O trecem pe feminin

[Teh]

thanks everyone. >:D<

Capitolul douăzeci şi cinci

Avusesem o zi destul de grea la serviciu, pentru că solicitase o doamnă cu ifose un ghid şi nu era deloc mulţumită de toate explicaţiile mele. De parcă eram eu obligată să îi explic întreaga istorie a oraşului într-o singură zi! Bineînţeles, toate eforturile mele au fost direcţionate în această direcţie, dar nu am reuşit să îi fiu pe plac, pe deplin, şi asta însemna că se va plânge, probabil, la conducere. Sau, cine ştie? Asta pica de minune! Tocmai nu îmi scăzuseră mie din salariu! Mulţumesc lui Dumnezeu că mă descurcam minunat, altfel aş fi făcut probabil nişte crize de isterie. Oricum, dacă avea bani credea că este absolut normal să se comporte aşa, îmbrăcată în haine stilate şi plină de aur ( de prost gust, arăta ca o parvenită fără gust )... Mă provocase toată ziua şi avusesem nişte nervi de oţel pentru că nu izbucnisem. Zâmbeam când mă jignea şi o înjuram în gând, vorbindu-i frumos şi dându-i mereu explicaţii foarte argumentate de care nu era nici câtuşi de puţin mulţumită. Din păcate, există şi astfel de persoane de care trebuie să mă ocup uneori.
Eram foarte obosită la sfârşitul programului, terminasem la ora şase, lăsând-o pe draga doamnă la un hotel pentru o întâlnire, urmând să o văd a doua zi. Fabulos! De abia aşteptam.
Nici nu ştiu cum am nimerit în maşină ( făcuse comentarii şi la adresa autovehiculului meu! – nu era curat, pe semne ), am pus mâna pe volan şi am început să conduc nervoasă, vorbind singură, dând replici pe care mi le spusese fiţoasa toată ziua. Mă stresa foarte tare.
Trecuse o săptămână de când Mădă stătea la mine, şi asta nu mă deranja. Era plăcut să împart apartamentul cu ea. Oricum, nu era pentru o veşnicie, aştepta să îşi găsească şi ea ceva bun de locuit; pentru asta, apelasem la William şi aşteptam să se întoarcă, avea să vină şi el în ţară peste câteva zile pentru că terminase anumite afaceri acolo unde era plecat. Mi-era puţin dor de el, având în vedere că trecuseră câteva săptămâni de când îl văzusem ultima dată. Câteodată mă înspăimânta dorul acesta pe care îl aveam pentru el; dar se întâmpla. Cred că mă obişnuisem cu existenţa lui în viaţa mea şi nu mai aveam ce să fac. Nu era ca şi cum puteam şterge asta cu buretele şi nici nu voiam.
Chiar când mă pregăteam să ies din vehicul, telefonul mi-a sunat şi am fost surprinsă de numărul ce mă apela. Era Bianca! Am răspuns rapid, spunând pe un ton foarte vesel:
- Alo!
Aceasta a început să chicotească şi m-a salutat.
- În sfârşit, dai şi tu semne de viaţă!, o apostrofez uşor supărată şi aceasta îşi cere scuze.
- Am fost ocupată! De abia am sosit. Ce faci?
Încep să îi povestesc ziua mea infernală, şi aceasta îmi mărturiseşte că este la fel de furioasă şi mai mult extenuată, de abia aşteaptă să facă o baie cu spumă şi să doarmă; dar mai întâi ar vrea să ne întâlnim, pentru că ea pleacă mâine. A avut azi ceva de rezolvat în oraş şi de aceea era aici. Era cazată la un anumit hotel pe care îl cunoşteam destul de bine.
- Bine, dacă vrei pot veni eu la tine, dacă eşti aşa extenuată!, exclamă vioaie iar eu chiar m-am bucurat de atitudinea ei.
- Ar fi bestial. Mădălina e la mine; ştii, divorţează...
