30-06-2011, 01:00 PM
Dupa extrem de mult timp in care nu am mai postat next-ul am revenit in sfarsit. Ne scuzati imensa intarziere, doar ca am avut niste probleme personale. Stiu ca era randul Laylei sa posteze next-ul, dar am vorbit cu ea la telefon si m-a rugat pe mine sa scriu next-ul, fiindca are niste probleme personale. So, sa n-o mai lungesc mult, fiindca cred ca deja v-ati plictisit. Aici aveti next. Multumim pentru comentarii si va mai asteptam! Lectura placuta si scuzati eventualele greseli de tastare! Si nu in ultimul rand vreau sa dedicam acest capitol celor doua cititoare fidele ale noastre si anume: ♥Venus^.^Roseta♫ si AnyOne . Els3 !. xO Va iubesc fetelor! >:D< Enjoy! >:D<
Caitolul sase- Minciuna
Dimineata si-a facut aparitia extrem de repede, intr-un ritm aproape nesesizat de mine. Ceasul de culoare verde, de pe noptiera din stanga patului, a inceput sa sune trezindu-ma la realitate pentru a incepe o noua zi. Dezamagita si demoralizata m-am ridicat usor din pat, indreptandu-ma spre baie pentru a-mi face obijnuita siesta de dimineata. Dupa ce m-am spalat pe dinti si pe fata, mi-am lasat hainele sa alunece asemenea unei frunze moarte, ce paraseste bratele falnicilor copaci, luandu-si ’’ramas bun’’, pe gresia rece si am intrat in cabina de dus. Am dat drumul jetului caldut de apa ce a inceput sa-mi purifice intreg corpul si am luat un burete pe care am tornat putin spumant cu aroma de cirese, dupa care am inceput sa-mi curat trupul alb ca spuma laptelui. Dupa zece minute in care nu am facut altceva decat sa ma rasfat sub dus, am oprit apa, mi-am sters corpul cu un prosop rosu asemenea sangelui.
Mi-am infasurat in jurul trupului alt prosop, de aceasta data asemenea albastrului infinit al boltei ceresti si am revenit in camera. M-am indreptat spre dulapul cu haine de unde mi-am ales o pereche de pantaloni scurti, negri si un tricou albastru cu un fluture negru pe el. Mi-am ales un set de bijuterii din argint compus dintr-un lantisor, un inel, o pereche de cercei si o bratara. M-am pieptanat, mi-am prins parul intr-o coada, sus si m-am incaltat cu o pereche de tenisi negri cu stelute albe. Am luat niste bani pentru a-i cumpara mamei niste mancare, am incuiat usa si am pornit spre spital. In drum, m-am oprit la un magazin de unde am luat doua iauturi, o paine, niste parizer, niste mere si pere si o sticla de apa plata. Dupa ce am achitat produsele achizitionate mi-am continuat drumul si in zece minute am ajuns la spital. Am urcat la etajul trei unde se afla salonul mamei si am batut la usa. Dupa ce mi s-a dat permisiunea sa intru, am pasit usor, cautand-o cu privirea pe mama. Am observat ca statea pe pat si ma astepta.
- Sarut mana, mama! Am venit iar, precum ti-am promis. Poftim, ti-am adus niste mancare, am spus dupa care i-am inmanat plasa in care se aflau produsele alimentare
- Sa cresti mare, fata mea! Ma bucur enorm de mult ca ai venit. Te rog, ia loc. Avem de discutat! mi-a spus aceasta, serioasa
- Da, mama, spune, ascult!
- Voiam sa te intreb daca mai ai vesti noi in legatura cu starea mea, dar te rog fi sincera.
Tocmai de ce ma temeam eu ca ma va intreba…Acum ce sa ii spun… Nu am mai mintit-o pana acum, dar este o situatie delicata si nu am de gand sa-i spun adevarul pentru ca starea sa este deja instabila si nu vreau sa i-o inrautatesc eu. Este spre binele sau sa nu stie momentan adevarul.
