13-06-2011, 05:13 PM
am aparut si cu next-ul, unpic de drama nu strica... sper :))
poate am facut rea mult uz de dialog dar, altfel nu se prea putea :D
Capitolul 9
Hinata pov.
A ajuns sa-mi fie atat de dor de zambetul acela copilaresc care imi lumina fata de parca as fi avut agatata in par o stea de pe cer. De zilele petrecute in acelas parculet mic de la capatul strazii, plin de amintirii, in care uitam de noi. Uitam de timp si lasam acel ceva sa ne cuprinda in aripile lui si zburam atat de departe. De clipele in care saream in sus cu aceea dorinta arzatoare ca intr-o zi voi ajunge la cer. Pentru ca atunci albastrul cerului imi parea atat de aprope. Atunci cand ieseam in ploaie si ma invarteam in cercuri nedefinite pana amenteam si in sfarsit puteam sa vad cum totul se invarte in jurul meu.
Pe atunci imi cantam singura simfonia cu note atat de calde si vesele. Uneori parinti mei se intrebau cum poate sa intre atata fericire in cineva atat de mic.
Si cine ar fi crezut ca voi ajunge o afona? Cine ar fi crezut ca nimic din ce eram atunci nu avea sa se mai regaseasca in mine peste prea putini ani?
Atunci ce rost mai au incercarile mele absurde de a fi fericita din nou. Poate ca mi-am uzat zambetul prea repede intr-o credinta idioata ca e nemuritor.
Bataile in usa care obisnuiesc sa ma trezeasca in fiecare diminiata isi fac prezenta pe fundalul sunetelor scoase de clapele unui pian ce rasunau in toata camera de la boxele calculatorului. Pe usa isi face prezenta aceiasi fata zambitoare ca in fiecare diminiata, totusi presarata din anumite motive cu ingrijorare. Satenul a renuntat de data asta la vesnicul "buna diminiata". Doar se aseaza langa mine pe pat incercand sa-si gaseasca o pozitie cat mai confortabila. Ma priveste in ochii intrebandu-ma din priviri ce e cu mine.
- Mi-e dor!
Doar imi zambeste protectiv. Probabil ca e la fel de nostalgic ca si mine chiar daca nu o arata.
- Si... aseara?
Mi-am amintit brusc de intalnirea noastra de seara sau mai bine zis noaptea trecuta. De asta era el ingrijorat?
- Nimic.
Un raspuns care zicea atat de multe prin simplitatea lui. Kiba ofteaza lung, parca cumva usurat si se ridica in picioare intinzandu-si una dintre maini spre mine.
- Haide, ridicate. Parinti tai vor sa discute ceva cu tine.
Ma agat de mana baiatului si ma ridic in picioare. Fara sa stau pe gandurii ma indrept spre living unde am inteles de la saten ca ma asteapta parinti mei. El a preferat din anumite motive sa nu participe la discutie in ciuda rugamintilor mele copilaroase. Daca parinti mei au iarasi ceva idei neinspirate am nevoie de cineva care sa ma scoata la lumina. Totusi se pare ca de data asta sunt pe cont propriu.
Cand ajung in incaperea in care eram asteptata, parinti mei pareau sa discute ceva foarte aprins dar atunci cand intru eu se lasa genul ala de liniste incomoda. E prima data cand ezita sa-mi spuna ceva pe fata iar aspectul asta incepe sa ma ingrijoreze. Dupa cateva clipe se pare ca in sfarsit si-au facut curajul sa vorbeasca. Tatal meu isi drege glasul si incepe. Asta nu poate fi de bine.
- Draga noastra, am vorbit timp indelungat cu mama ta si cu parinti lui Kiba si am hotarat ca ar fi un lucru foarte util si avantajos pentru ambele familii daca voi doi a-ti deveni sot si sotie.
Imi privesc parintii pe rand cu o privire socata. Imi simt ochii umezi si ma las sa cad pe fotoliul din spatele meu. Vroiam sa le spun sa uite totul pentru ca nu aveam de gand sa accept vreodata asta. Dar cuvintele erau imprastiate in capul meu si oricat as fi incercat nu reuseam sa le pun intr-o ordine logica. Eram pierduta, confuza si socata. Asteptam sa-mi spuna ca totul a fost doar o gluma proasta dar privirile lor serioase si ingrijorate imi distrugeau cu fiecare secunda ce trecea orice speranta ca asta avea sa se intample vreodata.
Tatal meu continua sa vorbeasca. Totusi mai nesigur ca prima data.
- Desigur, asta nu se va intampla fara consintamantul tau. Ai la dispozitie o saptamana sa te gandesti si speram ca ne vei da raspunsul pe care il asteptam cu toti.
Ce? Asta ii mai rau decat daca m-ar fi obligat pur si simplu. Am detestat intodeauna genul asta de situatii in care parinti te lasa aparent sa decizi singura cand de fapt iti pun problema in asa fel incat sa nu poti da un raspuns negativ. Mai aveam o singura speranta.
- Si... Kiba?