Atinsesem un punct sensibil. Încercam de prea multă vreme să le împac dar ajunsesem şi eu la concluzia că aşa ceva era imposibil. Pur şi simplu nu se mai înţelegeau aşa de bine şi dacă dorea să se relaxeze nu ar fi putut-o face în prezenţa şatenei. Stăteam în maşină, deja o parcasem şi aşteptam răspunsul ei, deşi îl prevăzusem deja.
- Atunci, pas. Vii tu la mine... Îmi pare rău pentru ea, şi toate cele ... Doar că nu aş putea să stau aşa mult cu ea. Înţelegi, e stânjenitor. Mai ales când eu sunt de vină că relaţia noastră a luat o astfel de întorsătură!, spuse pe un ton plin de regret, oftând.
Am acceptat. Pentru că doream neapărat să o văd. I-am promis că în cinsprezece minute ajung acolo, şi am pornit iar maşina, fericită că aveam să ne întâlnim! Niciodată nu murise această prietenie pe care o aveam pentru ea. Nu ştiu de ce, era un sentiment profund de care nu aş fi putut scăpa, chiar dacă mi-aş fi dorit. De când ne împrietenisem în liceu, am început să nutresc un fel de iubire bolnavă pentru ea. Şi ştiam că este reciproc. Distanţa nu ne putea despărţi, pur şi simplu. Cu Mădălina era altfel. Era o relaţie ce putea trăi doar dacă ne vorbeam constant şi eram apropiate, altfel nu ar fi mers. Poate din cauza personalităţilor noastre; însă, cu Bianca era total diferit.
Ajungând în faţa hotelului, parchez şi intru, ştiind prea bine numărul camerei sale. Am fost chiar surprinsă să o zăresc în hol, aşteptându-mă. Era îmbrăcată într-o fustă nu prea scurtă şi o cămaşă, era genul de îmbrăcăminte specific femeilor de afaceri, pusă la punct, mai ales cu pantofii negri cu toc, ce îi dădea un aer foarte elegant. Părul ei era tot scurt şi îi venea extraordinar, cu aceeaşi nuanţă negru-albăstrui, şuviţele-i străluceau.
Ne-am uitat una la alta, în holul gigantic al hotelului.
Am început instantaneu să râdem de stângăcia noastră şi apoi ne-am apropiat, fiecare pas devenind mai rapid şi ne-am îmbrăţişat, pupându-ne pe ambii obraji. Îmi ţinea mâinile într-ale sale.
- Arăţi extraordinar! Chiar dacă pari cam obosită!, îmi zice sută la sută sinceră. Am zâmbit.
- Tu vorbeşti? Eşti o bombonică!
Ne-am decis să mergem la ea în cameră, pentru a putea fi în intimitate ( ce fel suna asta ) şi să ne putem conversa fără teamă. M-am aruncat în pat şi ea s-a descotorosit de pantofi şi s-a pus lângă mine. Avea nişte căpşuni comandate şi am început să mănânc, nu avusesem timp decât de un sendviş pe ziua de azi.
- Deci?, ridic din sprâncene sugestiv, uitându-mă la ea.
- Oh! Ce să fie ? Nimic, crede-mă, nu am mai avut timp să mă distrez! Pur şi simplu cifre şi documente şi întâlniri-şedinţe... Oh, dacă mă întrebi cum merge cursul valutar în secunda asta, ştiu să îţi zic!... – mi-a arătat cu degetul spre laptopul ce îl ţinea foarte aproape de ea, gata în orice secundă să verifice.
- Mă, dar asta nu e viaţă!, am exclamat uşor indignată de asta.
Mereu avusesem impresia că ceea ce face ea o mănâncă de vie. Pur şi simplu nu e normal să te dedici complet şi doar muncii. Părinţii ei cam aşa făcuseră, de aceea aveau atât de mulţi bani. Problema era că avuseseră un singur copil şi aceea o fată foarte inteligentă pe care au târât-o în aceeaşi lume ca şi a lor, distrugându-i complet tinereţea. Nu ştiuc ât mai puteam admite asta. Problema era că Bianca ( parcă ) nu mai ştia să trăiască altfel, fără cifrele şi afacerile ei. Chiar dacă nu mi-o spunea foarte deschis, ştiam că îi plăcea ceea ce făcea.