- Pai am vorbit ieri cu domnul doctor si a zis ca nu a mai aparut nici o complicatie. Momentan esti bine si tu, si copilul. Stai linistita, nu ai de ce sa iti faci griji! i-am spus, schitand un zambet fals, in incercarea de a o linistii, fiindca nu ii facea bine sa fie agitata, putea sa isi inrautateasca si mai mult starea deja instabila
- Multumesc fata mea ca ai fost sincera cu mine. M-ai mai linistit. Multmesc mult inca odata pentru tot ce ai facut si faci pentru mine!
- Nu ai pentru ce sa imi multumesti mama. Pana acum tu ai fost mereu alaturi de mine, iar acum a venit timpul sa fac si eu ceva pentru a-ti multumi pentru tot timpul in care m-ai ajutat. Acum, asteapta-ma te rog zece minute. Merg sa mai discut cu domnul doctor sa vedem cand o sa te externeze din spital.
- Bine fata mea. O sa te astept!
Dupa ce am spus acestea, am iesit ca o furtuna din salon si m-am indreptat spre cabinetul doctorului. Pe parcursul conversatiei cu mama, abia m-am abtinut sa nu plang. Imi pare extrem de rau ca trebuie sa o mint in halul acesta, dar este spre binele ei. Nu trebuie sa stie adevarul, cel putin nu in aceasta perioada atat de critica. Sper doar ca doctorul sa-mi dea vesti mai bune de aceasta data. Ajunsa in fata cabinetului acestuia, bat la usa si sunt poftita inauntru. Salut politicos, iar acesta ma invita sa iau un loc pe scaun. Incepe sa-mi dea mai multe detalii despre starea mamei care nu sunt deloc bucuratoare. Imi spune ca daca nu avorteaza mai repede, la nastere risca sa isi piarda viata ea si doar copilul sa fie salvat. Nu-mi vine sa cred ce-mi aud urechiile… Cum adica mama mea sa moara? Nu, asa ceva nu se poate. E inadmisibil! Nu voi lasa sa se intample asta! Sub nici o forma nu voi permite ca femeia ce mi-a dat nastere, m-a crescut, m-a iubit si mi-a dat o educatie sa moara! I-am multumit domnului doctor pentru detalii si am parasit incaperea. M-am intors in salonul mamei si i-am spus ca mai trebuie sa stea cateva zile in spital pentru niste analize mai amanuntite, dupa care mi-am luat la revedere, spunandu-i ca trebuie sa plec, dar ca o voi vizita si maine. Dupa acestea, am parasit incinta spitalului si in cincisprezece minute am ajuns acasa. M-am descaltat si m-am trantit pe canapea, incepand sa reflectez asupra tuturor lucrurilor care s-au intamplat pana acum.
Inima imi bate cu o viteza nebanuita, simt ca traiesc intens, incertitudinea se scurge prin vene. Nesiguranta se naste din ascunderea adevarului, as vrea sa am un duh caruia sa-i cer sa imi indeplineasca trei dorinte. Mi-ar ajunge sa fiu fericita pentru ca stiu cum sa imi alimentez bucuria, dar nu reusesc sa o gasesc. O caut de ceva timp intr-un intuneric ciudat, din cand in cand se mai aprinde o luminita, dar se stinge repede caci increderea dispare. Viata perfecta e undeva departe, o pipai cu gandul si visez. Traiesc in doua lumi, fericirea se naste in mine, creste cu repeziciune, dar se sinucide cand se izbeste de adevarul din aceasta lume. Sunt trista si plang, un mod de a suferi. Fericirea nu exista pentru mine. Imi las ratiunea sa se imbete cu visuri.