Asa e. El nu ar fi acceptat niciodata asa ceva pentru ca este constient de tot ce simt pentru Naruto. De data asta se face auzita in incapere vocea mamei.
- El si-a dat deja acordul dinainte.
Simt un tremurici care imi acapareaza tot trupul. Asta nu se poate intampla. Si de ce naiba Kiba a fost de acord cu asa ceva?
Ma ridic brusc de pe fotoliu fara sa le zic nimic parintilor si ma indrept spre camera satenului. Faptul ca el statea la noi. Modul in care mama incerca sa ne apropie mereu, se interesa de relatia noastra. Totul. Toate acele circumstante aparent intamplatoare trebuiau sa duca undeva. Si cum am putut sa fiu atat de naiva cand de fapt ii cunosc atat de bine?
Am avut prea mare incredere in ei sau am fost prea oarba din cauza sentimentelor atat de puternice ce le-am cultivat pentru blond.
Ajung in fata camerei lui Kiba si ii trantesc usa fara nici o retinere. Sunt nervoasa, trista, nici eu nu mai stiu. Satenul priveste pierdut pe fereastra fara sa-mi dea o importanta prea mare. De parca s-ar fi asteptat sa apar ca o vijelie din secunda in secunda.
- Stiai, nu? Inca de la inceput...
Ii astept raspunsul in timp ce reusesc sa ma mai calmez un pic. Imi este teama de raspunsul lui dar am nevoie sa-l stiu.
- Da.
Doar atat mi-a zis, cu atata usurinta. De parca ar fi vrut sa invarta cutitul in rana. Cand naiba a devenit atat de insensibil. Chiar nu-i pasa sau doar...
- De ce ai acceptat atat de usor? Doar stii...
- Ce simti pentru Naruto. Da, stiu! Dar te-ai intrebat macar pentru o secunda ce simt eu pentru tine. Ti-a trecut macar prin cap ca poate... te iubesc. Da! Te iubesc inca de atunci, demult...
Avea ochii in lacrimii. Suferea, a suferit in tot acest timp iar eu am fost atat de oarba. I-am dat titlul de ' cel mai bun prieten' cand de fapt nu stiam nimic despre ce simte el. L-am ranit iar faptul ca nu-i cunosteam sentimentele e doar o scuza penibila.
Ma doare atat de mult sa-i vad lacrimile.
Il strang in brate in speranta ca ii voi alina o parte din durere sau ca macar o voi putea lua asupra mea. Caci eu sunt de vina pentru tot. Si ce naiba urmeaza sa se intample?
sper ca v-a placut :))
scuze de greseli, sunt sigura ca exista dar pur si simplu nu le vad...
poate am facut rea mult uz de dialog dar, altfel nu se prea putea :D
Capitolul 9
Hinata pov.
A ajuns sa-mi fie atat de dor de zambetul acela copilaresc care imi lumina fata de parca as fi avut agatata in par o stea de pe cer. De zilele petrecute in acelas parculet mic de la capatul strazii, plin de amintirii, in care uitam de noi. Uitam de timp si lasam acel ceva sa ne cuprinda in aripile lui si zburam atat de departe. De clipele in care saream in sus cu aceea dorinta arzatoare ca intr-o zi voi ajunge la cer. Pentru ca atunci albastrul cerului imi parea atat de aprope. Atunci cand ieseam in ploaie si ma invarteam in cercuri nedefinite pana amenteam si in sfarsit puteam sa vad cum totul se invarte in jurul meu.
Pe atunci imi cantam singura simfonia cu note atat de calde si vesele. Uneori parinti mei se intrebau cum poate sa intre atata fericire in cineva atat de mic.
Si cine ar fi crezut ca voi ajunge o afona? Cine ar fi crezut ca nimic din ce eram atunci nu avea sa se mai regaseasca in mine peste prea putini ani?
Atunci ce rost mai au incercarile mele absurde de a fi fericita din nou. Poate ca mi-am uzat zambetul prea repede intr-o credinta idioata ca e nemuritor.
Bataile in usa care obisnuiesc sa ma trezeasca in fiecare diminiata isi fac prezenta pe fundalul sunetelor scoase de clapele unui pian ce rasunau in toata camera de la boxele calculatorului. Pe usa isi face prezenta aceiasi fata zambitoare ca in fiecare diminiata, totusi presarata din anumite motive cu ingrijorare. Satenul a renuntat de data asta la vesnicul "buna diminiata". Doar se aseaza langa mine pe pat incercand sa-si gaseasca o pozitie cat mai confortabila. Ma priveste in ochii intrebandu-ma din priviri ce e cu mine.
- Mi-e dor!
Doar imi zambeste protectiv. Probabil ca e la fel de nostalgic ca si mine chiar daca nu o arata.
- Si... aseara?
Mi-am amintit brusc de intalnirea noastra de seara sau mai bine zis noaptea trecuta. De asta era el ingrijorat?
- Nimic.
Un raspuns care zicea atat de multe prin simplitatea lui. Kiba ofteaza lung, parca cumva usurat si se ridica in picioare intinzandu-si una dintre maini spre mine.