- Oh, m-am cam obişnuit. Mai ales când mai dau de câte un tip drăguţ pe la şedinţe!
Am chicotit.
- Pe planul ăsta iar nu ai nimic de comentat?, am întrebat-o nesigură, savurând o altă căpşună şi întorcându-mă pe spate, până acum stătusem pe burtă, la fel ca şi ea. Acum îmi urma exemplul. Ne uitam la tavan.
- O relaţie cere timp..., îmi explică nedumerită, de parcă îmi vorbise despre asta de prea multe ori.
- Dar cine a zis de relaţie?
Am început să râd zgomotos, uimită de igoranţa cu care privea asta. Ea lua acum lucruruile prea în serios, la statura ei, dacă nu putea avea o relaţie, trebuia să facă ceva. Altfel avea să se obişnuiască aşa şi nu era bine; nu voiam să o văd măritată cu un tip putred de bogat pe care o să îl vadă odată pe săptămână şi cine ştie în ce condiţii, să aibă un copil la fel ca ea şi să îl bage în lumea afacerilor, ca destinul să se repete într-una. Mi se părea un fel de film prost rulat.
Cred că eu eram aceea foarte imatură, nu? Dar ce puteam face, aşa era viaţa mea!
- Nu pot să fiu chiar aşa... Doar mă cunoşti!
- Atunci mai lasă şi tu dracu toată treaba o zi şi caută pe cineva, nu poate fi aşa greu! Ce naba, să ştii că nu mai admit aşa ceva!, i-am zis de această dată cu adevărat supărată; se putea citi în tonul meu. A urmat un moment prelung de tăcere; niciuna nu mai avea nimic de spus în aceste secunde. Închisesem ochii, mă întrebam dacă şi ea făcuse acelaşi lucru. Se poate; pentru că atmosfera asta ne inspira.
- Şi-a găsit Mădălina un avocat? Pot să vă ajut eu...
M-a uimit instantaneu cu replica asta! Am deschis ochii şi era cât pe-aici să sar din pat şi să o privesc foarte surprinsă. Pentru că nu mă aşteptasem. Nici la tonul acesta binevoitor. Doar făcusem ochii mari şi mă uitam la ea, îmi întorsesem chipul spre aceasta. S-a uitat şi ea la mine.
- Ce-i?, doreşte să îmi cunoască motivul de mirare, de parcă nu ar fi evident.
I-am explicat.
A surâs.
- Nu sunt aÅŸa de rea!
Am zâmbit foarte sincer şi am anunţat-o că ştiu acest lucru.
- Ei bine, am găsit deja un tip; unul foarte sexos de altfel şi care mi-a propus să mă culc cu el...
Iar aveam fiori în tot trupul gândindu-mă la Daniel.
Era rândul prietenei mele să rămână cu gura căscată şi să îmi ceară detalii. Ne comportam ca două adolescente, acum parcă niciuna dintre noi nu crescuse, şi vorbeam aiurea, neavând parcă nicio obligaţie, nimic de făcut, nicio problemă. Lucruri ce nu mai erau atât de simple acum dar voiam să le facem aşa, fie şi pentru o perioadă scurtă de timp.
Am început să îi povestesc tot ceea ce s-a întâmplat, cum l-am cunoscut prima dată şi tot restul ce avusese loc, inclusiv sărutul şi aşa mai departe. Cu fiecare cuvânt al meu părea să fie şi mai uimită iar eu satisfăcută de reacţia ei.
La sfârşit, mi-a spus că sunt nebună. Iar eu i-am mulţumit.
- Şi totuşi, nu ţi se pare exagerat? O copilărie? Eşti şi tu cam mare..., încerca să mă dojenească, să mă aducă pe calea cea dreaptă.