Fericirea nu se gaseste in bogatie, frumusete sau intelepciune, am cautat-o si nu este. Fericirea se naste din ganduri, cuvinte, sentimente, inima. Simt atata furie incat rup mana dupa mana si exprim tot mai putin. Urasc viata, unde e omul cu destinul sa-l ucid? L-as face bucatele si mi-as schimba destinul. Sufar pentru ca ’’n-am nimic’’. Ma duc la intalnire cu nimicul prin parcul solitar, cinez cu el in serile cu luna plina si ajung sa cant nimicul cu vocea grava. Si anii trec… Si inocenta mea ma pedepseste. Cu ochii in lacrimi caut spre cer si implor alinare divina. E ziua in care altarele cad si nu mai exista lumina. Prin labirintul noptii merg, dar nu exista scapare. Alerg spre lumina firava si totul moare in calea mea. Ma simt ca un inger murdar, un inger cu aripi taiate. ncerc sa merg mai departe, dar totul mi se pare ca un abis in care ma tot afund si oricat as incerca sa ma inalt, simt ca nu mai am scapare…
Sufar nemangaiata, plangand in tacere. Sunt uitata, lasata in urma. Sunt pierduta in ganduri, in amintiri…Sper la ceva care sa ma salveze, dar nu voi primi niciodata ceea ce vreau cu adevarat. Necazul ma urmareste pretutindeni, caut perfectiunea. Ma descarc in tacere, fara dorinta de a mai spera la ceva…lacrimile mele au curs degeaba. Nu au ramas decat simple picuraturi cu care s-au hranit acele flori ale suferintei mele…
Se mai aud acum, doar lacrimile mele care lovesc cu greu pamantul care nu ma aude. Nu sunt auzita de nimeni, de nimic. Ma inchid tot mai mult in mine. Norii m-au invaluit in negura lor. Soarele fericirii fuge de mine. Sunt fiica Suferintei…Reflectez…Stau singura in universul meu. Timpul a trecut peste mine si inima mi-a intunecat-o. Incerc sa imi amintesc ceva frumos, incerc sa zambesc, dar dragostea mi-a luat cu ea si ultimul strop de bucurie. Incep s-o urasc, incep sa urasc tot ce este in jurul meu, dar totusi tac.
Nu mai am puterea sa rezist… Simt ca, cu fiecare minut ce trece ma prabusesc. Nu mai inteleg nimic. Brusc, o moleseala ma cuprinde, iar ca prin farmec, adorm, avand un somn linisit, cum nu mai avusesem de mult timp…
____________________________________________________________________________
Asta este tot. Speram sa va placa si asteptam in continuare critici/sfaturi/pareri/aprecieri/sugestii, orice este binevenit ^_^.
Caitolul sase- Minciuna
Dimineata si-a facut aparitia extrem de repede, intr-un ritm aproape nesesizat de mine. Ceasul de culoare verde, de pe noptiera din stanga patului, a inceput sa sune trezindu-ma la realitate pentru a incepe o noua zi. Dezamagita si demoralizata m-am ridicat usor din pat, indreptandu-ma spre baie pentru a-mi face obijnuita siesta de dimineata. Dupa ce m-am spalat pe dinti si pe fata, mi-am lasat hainele sa alunece asemenea unei frunze moarte, ce paraseste bratele falnicilor copaci, luandu-si ’’ramas bun’’, pe gresia rece si am intrat in cabina de dus. Am dat drumul jetului caldut de apa ce a inceput sa-mi purifice intreg corpul si am luat un burete pe care am tornat putin spumant cu aroma de cirese, dupa care am inceput sa-mi curat trupul alb ca spuma laptelui. Dupa zece minute in care nu am facut altceva decat sa ma rasfat sub dus, am oprit apa, mi-am sters corpul cu un prosop rosu asemenea sangelui.
