02-06-2011, 12:24 AM
Hello dragilor, se pare că după o absenţă ceva mai îndelungată, am reuşit într-un final să aduc next-ul, care sper să vă placă. Vă mulţumesc pentru că aţi citit şi pentru comentarii, dar mai ales pentru că aţi avut răbdare şi aţi aşteptat atât, dar recunosc că am avut motive pentru care a apărut această întârziere. Lectură plăcută. Hugs.
Nu pot să nu spun că nu eram stresată de discuţia ce avea să urmeze, aş fi fost ipocrită dacă aş fi negat că nu eram îngrijorată. Nu aveam nici cea mai vagă ce întorsătură ar fi putut lua această discuţie sau în ce direcţie. Totuşi un lucru îmi era clar, relaţia dintre noi se răcise şi din câte îmi dădeam seama după felul în care se comporta devenise mai reticent, ceea ce mă făcea să mă întreb dacă nu cumva mă minţise când spusese că mă iubeşte. Şi atunci, de ce mi-ar mai fi spus asta? ceva nu era în regulă, doar că nu îmi dădeam seama ce.
Trecuseră câteva minute, timp în care nici unul nu spuse nimic. Aş fi putut să încep eu, dar nu ştiam la ce se gândea s-au ce aş fi putut să îi zic, aşa că nu am făcut decât să aştept , privindu-l în ochii pătrunzător de parcă acum era prima dată când îl vedeam. În timp ce el stătea acolo, privindu-mă la fel de tăcut. Părea absent ca şi cum mintea iar fi fost în altă parte, aşa că am oftat întorcându-mi privirea spre ceasul de pe perete ce indica ora nouă şi cinci minute. Deodată, am simţit cum mâinile mele au fost luate într-ale lui în timp ce mă trase uşor forţându-mă să îl privesc. Era ciudat, niciodată nu mai fusesem atât de intimidată, căci nu mă simţeam slabă ci mai degrabă eram pusă în dificultate.
- Rose… îmi pare rău. Dar am înţeles, suntem doar prieteni. Îmi spusese asta pe un ton atât de jos încât am crezut că va începe să plângă, aşa că văzându-l în starea asta atât de jalnică mi-am făcut o promisiune, că nu îl voi mai face să sufere şi că o să îi fiu ceea mai bună prietenă, asta dacă mi se va da voie. Desigur că nu îi voi spune asta, pentru că nu vreau să îşi facă speranţe degeaba. Pentru că ştiam cum e, trecusem prin asta de atâtea ori, încât nu mai voiam ca alţi să păţească la fel, cel puţin nu din vina mea.
Flashback:
- Ştii ceva m-am săturat de toate promisiunile tale. Nu faci decât să mă minţi. De ce nu recunoşti că ieşti doar un laş. Am rostit într-un exces de furie, plecând în cameră. Nu îmi părea rău de ceea ce spusesem, dacă asta l-ar fi trezit cât de cât la realitate. Oricum aşa făcea mereu, dar niciodată nu se ţinuse de cuvânt.
De două săptămâni nu a făcut altceva decât să bea şi să o certe pe mama, care numai Dumnezeu ştie cum îndurase toate astea, pentru că eu nu fusesem acasă ca să o apăr. În tot acest timp nu făcusem decât să vorbim la telefon şi chiar dacă ea nu îmi spusese nimic din ce i se întâmplase nu era nevoie, o ştiam deja. Asta fusese şi motivul pentru care la sfârşitul celei de-a doua săptămâni m-am întors acasă, unde l-am găsit pe tata într-o stare de-a dreptul deplorabilă, ceea ce m-a făcut să mă cert cu el şi apoi refuzând să îi mai vorbesc.
End of flashback.
- Sigur, doar prieteni, am rostit la rândul meu spunându-mi că era timpul să o luăm de la început. Am continuat să mai vorbim ceva vreme asta până când a sunat soneria, întrerupându-ne din aceea discuţie. Am mers să deschid şi am rămas destul de surprinsă să îl văd pe Jake stând în faţa uşi şi zâmbit, desigur că acel zâmbet ia dispărut imediat de cum îl văzu pe Alex, iar acum expresia de pe faţa lui era serioasă.
- Oh nu ştiam că ai musafirii, spuse destul de tăios de parcă prezenţa roşcatului îl deranja mai mult decât voia să arate.
- Nu îţi face griji, eu tocmai plecam, îi răspunse şi Alex la fel de tăios. Dar înainte îşi luă la revedere de la mine, vrând cu tot dinadinsul să îl enerveze pe blond. Nu am mai apucat să spun nimic, deoarece acesta m-a tras înăuntru lipindu-mă de peretele aflat în spatele meu.
- Ce naiba crezi că faci? L-am întrebat nervoasă , după care l-am împins de parcă nu aş fi ştiut ce avea de gând să facă.
- Îmi încercam şi eu norocul. Oricum, am venit sa te scot în oraş. Îmi răspunse prompt în timp ce dădea aprobator din cap.
- Pai mult noroc cu asta, pentru că eu nu merg. I-am răspuns la rândul meu la fel de hotărâtă, mai ales că de când mama îl găsise pe blond azi dimineaţă era destul de furioasă, aşa că sunt destul de sigură că nu numai se va opune, ci mă va şi pedepsii când se va întoarce. Plus că nu avem absolut nici un chef să ies. Desigur că Jake era din ce în ce mai sâcâitor, devenind enervant aşa că la cel de-al douăzecilea ,, te rog’’ am clacat, ajungând să spun da în cele din urmă. Aşa că imediat cum m-am schimbat am plecat cine ştie unde pentru că Jake desigur că nu mi-a spus.