- Hai, fi serioasă?! Ce se poate întâmpla? Nu îmi doresc o relaţie nici acum; ştii? Deja îmi dau seama, căsătoria nu este pentru mine. Pur şi simplu o să îmi trăiesc viaţa cum o să pot mai bine, la fel de iresponsabil ca întotdeauna. Nu mă pot vedea ca o persoană aşezată la casa mea – dă vina pe divorţul alor mei şi tot ce s-a întâmplat, sau pur şi simplu dă vina pe mine, nu contează – pur şi simplu nu mă pot vedea ca o soţie sau ca o tipă cuminte. Aşa sunt eu. Vreau să mă culc cu Daniel ( apropo, de ce iar numele ăsta? ), atunci... O s-o fac!, am rostit repede şi pe un ton foarte hotărât şi decisiv, surprinzându-mă chiar şi pe mine.
Aceasta părea să nu mai găsească cuvinte pentru a se, sau a mă, explica.
- Aş vrea să fiu şi eu aşa..., spuse într-un final pe o oarecare tonalitate nostalgică, provocându-mi şi mie un oftat prelung. Dar după, m-am ridicat şi am tras-o de mâini, anunţând-o că ieşim puţin pe afară.
- Acum?!, mă întreabă ea contrariată. Am anunţat-o să nu mai comenteze, altfel ne certăm bine de tot şi am început să îi caut prin bagaje.
- Tu doar haine d’astea ai?, o întreb ridicând din sprâncene aproape supărată pentru îmbrăcămintea elegantă, cu adevărat, şi de birou.
- Uite ce e, e un magazin în apropiere, frumos, iar tu ai bani, mergem şi îţi luăm ceva apoi ieşim. Clar. Ai nevoie să te detaşezi de toate!
Nici nu a avut timp să răspundă, am îndemnat-o să îşi ia geanta şi am fugit amândouă de acolo, zâmbind. Nu îi putea face rău o astfel de escapadă, se înţelegea. Şi în plus, nici eu nu îmi aminteam de când nu mai mersesem la cumpărături. A probat câteva lucruri iar eu am pus-o să şi le cumpere pe toate, îi veneau extraordinar. Nu am mai avut chef să ducem pungile înapoi la hotel, eram pur şi simplu prea vesele şi se făcuse seară, eram cu maşina mea. Le-am pus undeva în portbajgaj şi ne-am decis să mergem la un „pahar” şi poate să dansăm, de ce nu?
- La o discotecă? Eu cred că nu mai eşti pe treaba ta!..., mă anunţă pe jumătate indignată deşi cu o dorinţă ciudată de a se destinde, pe care i-o citeam în sclipirea ochilor.
- Taci, bine?!, aproape că am ţipat la ea, în glumă, şi aceasta nu mai scoate un cuvânt. Instantaneu, începem să râdem.
Chiar în acea clipă, telefonul meu sună.
Un număr pe care nu îl cunoşteam. Am ridicat sugestiv din sprâncene şi apoi am răspuns, continuând să conduc destul de atent.
- Bună!, am zis nu prea entuziasmată, pe un ton rece.
- Bună, Mirabela. Daniel sunt, ce mai faci?, se prezintă rapid pe tonul lui ameţitor.
Pentru o secundă, mi-a venit să îl înjur şi să îi spun că nu ar fi trebuit să mă sune, dar mi-am revenit repejor şi am răspuns:
- Uite, destul de bine. Fac o plimbare.
Dacă se aştepta să îl întreb : tu ce mai faci?, nu avea să primească din partea mea. Nu mă interesa. Şi apoi, era frumos când îl aveam în faţa mea, altfel nu era deloc impresionant.
- Ăh... Drăguţ. Tocmai voiam să te întreb dacă nu vrei să faci o plimbare cu mine, îmi zice sugestiv, probabil dornic de a mă mai săruta odată. Cine ştie, poate nu avea altă fată în seara asta.
Am refuzat.
- Oh, ce rea eÅŸti!..., glumeÅŸte un pic amar.
- Nu sunt! Şi oricum, acum am alte planuri!, i-am zis rece, pentru a nu înţelege că mă scuzam.
- Ahh, haide, cine poate fi mai important decât mine?, mă întreabă neputând să se abţină. Probabil avea prea multă încredere în sine. La cum arăta, era de înţeles.
- O să te las cu îndoiala asta. Mai vorbim!, i-am închis imediat, fără a-i mai da vreun drept de a mă apela. Bianca se uita la mine, aşteptând o explicaţie.