Mi-am infasurat in jurul trupului alt prosop, de aceasta data asemenea albastrului infinit al boltei ceresti si am revenit in camera. M-am indreptat spre dulapul cu haine de unde mi-am ales o pereche de pantaloni scurti, negri si un tricou albastru cu un fluture negru pe el. Mi-am ales un set de bijuterii din argint compus dintr-un lantisor, un inel, o pereche de cercei si o bratara. M-am pieptanat, mi-am prins parul intr-o coada, sus si m-am incaltat cu o pereche de tenisi negri cu stelute albe. Am luat niste bani pentru a-i cumpara mamei niste mancare, am incuiat usa si am pornit spre spital. In drum, m-am oprit la un magazin de unde am luat doua iauturi, o paine, niste parizer, niste mere si pere si o sticla de apa plata. Dupa ce am achitat produsele achizitionate mi-am continuat drumul si in zece minute am ajuns la spital. Am urcat la etajul trei unde se afla salonul mamei si am batut la usa. Dupa ce mi s-a dat permisiunea sa intru, am pasit usor, cautand-o cu privirea pe mama. Am observat ca statea pe pat si ma astepta.
- Sarut mana, mama! Am venit iar, precum ti-am promis. Poftim, ti-am adus niste mancare, am spus dupa care i-am inmanat plasa in care se aflau produsele alimentare
- Sa cresti mare, fata mea! Ma bucur enorm de mult ca ai venit. Te rog, ia loc. Avem de discutat! mi-a spus aceasta, serioasa
- Da, mama, spune, ascult!
- Voiam sa te intreb daca mai ai vesti noi in legatura cu starea mea, dar te rog fi sincera.
Tocmai de ce ma temeam eu ca ma va intreba…Acum ce sa ii spun… Nu am mai mintit-o pana acum, dar este o situatie delicata si nu am de gand sa-i spun adevarul pentru ca starea sa este deja instabila si nu vreau sa i-o inrautatesc eu. Este spre binele sau sa nu stie momentan adevarul.
- Pai am vorbit ieri cu domnul doctor si a zis ca nu a mai aparut nici o complicatie. Momentan esti bine si tu, si copilul. Stai linistita, nu ai de ce sa iti faci griji! i-am spus, schitand un zambet fals, in incercarea de a o linistii, fiindca nu ii facea bine sa fie agitata, putea sa isi inrautateasca si mai mult starea deja instabila
- Multumesc fata mea ca ai fost sincera cu mine. M-ai mai linistit. Multmesc mult inca odata pentru tot ce ai facut si faci pentru mine!
- Nu ai pentru ce sa imi multumesti mama. Pana acum tu ai fost mereu alaturi de mine, iar acum a venit timpul sa fac si eu ceva pentru a-ti multumi pentru tot timpul in care m-ai ajutat. Acum, asteapta-ma te rog zece minute. Merg sa mai discut cu domnul doctor sa vedem cand o sa te externeze din spital.
- Bine fata mea. O sa te astept!
Dupa ce am spus acestea, am iesit ca o furtuna din salon si m-am indreptat spre cabinetul doctorului. Pe parcursul conversatiei cu mama, abia m-am abtinut sa nu plang. Imi pare extrem de rau ca trebuie sa o mint in halul acesta, dar este spre binele ei. Nu trebuie sa stie adevarul, cel putin nu in aceasta perioada atat de critica. Sper doar ca doctorul sa-mi dea vesti mai bune de aceasta data. Ajunsa in fata cabinetului acestuia, bat la usa si sunt poftita inauntru. Salut politicos, iar acesta ma invita sa iau un loc pe scaun. Incepe sa-mi dea mai multe detalii despre starea mamei care nu sunt deloc bucuratoare. Imi spune ca daca nu avorteaza mai repede, la nastere risca sa isi piarda viata ea si doar copilul sa fie salvat. Nu-mi vine sa cred ce-mi aud urechiile… Cum adica mama mea sa moara? Nu, asa ceva nu se poate. E inadmisibil! Nu voi lasa sa se intample asta! Sub nici o forma nu voi permite ca femeia ce mi-a dat nastere, m-a crescut, m-a iubit si mi-a dat o educatie sa moara! I-am multumit domnului doctor pentru detalii si am parasit incaperea. M-am intors in salonul mamei si i-am spus ca mai trebuie sa stea cateva zile in spital pentru niste analize mai amanuntite, dupa care mi-am luat la revedere, spunandu-i ca trebuie sa plec, dar ca o voi vizita si maine. Dupa acestea, am parasit incinta spitalului si in cincisprezece minute am ajuns acasa. M-am descaltat si m-am trantit pe canapea, incepand sa reflectez asupra tuturor lucrurilor care s-au intamplat pana acum.
