, ştii cum ne-am certat ? În generală, când el era a opta şi eu a şaptea, mi-a spus că e îndrăgostit de mine şi mi-a cerut să fiu iubita lui. Pe atunci, ca şi acum de altfel, era un fel de sex-simbol al şcolii, cel mai bun tip, toate îl adorau şi se băteau pentru el. Eu nu eram cine ştie ce, majoritatea fetelor mă urau că eram atât de apropiată de el. Eh, eram totuşi populară printre băieţi. Mă rog, ideea e că atunci când mi s-a confesat am fost îngrozită de ceea mi-ar face fetele şi ce s-ar întâmpla cu imaginea mea şi aşa destul de proastă dacă aş accepta, l-am refuzat sub pretextul că nu-l vedeam mai mult decât un prieten foarte bun, un frate. Asta l-a rănit cumplit, eram prima persoană căreia îi spusese vreodată că o iubeşte...
Toată viaţa mea am fost o egoistă nenorocită, mereu am ştiut asta. Ceea ce nu pot să înţeleg e cum de sunt capabile persoane atât de bune şi de minunate ca fratele meu, Eric şi Victor să mă iubească atât de mult când eu nu merit nici măcar cea mai neînsemnată formă de afecţiune.
Am oftat prelung. Bridget era puţin confuză, vedeam în privirea ei că ar fi vrut să mă întrebe mai multe, poate chiar să mă facă să-i spun totul, dar îi sunase telefonul. Nu ştiam cine e, dar din câte auzisem din mica lor conversaţie, amica mea trebuia să ajungă în zece minute la nu ştiu cine pentru nu ştiu ce motiv.
S-a ridicat, fără să mă privească, cu telefonul la ureche, vorbind în continuare cu persoana respectivă şi-a luat geanta, paltonul şi a ieşit pe uşă, fără să-şi măcar la revedere de la mine.
Am rămas un timp pe canapea privind uimită spre uşă, întrebându-mă dacă era ceva în neregulă cu Bridget şi dacă am făcut oare un bine că i-am spus de Eric. Însă nu pentru mult căci uitându-mă pe fereastră am realizat că se înserase şi Nate tot nu ieşise din camera lui. Şi asta începuse să mă îngrijoreze prea tare...
M-am ridicat de pe canapea, îndreptându-mă către uşa camerei lui. Ştiam sigur că e închisă. Dar nu-mi păsa, mă gândeam că dacă voi bate cu putere în uşă, neîncetat, l-aş putea enerva şi ar putea să-mi deschidă uşă. Aveam de gând să-mi cer iertare pentru ieşirea de azi şi să vorbesc puţin cu el, cum n-am mai vorbit de mult. Eram atât de cufundată în gândurile mele că nu vedeam pe unde merg şi m-am împiedicat de noptiera din colţ.
-Ah, ce doare, am şuierat ridicându-mă cu greu de pe jos. Ce-i asta... ?
Cheia de la camera lui Nate alunecase de pe noptieră şi căzuse pe jos, lângă mine. Am luat-o în mână şi m-am uitat lung la ea.
Îmi venise o idee genială acum că aflasem că uşa nu era încuiată. Îl iubea prea mult şi îl rănisem prea tare ca să mă duc la el cu nişte simple scuze, trebuia să-i demonstrez cumva că-mi părea rău. Şi cum altfel aş putea să-i cer scuze fratelui meu dacă nu făcând ceva ce nu am mai făcut până acum, adică pregătindu-i ceva de mâncare şi răsfăţându-l ?
M-am dus entuziasmată la bucătărie şi fără să am o idee anume despre ceea ce voiam să-i gătesc, am început să scot din bufet castroane şi farfurii, oale şi o carte de bucate. În cele din urmă mă hotărâsem să-i fac ceva rapid şi nu prea complicat, ceva la nivelul meu. O omletă ar fi ideală, cu o salată şi nişte suc şi mai văd eu fac pe acolo.
-Hm, unde e uleiul ? Probabil în dulapul de sus, am spus gânditoare şi mi-am tras un scaun. M-am urcat pe el. am deschis uşile şi am început să caut sticla de ulei printre toate acele borcane şi sticluţe cu condimente. Eram destul de suprinsă să ştiu că aveam atâtea prin casă, dar cum gătitul e una din pasiunile lui Nate nu ar trebui să mă mire.
-Ah, uite-o.
Sticla de ulei era într-un colţ destul de îndepărtat, aşa că m-am întins după ea, scâncind şi încruntându-mă din cauza efortului. Însă la un moment dat am simţit cum scaunul a început să se clatine cu mine şi în următoare secundă, piciorul mi-a alunecat, şi am căzut, lovindu-mă cu capul de colţul mesei.
-ROSELYN!