- Ăsta-i avocăţelul!, i-am strigat entuziasmată, făcând-o să râdă cu poftă.
- Aşa vrei tu să-l cucereşti?, mă întreabă foarte interesată, de parcă urma să îmi dea o lecţie de viaţă.
Am oftat, oprind în faţa unui local nu prea gălăgios, în care puteam să bem ceva şi să dansăm liniştite, deloc vulgar, gândindu-mă la gusturile rafinate ale amicei mele.
- Altfel, n-ar pune botul. Şi oricum, ce crezi că aş vrea să îl văd în fiecare secundă a vieţii mele? Acum am alte lucruri mult mai bune de făcut! I-am zâmbit, arătând-o cu degetul şi aceasta aproape că s-a îmbujorat.
Ieşind din maşină şi intrând în local, toate privirile s-au aţintit asupra Biancăi. Din mai multe motive. Spre exemplul, unul ar fi că arăta foarte bine. Era mai înaltă ca mine cu puţin, cu o siluetă foarte bine pusă la punct şi rochia pe care şi-o achiziţionase îi venea extraordinar. Eu eram încă îmbrăcată în hainele de la birou, dar aveam oricum încredere în forţele mele, bineînţeles. Ne-am aşezat la o masă, iar Bianca a fost uimită de faptul că eu comandasem un simplu suc. Nu beam niciodată alcool înainte să conduc, nu voiam să fac vreun accident, privind acest aspect eram întotdeauna responsabilă. Totuşi, ea şi-a comandat un gin tonic.
- Eh... Ia te uită!, exclam eu din cauza alegerii sale.
Mi-a zâmbit.
- M-am săturat de wiskey..., se explică uşor ruşinată iar eu am început instantaneu să râd.
Fata asta trăia într-un alt secol sau avea o problemă?
Nici nu mi-am dat seama când a trecut timpul. Pur şi simplu am vorbit aiurea, după care am dus-o la hotel şi am plecat acasă. Ne povestisem absolut tot ce avusese locî n ultima perioadă, de când nu ne mai văzusem.
Ea chiar făcuse nişte comentarii cu privire la William.
- Mie mi-e cam milă de el ; atitudinea asta a ta..., încerca ea să mă înduplece.
- Nu îl leg eu de mine!, îi strig puţin nervoasă şi ea dă un pas înapoi.
Nu-mi plăcea să mi se scoată ochii în această privinţă. Este adevărat că niciodată nu îi spusesem: lasă-mă omule în pace! Nu voiam să fac asta. Şi chiar dacă aş fi zis-o, înţelegea că nu o simţeam şi nici el nu dorea să mă părăsească. Pur şi simplu aveam să stăm o grămadă de vreme unul lângă altul, cine ştie cu ce aspiraţii, fiecare dintre noi.
Când am ajuns în apartament, Mădălina dormea pe canapea. Se uitase la televizor, telecomanda era pe jos şi era dat pe un program de muzică. Am stins ecranul şi am învelit-o pe şatenă, privindu-i chipul. Avea un somn foarte liniştit... Tiptil, am mers şi eu în dormitorul meu, amintindu-mi iar de atâtea vremuri ce trecuseră.
Mi-era dor de mama. De Cristi. De nepoţeii mei şi chiar şi de Christian. Sătpămâna asta trebuia să îi fac o vizită şi tatălui meu, să îi pun nişte flori...

[center]*[/center]

Nu ştiu cum trecuse şi această săptămână; aproape că am sărit în sus de fericire când Cosmin mi-a spus că am tot weekendul liber şi că nu primise niciun fel de plângere de la cotoroanţa aceea infernală care mă frecase la icre cinci zile întregi! Se părea că era un sport pentru ea, unul foarte plăcut, de a stresa oamenii din jurul ei. Însă, având în vedere că fusese mulţumită de „tratament” iar eu scăpasem de ea, nici nu mă interesa prea tare. Era deranjat să fi la „cheremul” altora. Cred că m-aş fi văzut mai bine într-o poziţie de şef; mda, probabil că da... Dar nu asta era chiar foarte important acum.
