Oneshots from Sorin

[Mizantropul]

Un alt text mai vechi, că am o grămadă, de unde să aleg, sper să vă placă. Aştept cu nerăbdare să-mi disecaţi textul :P

Ochii ei

-Vine un tramvai, e treiul, anunţă un ţăran.

Ţăranca sa se repezi spre margine uitându-se după tramvai.

-A...unde?.. A vine treiul!

Tramvaiul frânează, stă câteva zecimi de minut. Gloata se-mbulzeşte, ca de obicei, n-ar mai fi oameni de n-ar face-o. Bilete compostate. Bilete puse-n buzunar. Toţi pe locuri. Ultimii jgheabi şi jgheabe se caţără pe treptele tramvaiului, cu câte două-trei sacoşe în mâini, ajutaţi de câţiva tineri. Tineretul, simţit, îşi oferă locul. Bătrânii refuză cu încăpăţânare. Din ruşine şi inconfort atât tinerii ce s-au sculat, cât şi restul ce stăteau în picioare, nu s-au mai aşezat. Locuri goale, câtă risipă.

Altă staţie; alţi tineri, alţi bătrâni; alţi ţâfnoşi, alţi deranjaţi...

Din fericire eu mi-am găsit loc, la geam; nici n-am băgat de seamă pe nimeni, de fapt, mă uitam la geam , gândeam în gol. N-am băgat de seamă nimic, în afară de propriile scorneli visătoare, până când...

Am observat-o cu coada ochiului drept. Era plină de voioşie, vorbea cu două prietene. Locul ei era cu patru scaune mai în faţă, fiind însdreptat cu faţa spre locul meu. Una dintre prietene era aşezată la geamul opus, cealaltă pe scaunul din faţa ei. Vorbeau, chicoteau, râdeau. Nu-mi păsa. Îi vedeam doar ochii verzi albăstrui. Mă simţeam ciudat şi ameţit, de parcă mai aveam puţin şi cădeam cu tot cu scaunul meu prins de podeaua metalică. O cunoşteam? N-o cunoşteam! dar ochii , două smaralde în doua lacuri mă fascinau, mă duceam dupa sclipirea lor precum zeii după stele. Ochii ei... parcă-i ştiu dintotdeauna.

O priveam de două minute, parcă au trecut doar două secunde. Nu vroiam s-o dezleg, s-o cunosc, decât doar s-o privesc. E precum o poză. Doar o priveşti, îţi aminteşti, te bucuri, te-ntristezi. Dar n-am văzut-o niciodată şi totuşi simt c-o ştiu de la început.

Întorc brusc privirea spre geam încercând să-mi alung poza din cap. E tot acolo. Îi văd reflexia în geam. Dintre toate geamurile tramvaiului, cum se face că numai al ei era şters cel mai bine şi aproape complet...ei cum...

Mă păştea gândul să-ntorc privirea. Dar ceva de necunoscut mă atrăgea, mă-ndemna s-o privesc. Astfel am privit-o în continuare. Cinci minute, zece, cinşpe...Tramvaiul se oprea din staţie în staţie, mai mult patina decât frâna. Roţile zgârâiau fundalul calm şi liniştit, cu o sârmă ruginită de sunet dureros de enervant. Călătorii nu băgau de seamă. S-au obişnuit, de altfel, şi eu; n-ai ce face când avarismul guvernului este aşa de mare încât nu permite schimbarea tramvaielor vechi de patruzeci de ani cu altele cât de cât decente.

Nu simţeam decât privirea ei. Mă încălzea. M-am descheiat la haină, apoi la hanorac, în tramvai erau minus 2 grade şi mie îmi era cald.

Reflexia ei dispăru. Observasem că prietena de la geamul opus o tot făcu să se întoarcă, să-i asculte mai bine vorbele. Clipele din pauză le simţeam, lungi, greoaie, interminabile. Parcă mă uitam la un film bun, captivant şi aşteptam ca publicitatea neroadă şi folositoare - în cazul de faţă, prietena sa, să termine discuţia - să se termine odată.

Chipul calm de înger reveni pe fundal. Şi ospăţul ochilor mei a reînceput. Dulci erau sclipirile ochilor ei.

Iar dispăru. Am aşteptat-o cu certitudinea că va reveni din nou. Glasurile turturicii şi a porumbiţei nu se mai auzeau, nici măcar a îngerului. Nu i-am dat importanţă acestui detaliu, aşteptam lipit cu privirea de geam să reapară. Mai devreme sau mai târziu îşi va întoarce privirea indirect spre ochii mei.

Şi trecea timpul, şi trecea. Tramvaiul întârzia. Vatmanul se luase la trânta vorbelor cu câţiva ţigani cerşetori.

Mă întristam tot mai mult; numai puteam gândi limpede. Îmi pierdusem speranţa. Mi-am zis că mai număr zece secunde şi-mi iau priverea. Zece, nouă, opt....

Şi trei şi doi şi unu.... iar o surpirnd, brusc, cu coada ochiului stâng. Reflexia ei e mai la stânga, ciudat, a..., nu , e chiar ea! Trece strada. O privesc. Mai prind o sclipire de smarald din coada ochiului ei, chiar atunci când şi-a întors capul spre dreapta să vadă dacă poate trece strada în continuare. O sorbeam, cum litoralul soarbe marea. Era ultima licărire, ultima picătură din lumina ochilor ei.

Vroiam să mă ridic, am şovăit câteva secunde. Vroiam să fug după ea, după ochii ei. Smaraldele...

M-am proptit de pe scaun, numai ca după nici două secunde să cad din nou pe el. Tramvaiul pornise brusc şi ferm, cu viteza constant crescând. O privire am mai vrut, o clipă...

Încă mai e acolo, a traversat strada. O văd. Se întoarce, încet şi caută cu privirea ceva. Se întoarce spre mine? spre mine se întoarce!

Nu-mi terminasem bine gândul, că din sensul opus, un tramvai rupse imaginea ei. Privirile ne-au fost tăiate de tramvai. Când tramvaiul trecu, eu eram departe să mai pot vedea până la locul unde rămase. Nici dacă puteam vedea până acolo, tot numai apucam o privire în grabă, scurtă.

Plecase. Mai mult ca sigur plecase.