- Haide, ridicate. Parinti tai vor sa discute ceva cu tine.
Ma agat de mana baiatului si ma ridic in picioare. Fara sa stau pe gandurii ma indrept spre living unde am inteles de la saten ca ma asteapta parinti mei. El a preferat din anumite motive sa nu participe la discutie in ciuda rugamintilor mele copilaroase. Daca parinti mei au iarasi ceva idei neinspirate am nevoie de cineva care sa ma scoata la lumina. Totusi se pare ca de data asta sunt pe cont propriu.
Cand ajung in incaperea in care eram asteptata, parinti mei pareau sa discute ceva foarte aprins dar atunci cand intru eu se lasa genul ala de liniste incomoda. E prima data cand ezita sa-mi spuna ceva pe fata iar aspectul asta incepe sa ma ingrijoreze. Dupa cateva clipe se pare ca in sfarsit si-au facut curajul sa vorbeasca. Tatal meu isi drege glasul si incepe. Asta nu poate fi de bine.
- Draga noastra, am vorbit timp indelungat cu mama ta si cu parinti lui Kiba si am hotarat ca ar fi un lucru foarte util si avantajos pentru ambele familii daca voi doi a-ti deveni sot si sotie.
Imi privesc parintii pe rand cu o privire socata. Imi simt ochii umezi si ma las sa cad pe fotoliul din spatele meu. Vroiam sa le spun sa uite totul pentru ca nu aveam de gand sa accept vreodata asta. Dar cuvintele erau imprastiate in capul meu si oricat as fi incercat nu reuseam sa le pun intr-o ordine logica. Eram pierduta, confuza si socata. Asteptam sa-mi spuna ca totul a fost doar o gluma proasta dar privirile lor serioase si ingrijorate imi distrugeau cu fiecare secunda ce trecea orice speranta ca asta avea sa se intample vreodata.
Tatal meu continua sa vorbeasca. Totusi mai nesigur ca prima data.
- Desigur, asta nu se va intampla fara consintamantul tau. Ai la dispozitie o saptamana sa te gandesti si speram ca ne vei da raspunsul pe care il asteptam cu toti.
Ce? Asta ii mai rau decat daca m-ar fi obligat pur si simplu. Am detestat intodeauna genul asta de situatii in care parinti te lasa aparent sa decizi singura cand de fapt iti pun problema in asa fel incat sa nu poti da un raspuns negativ. Mai aveam o singura speranta.
- Si... Kiba?
Asa e. El nu ar fi acceptat niciodata asa ceva pentru ca este constient de tot ce simt pentru Naruto. De data asta se face auzita in incapere vocea mamei.
- El si-a dat deja acordul dinainte.
Simt un tremurici care imi acapareaza tot trupul. Asta nu se poate intampla. Si de ce naiba Kiba a fost de acord cu asa ceva?
Ma ridic brusc de pe fotoliu fara sa le zic nimic parintilor si ma indrept spre camera satenului. Faptul ca el statea la noi. Modul in care mama incerca sa ne apropie mereu, se interesa de relatia noastra. Totul. Toate acele circumstante aparent intamplatoare trebuiau sa duca undeva. Si cum am putut sa fiu atat de naiva cand de fapt ii cunosc atat de bine?
Am avut prea mare incredere in ei sau am fost prea oarba din cauza sentimentelor atat de puternice ce le-am cultivat pentru blond.
Ajung in fata camerei lui Kiba si ii trantesc usa fara nici o retinere. Sunt nervoasa, trista, nici eu nu mai stiu. Satenul priveste pierdut pe fereastra fara sa-mi dea o importanta prea mare. De parca s-ar fi asteptat sa apar ca o vijelie din secunda in secunda.
- Stiai, nu? Inca de la inceput...
Ii astept raspunsul in timp ce reusesc sa ma mai calmez un pic. Imi este teama de raspunsul lui dar am nevoie sa-l stiu.
- Da.
Doar atat mi-a zis, cu atata usurinta. De parca ar fi vrut sa invarta cutitul in rana. Cand naiba a devenit atat de insensibil. Chiar nu-i pasa sau doar...
- De ce ai acceptat atat de usor? Doar stii...
- Ce simti pentru Naruto. Da, stiu! Dar te-ai intrebat macar pentru o secunda ce simt eu pentru tine. Ti-a trecut macar prin cap ca poate... te iubesc. Da! Te iubesc inca de atunci, demult...
Avea ochii in lacrimii. Suferea, a suferit in tot acest timp iar eu am fost atat de oarba. I-am dat titlul de ' cel mai bun prieten' cand de fapt nu stiam nimic despre ce simte el. L-am ranit iar faptul ca nu-i cunosteam sentimentele e doar o scuza penibila.
Ma doare atat de mult sa-i vad lacrimile.
Il strang in brate in speranta ca ii voi alina o parte din durere sau ca macar o voi putea lua asupra mea. Caci eu sunt de vina pentru tot. Si ce naiba urmeaza sa se intample?
sper ca v-a placut :))
scuze de greseli, sunt sigura ca exista dar pur si simplu nu le vad...
