Pentru că iubesc să trăiesc.

[SnowFlake.]

Capitolul paisprezece - Iluzie, vis sau realitate?

- Ce mama naibii? mi-am auzit vocea umplând incaparea. Vreau să ştiu ce se întâmplă aici şi ce vreţi voi de la noi! am continuat mai apoi.
Am auzit doar râsete. Sincer eu nu puteam să văd dincolo de cuvinte pentru a înţelege ce era aşa de amuzant. Şi poate răspunsul se afla dincolo de simţuri sau poate dincolo de orice emoţie pe care o simt eu în momentul ăsta. Nu pot să cred că simt bucurie! Nu sunt deloc, sunt doar confuză. Ambele sentimente îmi umplu corpul şi mă fac să mă cutremur. Abia acum mi-am dat seama. Primul sentiment nu e al meu. Fantoma aceea se simte aşa, la mine predomina teama.

Nu ştiu din ce motiv, dar am ameţit şi am căzut pe gresie. Capul îmi zvâcneşte uşor şi privirea îmi zboară peste tot prin încăpere. În doar două secunde Key era lângă mine, iar pe faţa sa puteam zări confuzia şi spaima pe care o simţea. Aş fi vrut să nu mai fie speriat şi jur că i-aş fi spus că totul va fi bine, până în momentul în care am văzut sânge pe lângă mine. Vroiam să întreb de unde provine, dar întrebam degeaba. Ştiam deja. De la mine, de la capul meu pe care, printr-un absurd, mi-l spărsesem. Lacrimile au început să-mi brăzdeze obrajii şi durerea mă cuprindea în braţe, iar cu fiecare secundă ce trecea se intensifica.
Am zâmbit gândindu-mă că acesta va fi sfârşitul. Nu e chiar cel pe care mi l-aş fi aşteptat. Şi nici nu am crezut că voi fi în pericol de moarte din cauza unei fantome, şi totuşi: iată-mă.

Am încercat să mă ridic şi am căzut la loc, dar de această dată când am deschis ochii nu mă mai aflam în baia din acel hotel şi capul meu era în stare bună, dacă se poate spune aşa. Mi-am aruncat o privire mirată şi am observat că eram îmbrăcată într-o rochie albă. Era frumoasă, dar nu ştiu de unde a apărut şi totuşi îmi stătea foarte bine. Am ajuns în câteva minute să fiu chiar foarte încântată de ea. Lăsând noua mea rochie la o parte, am zărit în faţă o lumină foarte puternică.
Era ca un fel de poartă care conducea spre altă lume sau spre alt tărâm. În jurul ei străluceau lumini de toate culorile. Era ceva uimitor şi totuşi înfricoşător, deoarece nu ştiam de ce se află aici şi nici pentru ce.

Am făcut câţiva paşi în faţă şi am simţit o atingere uşoară şi pufoasă, dându-mi seama astfel că eram desculţă.
- Claire! am auzit o voce care venea dinspre lumină. Nu-ţi fie teamă, eu sunt aici cu tine.

Mi-a luat ceva timp să-mi dau seama că vocea era a mamei, dar cum? De ce?
În doar câteva secunde se afla lângă mine şi mă privea ca şi cum aş fi fost în prima mea zi de liceu, speriată de nouă mea înfăţişare şi experienţă. Nu vroiam să o dau în bară şi nici acum nu vreau, dar nu prea înţeleg nimic.
- Nu te îngrijora, draga mea. E foarte simplu ce avem de făcut acum. Trebuie să trecem prin acea lumină. Ia-mă de mână şi urmează-mă.
- Dar mamă.. am început eu sfioasă. Ce e în acea lumină? Unde e Key? Cum se poate ca tu să fii aici cu mine când tu eşti, am înghiţit în sec înainte să pronunţ acel cuvânt, moartă?

Ştiu că ultima era o întrebare prea stupidă având în vedere că văd fantome, dar eram sigură că ea îşi găsise pacea după ce m-a ajutat cu Daniel.
Mi-a zâmbit şi m-a mângâiat pe obraz aşa de uşor, de parcă aş fi fost din porţelan.
- Eşti la graniţa dintre viaţă şi moarte.
Atât a putut să-mi spună şi totuşi m-am cutremurat când am auzit-o. Nu cred că eram pregătită să mor. Nu puteam fi pregătită să renunţ la viaţa mea de pe pământ şi totuşi ce aş fi putut face?
Am decis că trebuia să-mi accept sfârşitul, decât să încep să urlu că nu vreau să se întâmple asta. Era inevitabil indiferent de dorinţa mea.
Am strâns-o puternic de mână pe mama şi am arătat spre lumină. Ştia că sunt speriată, puteam vedea asta în ochii ei, dar nu mai putea face nimic să mă aline. Acolo aveam să-mi găsesc pacea sufletească. Sau poate că nu. Poate aveam să mă chinui. Cine ştie ce se poate întâmpla? Presupun că eu, imediat ce voi păşi dincolo.

- Claire! Tu nu mă poţi lăsa, nu acum! Te rog, trezeşte-te.

Am privit sfioasă în jur, dar nu am văzut pe nimeni. Oricum ştiam, acesta era Key.
- Trezeşte-te! Nu vreau să te pierd. Înţelegi? Nu mă lăsa singur. Nu ştiu ce m-aş face fără tine.
În momentul acela ştiam exact ce vroiam. I-am dat drumul mamei şi am început să merg cu paşi repezi în direcţia opusă luminii. M-am întors abia atunci când am fost sigură că mă aflam la o distanţă considerabilă.
- Îmi pare rău. Nu pot veni cu tine acum. Sunt alte persoane acolo jos care au nevoie de mine şi, probabil, şi eu am nevoie de ele.
A chicotit puţin şi m-a privit plină de înţelegere.
- E foarte bine că ştii să te decizi, dar fi atentă data viitoare va trebui să mă urmezi. Vezi ce faci micuţo.

Şi a dispărut. Totul a dispărut: ea, lumina, rochia. Am deschis ochii şi am văzut chipul cel mai drag mie şi am zâmbit.
- Oh! Ştiam eu că nu mă vei lăsa. Eşti bine?
Era cumva o întrebare retorică? Mă aflam într-un spital, aveam capul spart şi eram la câteva secunde distanţă de moarte, şi cu toate astea am răspuns:
- Sunt bine. Mai ales acum. Te iubesc Key. Nu te voi lăsa niciodată singur.
- Nici eu pe tine şi eu te iubesc. Însă ai nevoie de odihnă.

Am dat din cap afirmativ şi am constatat că mă doare. Da, e clar. Sunt mai vie ca niciodată. Mi-a fost frică să închid ochii prima dată, dar luându-l de mână pe Key şi strângându-l tare s-a mai diminuat sentimentul şi am adormit.