Aripi insangerate

[BloodyInnocence]

stiu ca ati asteptat mult pentru aceasta continuare si ca este mica, dar nu am tocmai inspiratie sa scriu povestea si mai am putin si nu o sa mai am ce sa postez...:| nu credeam ca o sa se intample in veci asta la aceasta poveste, dat fiind faptul ca aveam cel putin vreo 100 de pagini in plus scrise fata de ceea ce posta aici.
enjoy and pls do tell what u think.;)

În camera conducătoarei

„Cât de liniştită pare. Cât de uşor ne poate păcăli pe toţi că este dură şi nepăsătoare. Şi totuşi eu ştiu mai bine, mult mai bine. Oare de ce nu am văzut asta mai devreme? De ce nu am înţeles că ea de fapt purta în tot acest timp o mască? O purta şi o poartă pentru binele nostru, pentru a nu ne îngrijora pe noi, pentru a ne proteja tot pe noi. Noi cei care de fapt trebuie să o protejăm pe ea. Pentru că într-un final, doar ea contează. Ceilalţi sunt doar pentru a o ajuta pe ea să îşi îndeplinească misiunea. Tot ceea ce o rănea, tot ceea ce o durea, orice problemă ar fi avut, le îngropa pe toate adânc în mintea şi în inima ei pentru a putea să afişeze acel zâmbet cald şi sincer. Iar atunci când nu a mai putut să ascundă faptul că se simte singură şi că vrea pe cineva care să o iubească, să fie lângă ea, să o înţeleagă şi să o sprijine, eu i-am întors spatele. Ce spune asta despre mine? Cum am putut eu să fac aşa ceva? Nici eu nu ştiu.”
La toate acestea şi încă mai mult de atât se gândea Ikusa în timp ce stătea în pat lângă dulcea lui conducătoare.

Soarele apusese de mult, iar lună strălucea pe cer, înfrumuseţată de micile făclii de lumină care clipeau din când în când. Lumina acelui astru pur îi proteja pe amândoi, oferindu-le în acelaşi timp o frumuseţe inocentă, îngheţată.
Părul lung al lui Ikusa de un negru abisal cu reflexii albastre se amesteca cu cel al lui Ayame ce era la fel de roşiu precum sângele. Era atât de ciudat pentru înger să stea lângă ea, să se uite la chipul ei şi să îşi amintească cum o iubise o dată, de mult. Cât de perfect se simţea în acele clipe şi cât de fericită era scumpa lui conducătoare. Imagini îi apăreau în faţa ochilor, imagini cu diferite întâmplări dintr-un timp de mult uitat care îl făceau să se întrebe cum de era posibil aşa ceva.
Nu era înger în Eden care să nu îşi amintească ziua în care Ayame a apărut din neant în mijlocul câmpului de luptă începând să plângă şi să ţipe să înceteze. Era acolo la doi paşi de acea fiinţă care arăta ca un copil în vârstă de zece ani şi ar fi rămas blocat, uitându-se la acea apariţie dacă nu ar fi văzut cum o sabie se îndrepta spre ea. Cine aruncase sabia, nu ştia, tot ceea ce ştia era că trebuia să o salveze şi aşa şi făcu. Murise atunci şi acolo împăcat cu gândul că a reuşit să salveze acel copil, dar îşi amintea. Îşi amintea mult prea bine când apăruse. Aşa că toate acele amintiri care era mult mai vechi decât momentul în care şi-a făcut apariţia Ayame nu aveau sens. Nu aveau sens dacă era să creadă istoria lor, dar dacă dădea crezare poveştilor interzise atunci totul prindea sens.