Inima imi bate cu o viteza nebanuita, simt ca traiesc intens, incertitudinea se scurge prin vene. Nesiguranta se naste din ascunderea adevarului, as vrea sa am un duh caruia sa-i cer sa imi indeplineasca trei dorinte. Mi-ar ajunge sa fiu fericita pentru ca stiu cum sa imi alimentez bucuria, dar nu reusesc sa o gasesc. O caut de ceva timp intr-un intuneric ciudat, din cand in cand se mai aprinde o luminita, dar se stinge repede caci increderea dispare. Viata perfecta e undeva departe, o pipai cu gandul si visez. Traiesc in doua lumi, fericirea se naste in mine, creste cu repeziciune, dar se sinucide cand se izbeste de adevarul din aceasta lume. Sunt trista si plang, un mod de a suferi. Fericirea nu exista pentru mine. Imi las ratiunea sa se imbete cu visuri.
Fericirea nu se gaseste in bogatie, frumusete sau intelepciune, am cautat-o si nu este. Fericirea se naste din ganduri, cuvinte, sentimente, inima. Simt atata furie incat rup mana dupa mana si exprim tot mai putin. Urasc viata, unde e omul cu destinul sa-l ucid? L-as face bucatele si mi-as schimba destinul. Sufar pentru ca ’’n-am nimic’’. Ma duc la intalnire cu nimicul prin parcul solitar, cinez cu el in serile cu luna plina si ajung sa cant nimicul cu vocea grava. Si anii trec… Si inocenta mea ma pedepseste. Cu ochii in lacrimi caut spre cer si implor alinare divina. E ziua in care altarele cad si nu mai exista lumina. Prin labirintul noptii merg, dar nu exista scapare. Alerg spre lumina firava si totul moare in calea mea. Ma simt ca un inger murdar, un inger cu aripi taiate. ncerc sa merg mai departe, dar totul mi se pare ca un abis in care ma tot afund si oricat as incerca sa ma inalt, simt ca nu mai am scapare…
Sufar nemangaiata, plangand in tacere. Sunt uitata, lasata in urma. Sunt pierduta in ganduri, in amintiri…Sper la ceva care sa ma salveze, dar nu voi primi niciodata ceea ce vreau cu adevarat. Necazul ma urmareste pretutindeni, caut perfectiunea. Ma descarc in tacere, fara dorinta de a mai spera la ceva…lacrimile mele au curs degeaba. Nu au ramas decat simple picuraturi cu care s-au hranit acele flori ale suferintei mele…
Se mai aud acum, doar lacrimile mele care lovesc cu greu pamantul care nu ma aude. Nu sunt auzita de nimeni, de nimic. Ma inchid tot mai mult in mine. Norii m-au invaluit in negura lor. Soarele fericirii fuge de mine. Sunt fiica Suferintei…Reflectez…Stau singura in universul meu. Timpul a trecut peste mine si inima mi-a intunecat-o. Incerc sa imi amintesc ceva frumos, incerc sa zambesc, dar dragostea mi-a luat cu ea si ultimul strop de bucurie. Incep s-o urasc, incep sa urasc tot ce este in jurul meu, dar totusi tac.
Nu mai am puterea sa rezist… Simt ca, cu fiecare minut ce trece ma prabusesc. Nu mai inteleg nimic. Brusc, o moleseala ma cuprinde, iar ca prin farmec, adorm, avand un somn linisit, cum nu mai avusesem de mult timp…
____________________________________________________________________________
Asta este tot. Speram sa va placa si asteptam in continuare critici/sfaturi/pareri/aprecieri/sugestii, orice este binevenit ^_^.
![[Imagine: j5atg3.png]](http://i56.tinypic.com/j5atg3.png)