Regis de Aeternum: Existenţă duală

[aurelyon]

Welcome back. Nu/i nimic, ca bucur ca ai revenit. Credeam ca ficul a fost inchis, nu ma asteptam la un comm. Thx.


Florenţa se uita la el cu un amestec de ură şi disperare, dar băiatul îi susţinu privirea autoritară. Ochii ei îi promiteau o viaţă de coşmar, dacă el o trăda, dar băiatul nu se sperie, nici când respiraţia ei deveni şuierătoare.
Îşi înălţă fruntea, cu o tristeţe nemărginită în priviri, apoi işi plecă ochii, spăşit şi-şi aplecă capul, ca şi cum ar fi recunoscut în mica lui prietenă o putere pe care n-o putea tăgădui şi se abandona acum în voia ei.
Dacă Leonard ar fi înţeles această dispută mută, ar fi putut crede că Florenţa îl şantaja pe Doryan, dar nimeni nu i-ar fi putut spune şi care era greşeala pentru care plătea băiatul de atâta amar de vreme.
Împuşcătura răsună în mintea băiatului, ce-şi trecu încet mâna peste faţă, oftând. Se miră că mai erau încă unii ce credeau că pot ucide un Regis.
Fata se apropie de măsuţa de cafea şi, cu un gest, făcu ca pachetul de cărţi de joc de pe marginea ei, să se împrăştie prin cameră de parcă ar fi trecut peste ele o furtună. Leonard tresări uşor şi se aşeză mai confortabil în fotoliul său, cu ochii ţintă la Doryan.
Florenţa şezu pe canapea. Îşi strânse genunchii la piept şi după ce-şi aranjă cu grijă rochia de voal peste ei, şi-i înconjura cu braţele. Pentru înfăţişarea ei fantomatică, fata alesese involuntar rochia albastră pe care o purtase cu o zi înainte de a muri, ci nu pe cea de mireasă, cu care fusese îngropată, după ritual.
Oftă adânc şi-şi lăsă fruntea pe genunchi, suspinând.
Leonard nu era sigur dacă gestul acesta fusese al spiritului sau al lui Doryan, prin puterile lui telekinetice. Tristeţea din ochii băiatului îl convinse de existenţa ei şi atunci, omul zâmbi încurajator.
Era o nebunie. Doryan îşi ridică ochii către medic :
- Nu, răspuns cu fermitate în glas, deşi era conştient că renunţa poate la partea lui de fericire.
Omul oftă şi se sculă de pe fotoliu. Se apropie de el şi îi zise cu simplitate:
- Sunt ÅŸi alte metode de a te vindeca de ea.
Doryan nu voia să se “vindece“ de ea. Flor nu era un virus, chiar dacă câteodată îi dădea motive să vrea s-o alunge.
- Nu, repetă el, cu voce moale.
Îşi ridică ochii către om, cu un zâmbet vag aşternut pe buze.
- Dar ce vrei tu, atunci?! îl întrebă Leo, cu un amestec de indignare şi amărăciune. Nu înţelegi că aceasta e una din căile ce duc spre libertate?...
Doyan nu-i răspunse. Îl uimea cât de simplu părea totul din afară. Scăpăm de Florenţa şi totul e ok. Adio, Rymnotech, adio profeţii, o viaţă normală.
Băiatul oftă, studiind imaginea fantomatică a fetei.
- Există şi alt mod de a scăpa, dar mai întâi, trebuie să rezolv ceva important, explică Doryan.
Omul încuviinţă.
- Mi-ai spus că nu-ţi plac şedinţele clasice, cu stat pe canapea şi privit în tavan.
Băiatul negă, zâmbind.
- Uite ce vreau să faci atunci, îi zise pe un ton intim. Vreau să mergi în camera ta, să-ţi iei laptopul şi să-mi scrii într-un e-mail etapele vieţii dumitale.
- Hm, e cam acelaşi lucru, zise cu o grimasă de neplăcere.
- Nu, nu este, insistă omul. Gândeşte că eşti singur, fără întrebările mele inopinante, care te-ar putea tulbura. Aşa îmi răspunzi ce vrei tu.
- Şi, am vreun termen de trimitere a mailului?... întrebă uşor amuzat.
- Nu, îmi trimiţi pe măsură ce scrii. Cred că fiecare întrebare va avea un răspuns de vreo pagină sau două. Adică, asta cred, căci ştiu despre viaţa dumitale, că a fost foarte aventuroasă până acum.
Leo se îndreptă către uşă, culegându-şi în drum, geanta diplomat pe care o lăsase pe un scaun. Când ajunse la ieşire, deschise geanta pe genunchiul ridicat şi din grămada aia de foi, scoase un post it roşu, pe care i-l intinse.
În timp ce omul îşi închidea înapoi geanta, Doryan îşi trecu ochii peste conţinutul biletului, constatând că erau cinci întrebări, destul de simple la prima vedere. Zece pagini… Eh, asta s-o creada el, că n-avea să-şi piardă vremea cu prostiile astea.
Florenţa studie şi ea biletul, uitându-se peste umărul băiatului.
- Mariusz are probleme, nu-i aşa?... întrebă omul, fixându-l cu privirea.
Doryan şovăi o secundă, uimit, apoi zâmbi şi clătină din cap.
- Niciuna pe care n-o poate rezolva. Deci... , ştii tot? zise, muşcându-şi uşor buzele.
- Bineînţeles. Toată discuţia noastră ai stat ca pe ace, era normal să înţeleg. Hai, ai grijă de dumneata şi spor la scris! îi ură psihiatrul, apoi dispăru dincolo de uşa neagră din lemn de stejar.