Ayame se mişcă aducându-l pe Ikusa cu gândul înapoi la prezent. Se ridică din senin în fund, deschizându-şi ochii fără să se uite în jurul ei. După câte şi-a putut da seama Ikusa, ea nu era conştientă de prezenţa sa în încăpere. Se uita în gol, amintindu-şi numai ea ştie ce întâmplări, dar după toate aparenţele, nu erau frumoase. De fapt, dacă se lua după micile cristale de forma unor perle incolore ce îi pătau rochia subţire din mătase albastră, nu erau deloc plăcute. Arată groaznic. Niciodată nu suportase să o vadă tristă sau plângând şi întotdeauna numai atunci când era el în preajma ea avea aceste ieşiri. Se întrebă în acea clipă câte nopţi avusese când se trezise aşa şi începuse să plângă. Nu avea niciodată să afle răspunsul la această întrebare. Ziua nu se întâmpla des acest lucru, câteodată sentimentele şi amintirile o copleşeau, iar ea nu mai putea să oprească lacrimile amare să curgă. De câte ori se întâmplase asta, el se afla în jur pentru a o consola şi încerca să o consoleze cât de bine putea. La început i se părea ciudat că numai atunci când ea era în compania lui începea să plângă, însă nu îl deranjase niciodată. Tăcuse de fiecare dată şi o lăsase să plângă pe umărul său, consolând-o, liniştind-o. Întotdeauna fusese singura persoană care reuşea să o calmeze şi în acele clipe nu i se mai părea o coincidenţă acest lucru. Era singura persoană care reuşea din cauza trecutului, trecutului în care ei doi erau iubiţi. Chiar dacă nu erau conştienţi de asta, subconştientul lor îi îndemna să petreacă timpul împreună.
Se strecură în spatele ei şi o îmbrăţişă, lipindu-i capul de pieptul său. Nu îl uimi deloc faptul că Ayame nici măcar nu se împotrivise ci se sucise puţin pentru a-şi îngropa faţa în pieptul său. Era un sentiment atât de cunoscut, de perfect să o ţină aşa în braţe că uită tot ceea ce se întâmplase. Ar fi vrut să stea aşa pentru restul eternităţii. Inconştient, începu să se joace cu părul ei, băgând mâna în acesta şi bucurându-se de cât de mătăsos era. Dar ca orice vis frumos şi acesta trebuia să se termine.
- Totul este frumos şi ideal noaptea, dar o dată cu prima rază de soare vraja dispare gonită întotdeauna de crudă realitate, a şoptit Ayame punându-şi mâinile pe pieptul Fallen Angelului şi ieşind din îmbrăţişarea să.

Vroia să îşi ia şi mâinile, dar Ikusa i le prinse înainte să poată să şi le retragă. Se uitau unul la altul fără să scoată un cuvânt. De altfel, nici unul dintre ei nu ştiau ce să spună. Ikusa ar fi vrut să îşi ceară scuze pentru că a făcut-o să sufere, dar nu îşi găsea cuvintele, iar atitudinea ei rece, distantă şi aproape defensivă nu îl ajuta deloc. Trebuia, însă, să îşi aducă aminte că era vina lui pentru purtarea ei. Nu putea să îi ceară să uite tot şi să o ia de la început. Nici chiar el nu putea să uite ceea ce se întâmplase, oricât de mult şi-ar fi dori şi apoi dacă nu ar fi fost acea întâmplare nu ar mai fi recunoscut că o iubea cu adevărat. Avea să îi repete acest adevăr până avea să îl accepte şi să treacă peste acele nenorocite de cuvinte rostite fără a fi gândite.
Oftă şi pentru prima oară în acea noapte o privi direct în acei ochi verzi şi duri ca smaraldul care îl priveau înapoi.
- Deci... trebuie să îmi cer scuze pentru ceea ce am spus azi, zise într-o singură suflare.
Dacă ar fi fost mai lungă fraza cu siguranţă că s-ar fi sufocat.
- Nu ai de ce să îţi ceri scuze, zise Ayame păstrându-şi aceeaşi expresie goală, rece, înspăimântătoare.
Avea să îl chinuie, dar o merita. Durerea ce i-o provocase nu era vizibilă, dar ar fi fost mai bine dacă ar fi fost. Măcar aceea nu s-ar fi vindecat atât de greu, însă avea să îşi dea toată silinţa pentru a astupa acea gaură din inima ei ce i-o provocase el cu inconştienţa sa.

- Ştii foarte bine ce s-a întâmplat, ce am spus, cum te-am rănit. Vreau să îmi cer scuze şi să îţi spun că nimic nu este adevărat. Nu vroiam să recunoşti adevărul din cauză că îmi era frică de consecinţe, încă îmi mai este frică de ele, dar nu pentru mine ci pentru tine. Nu îmi pasă ce îmi vor face, însă tu... te iubesc, Ayame. Vreau să te protejez, să te feresc de toată durerea şi răutatea din această lume. Îmi pare rău pentru ceea ce am zis mai devreme.
Ayame continua să aibe aceeaşi expresie, nelăsându-se impresionată de cuvintele sale. Era prea frumos să fie adevărat. Trebuia ca ceea ce trăia să fie un vis, îşi zicea încercând să zdrobească speranţa ce se năştea încet în inima ei la auzul acelor cuvinte. Ar fi vrut să să îl creadă, să fie adevărat, dar era mult prea uşor şi nimic în viaţa ei nu fusese uşor. Nimic nu mai fusese uşor din clipa în care pusese piciorul pe acel câmp de luptă. Încă de atunci, chiar dacă avea doar zece ani, ştia care îi era rolul, de ce fusese trimisă acolo între ei.