Era sâmbătă dimineaţa. Mădălina plecase să îşi caute un apartament, îmi spusese că William îi vându-se nişte ponturi, aşa că ea voia neapărat să vadă cum stă situaţia, din moment ce şi ea avea tot weekendul liber. Niciodată nu lucra duminca, dar sâmbăta se mai întâmpla.
Eu m-am trezit leneşă, mi-am făcut cafeaua obişnuită, am mâncat un sendviş şi lucrurile decurgeau absolut normal. La un moment dat, am auzit soneria şi am mers să deschid plictisită, fiind conştientă de faptul că nu aşteptam pe nimeni. Îmi făcusem un plan pentru ziua de azi, voiam să merg la mormântul tatălui meu, trebuia să văd dacă era curat, doar plăteam o sumă lunară pentru a fi curăţat mormântul, şi să îi pun nişte flori, chiar simţeam nevoia asta ciudată.
În orice caz, am fost fericită imediat ce am deschis uşa. În faţa mea stătea dragul de William, înalt ca întotdeauna, parcă mai blond ca oricând şi atât de drăgălaş; i-am sărit imediat în braţe, descoperind că îmi bătea inima mai tare de încântare.
L-am sărutat pe obraz şi acesta m-a strâns şi mai tare în braţele sale puternice.
- Dacă ştiam că primesc o asemenea întâmpinare, aş fi venit mai devreme!, mi-a zis vesel, provocându-mi un chicot şi poftindu-l să intre.
- Ce faci?, îl întreb entuziasmată şi acesta zâmbeşte.
- Ca lumea de tot. Am venit să te văd!
Am mai schimbat câteva vorbe, m-am schimbat şi i-am spus unde vreau să mă duc, anunţându-mă imediat că mă conduce acesta. Se înţelegea de la sine că nu aveam cum să scap de el, nici dacă mi-aş fi dorit.
- Şi cum mai merge cu divorţul Mădălinei?, m-a întrebat când am urcat în maşina lui. Conducea el. Urma să mergem şi la o florărie înainte, se ocupa el ca întotdeauna.
- Păi, bine, dacă se poate aşa ceva. Ştii tu, la început s-a opus. Dar Daniel l-a convins ( cine ştie prin ce metode ) şi acum e divorţ prin comun acord, sunt nişte formalităţi, cred că în vreo două luni Mădălina o să fie divorvaţă de tot şi prin acte, dacă nu mai devreme!, l-am anunţat entuziasmată, vorbind repede şi gesticulând.
- Te cam fascinează tipul ăsta, nu?, m-a întrebat fără a se uita la mine, preocupat de condus. De fapt, eram conştientă de faptul că nu dorea să îmi privească chipul, conştientizând cuvintele ce urmau să iasă din gura mea.
- Cam aşa! E foarte plăcut...
Am tăcut amândoi. Nu îmi plăcea să îl mint, pentru că asta ar fi însemnat să îi dau vreun tip de iluzii ce nu existau. Adevărul era că îmi plăcea mult de el şi îmi zisesem de multe ori că este extraordinar, acest ticălos cu faţă de Prinţ. Dar nu puteam fi împreună. Pur şi simplu nu concepeam asta. Şi el avea aventurile lui. Ştiam amândoi. Iar eu aveam dreptul la ale mele. Era o situaţie cam jenantă.
-Am priceput... Doar ai grijă cu el, e genul cu „doar o seară” şi nu vreau să te îndrăgosteşti aiurea.
Deşi vorbise pe un ton de vădită indiferenţă, ştiam că mi-o zice din tot sufletul. Ceea ce nu voia el era să sufăr. Mai ales din cauza altui bărbat, adică – îi călca orgoliul în picioare. Chiar mă gândeam dacă mai există orgoliul lui, câteodată, având în vedere că mişuna mereu în preajma mea şi nu avea nimic să îmi reproşeze. Ştia că dacă ar fi făcut-o s-ar fi răcit relaţiile între noi doi, şi nici unul dintre noi nu dorea asemenea lucru.