Îşi simţea sufletul plângând, disperând şi tot ce ar fi vrut era să îşi pună capul pe pernă şi să doarmă, uitând de tot. Să nu mai poate fi chinuită cu acest fel de vise, însă soarta nu o lăsa, aşa că înghiţi nodul ce i se formase în gât şi îi răspunse.
- Ikusa... stătu puţin pe gânduri, alegându-şi cuvintele cu grijă până să continue, nu dorea să fie nevoită să se repete. Aş vrea să te cred, crede-mă, chiar aş vrea, dar adevărul este că nu pot. Aş fi renunţat la orice, la absolut orice pentru a fi cu tine, pentru a fi iubită, dar m-ai rănit şi întotdeauna o să mă întreb care este de fapt adevărul. Oricât de mult aş vrea să ştiu că mă iubeşti pe mine, nu mai sunt sigură de asta. Mă întreb dacă nu cumva o iubeşti pe Yuri, nu pe mine. Yuri seamănă cu mine, cea de la început, înainte să fiu maturizată şi schimbată de toate întâmplările prin care am trecut. Tu te-ai îndrăgostit de acea persoană de acum mult timp, nu de mine, cea de-acum.

Îşi eliberă mâinile din închisoarea constituită de mâinile lui şi se ridică din pat, dând baldachinul alb la o parte pentru a putea ieşi pe balcon.
Ikusa o urmări şi când vru să o prindă în braţe, Ayame se feri. Văzu durerea din ochii Fallen Angelului din cauză că îl respinsese, dar nu ştia cum altfel să îl facă să o lase în pace.
- Nu o să scapi de mine, nu în seara asta, nu până nu spun tot ceea ce am de spus, nu până nu te schimbi. O să plec doar după ce am terminat ceea ce mi-am propus, mărturisi el. Eu am încetat să mă m-ai lupt împotriva acestui sentiment. Nu vrei să faci şi tu la fel? Tu eşti singura pe care o iubesc, dar dacă nu vrei dragostea mea, nu este nimic. Te voi lăsa în pace, dar te rog, Ayame lasă deoparte această mască de gheaţă.
Căzu în genunchi în faţa ei, luându-i mâinile şi sărutându-le, rugând-o cu ochii aceia ai lui de un negru etern, în care se pierdea în acel moment, să îi mai dea o şansă, să mai încerce o dată.
- Promit că nu o să regreţi, mai spuse el.

„Cum pot eu să spun nu ochilor aceia? Cum pot eu să îmi întorc spatele şi să îl resping? Îmi oferă tot ceea ce vreau. Îmi oferă dragostea să eternă. Nu asta mi-am dorit dintotdeauna? Cu el lângă mine pot să trec peste orice obstacol, nu contează cât de mare sau mic este... Ochii aceia care azi m-au condamnat şi care tot azi îmi oferă salvarea. Cât de mult îi urăsc şi cât de mult îi iubesc... ei vor fi condamnarea şi salvarea mea întotdeauna...” se gândea Ayame în timp ce încet simţea cum cade în acel ocean furtunos care îi erau ochii.
- De ce mi-a revenit inima, acum că eşti aici? Şopti mai mult pentru sine decât pentru el.
- Poate pentru că eu sunt inima ta şi tu eşti a mea? Întrebă, speranţa citindu-i-se clar în privire.
- Îţi dau acea şansă, Ikusa, dar nu o fac pentru tine, o fac pentru mine, o fac pentru restul supuşilor mei. Deoarece şi eu şi ei merităm să fim fericiţi şi sunt conştientă că dacă nu sunt cu tine nu pot să fiu fericită. Însă să ştii că nu o să fie ca înainte, trebuie să îmi câştigi din nou încrederea şi să treci peste barierele pe care tu le-ai ridicat.

- Orice. Orice este nevoie, orice ai nevoie, eu îţi voi da şi voi face.
Era bucuros, atât de bucuros încât se ridicase şi îşi puse mâinile pe talia ei, începând să o învârtească. Ar fi vrut să zboare cu ea în braţe, însă nu vroia să atragă atenţia gărzilor ce patrulau în jurul palatului. Era imposibil să nu fie şi ea fericită şi prin acţiunile lui reuşi să îi fure un zâmbet autentic. Zâmbetul ei care era mai magic decât praful de stele era doar pentru el.
O puse jos după câteva minute, pentru a-şi pune mâinile pe chipul ei şi a o săruta. Pentru prima oară de când s-au întors în Eden a sărutat-o. Era un sărut tandru care trimitea fiori în tot trupul ei şi al lui. Rupseră sărutul în momentul în care amândoi rămaseră fără aer. Fără să mai spună un cuvânt în plus o luă pe sus şi o duse spre pat unde o învelise. Ayame adormi liniştită, vegheată de Ikusa.