- Nu-ţi face griji, nu vreau nici eu nimic. Poate doar aşa, de dragul frumosului!, l-am anunţat râzând. Dacă era cineva care mă cunoştea mai bine chiar decât o făceam eu, atunci acela era el. Şi niciodată nu mă aşteptam să îmi facă vreun reproş sau să spună că nu ar trebui să fiu aşa şi să mă maturizez odată. Cred, şi doar cred, că îi plăcea pur şi simplu să aibă grijă de mine, să mă protejeze. Şi dacă eram prea responsabilă, atunci nu ar mai fi reuşit şi ce rost ar mai fi avut în viaţa mea? Cred că aşa gândea el.
Curând, am ajuns şi la cimitir, am pus florile; mormântul era curat. Am stat acolo câteva minute, doar privind. Atât. Mă gândeam la momentele petrecute cu tatăl meu. Aşa se întâmpla întotdeauna când eram acolo. Fusese cu multă vreme în urmă. Trecusem peste. Nu se putea să uiţi aşa repede o persoană şi nici nu voiam să o fac. Chiar doream să mi-l reamintesc mereu, nu să îi trădez imaginea. Să fie viu în mintea mea, măcar acolo. Nu îi vorbeam când veneam aici. Nu ştiam dacă mă aude. Nu eram conştientă de un asemenea lucru; cine ştie? Nimeni nu o poate spune cu precizie. Tot ce făceam era să mă gândesc la el şi la ceea ce petrecusem împreună, fiind de-ajuns pentru mine. Pentru el... Nu ştiu, căci nu înţelegeam deloc ce se afla dincolo de moarte. Nu puteam pricepe. O să înţeleg doar când o să mă aflu şi eu în aceeaşi situaţie, presupunând că mai există un fel de viaţă de după. Nu aveam mereu gânduri filozofice pe tema asta, dar se mai întâmpla uneori.
William şi-a pus mâinile peste umerii mei, masându-i uşor. Mi-am întors chipul spre el. Privirile ni s-au întâlnit. Mi-a zâmbit cald şi eu m-am lipit de el.
- Mersi!, i-am zis cu multă recunoştinţă în glas, reîntorcându-ne la maşină.
Nu m-a întrebat: pentru ce? Nu era cazul. Pricepuse; era pentru tot ceea ce făcuse pentru mine, că era mereu alături de mine şi chiar nu îmi doream să dispară din viaţa mea. Uneori, când ai alături o persoană foarte dragă care ştie absolut totul despre tine, ţi-e frică să o pierzi, să nu o mai ai sub observaţie, de parcă ar pleca în lume cu toate secretele tale şi ţi-e teamă să nu le afle altcineva. E un sentiment ciudat pe care îl încerc şi eu de multe ori.
A pornit maÅŸina.
- Nu o să mă părăseşti, nu-i aşa?, m-am găsit întrebându-l ca un copil, în timp ce conducea. Nu mă uitam la el. Mi se părea că a rânjit, dar nu puteam băga mâna în foc.
- Normal că nu o să fac asta. Altfel nici eu nu aş putea trăi!, îmi dă rapid replică, pe un ton hotărât şi sigur, foarte sincer.
- Nu te-ai săturat de toate fazele ce ţi le fac? Ştii doar cum stă situaţia între noi!, ca pentru a o mia oară, încercam să mă conving că ceea ce avea loc între noi doi, nu era o greşeală.
- Hai, te rog, să nu începem cu asta. Ştii bine ce simt pentru tine. Eu cunosc situaţia noastră. Eu sunt fericit; şi tu?
Era şi rândul lui să pună o întrebare. Una ce pentru el era importantă; acum realizam.
- Sunt!, am răspuns cu toată siguranţa.
El era un specimen ciudat ce ieşea din orice tipar, în ceea ce îi privea pe bărbaţi. Nu voia decât ca eu să fiu fericită. Şi eu tot nu reuşeam să pricep de ce se înjosea atât pe lângă mine, din pricina mea. Mă iubea, era simplu. Şi tot mi-era imposibil să realizez! Cum puteai face un asemenea lcuru doar din iubire? Nu era prea mult?!...