Dar când să plecam a apărut mama împreună cu Dean şi nu păreau deloc încântaţi.
- Domnişoară eşti pedepsită, iar pe tine domnule te-aş ruga să pleci. L-am auzit zicând pe Dean deşi eram nervoasă m-am abţinut cu greu să nu încep să strig, ca să nu îşi facă blondul cine ştie ce impresie.
- Jake, e mai bine aşa vorbim mâine la şcoală. I-am spus după care am plecat în casă şi m-am încuiat în camera mea, cu ce drept făcea asta, cine se credea, clar dacă va continua să se comporte aşa unul dintre noi va ceda şi cred că eu voi fi aceea. Nu a trecut mult timp şi am auzit o bătaie în uşa se pare că era nesuferitul, viitor al meu tată vitreg. Oare chiar credea că am de gând să răspund.
- Rose, deschide. Tu nu auzi să deschizi?!
- Pleacă, lasă-mă în pace. I-am răspuns tare şi răspicat, încât să mă audă.
- Dacă nu mă laşi să intru, sparg uşa. L-am auzit zicând de parcă ar fi fost în stare.
Şi după ce mi-a spus asta, a tăcut. Oare plecase? Se pare că nu va reuşi să îmi facă faţă şi oricum dacă avea să mai îndrăznească să se comporte aşa cu mine viaţa lui va deveni un iad. Deodată, s-a auzit un zgomot puternic şi am văzut cum uşa de la camera mea cade. Nu se poate, mi-am zis în gând, chiar o făcuse.
- Uite, dacă tu crezi că te voi lăsa să faci ce vrei. Te înşeli de azi înainte eu comand, să îţi fie clar.
- Ce de unde şi până unde, parcă ţi-am spus destul de clar să nu ai pretenţia să te numesc tată, eu am deja unul să îţi fie clar, am început să mă strig la el, iar în secunda următoare m-am trezit cu o palmă. Eram stupefiată. Chiar făcuse asta, nu, nu putea fi adevărat. Îmi jucase şi puţina demnitate pe care o mai aveam, în picioare, nu am mai reuşit să spun nimic deoarece a venit mama, care era mai îngrijorată de ce se întâmplase cu uşa decât cu mine. Nu cred că aş putea să descriu durerea care m-a cuprins în acel moment, era mai groaznică decât oricare altă bătaie pe care o primisem de la tata. Acum toate acele lovituri de curea, păreau nesemnificative pe lângă durerea pe care o simţeam acum. Era ca şi cum mii şi mii de cuţite mi-ar fi fost înfipte în inimă, sau poate chiar mai rău de atât.
Nu aş fi crezut niciodată că propria mea mamă îmi va face asta, că cea pe care am apărat-o de atâtea ori va fi atât de nepăsătoare, de indiferentă. Nu. Asta era prea mult pentru ca eu să pot înţelege, oricât aş fi încercat. Nu ştiu cum am reuşit să mă abţină să nu ţip, să plâng, să strig doar din dorinţa idioată de a mă elibera de toată presiunea pe care o simţeam. Mai întâi Jeny alegea un tip în locul meu, iar apoi asta.
Eram hotărâtă să nu le mai dau atenţie, cu toate că mă durea, eram hotărâtă să fac orice altceva numai să nu mă mai gândesc la asta aşa că după ce au plecat din cameră, mi-am luat un hanorac şi am plecat şi eu. Nu aveam o destinaţie în minte, doar că în aceste momente simţeam cum camera începea să devină tot mai neîncăpătoare, în timp ce lipsa de aer începea să mă afecteze.
Mergeam încet pe strada plină de oameni care se loveau de mine cu atâta nepăsare încât m-am speriat. Probabil dacă aş fi fost în toane bune, i-aş fi înjurat sau aş fi ţipat la ei, dar acum alta era situaţia. Privind în jur am realizat că ajunsesem într-un parc, deşi nu intenţionasem asta.
Deodată privirea mi-a fost atrasă de doi copii care se jucau împreună cu părinţii lor, păreau atât de fericiţi încât eram geloasă pe fericirea lor. Ştiu, poate eram egoistă, dar când mă gândesc că eu am avut parte doar de ,,fericire’’ bazată pe minciună şi falsitate îmi venea să plâng. De ce nu puteam fi şi eu ca ei? De ce a trebuit să cresc şi să îmi dau seama de nefericirea ce mă înconjura? De ce? Nu mi se părea corect, nu era cinstit.
Am stat aşa privindu-i în continuare, timp de câteva ore, nici măcar nu am sesizat când trecuse timpul. Mă simţeam rău ştiind că trebuie să mă întorc, dar şi mai rău amintindu-mi de ce se întâmplase mai devreme, ajunsesem să cred că mi-ar fi fost mai bine cu tata, cel puţin dacă eram lovită ştiam că o face el şi nu un idiot, care se crede în măsură să îmi ceară socoteală.
Era clar, nu mai judecam cum trebuie, dacă ajunsesem să mă gândesc la asta. M-am ridicat încet şi am pornit cu paşi mărunţi spre casă. Se pare că deja începea să se întunece şi totuşi nu mă trăgea inima să mă grăbesc din două motive destul de simple, şi anume: nu aveam chef să îi văd faţa lui Dean şi nu îmi doream să ascult nici o morală. Şi cu toate că am mers destul de încet, am ajuns într-un final. ,,Gata Rose, trebuie să fii tare şi să îi înfrunţi’’ mi-am zis în gând încercând să mă îmbărbătez. Am tras aer în piept şi am intrat, însă am fost destul de surprinsă când am realizat că nu era nimeni se pare că plecaseră, din nou. Cel puţin scăpasem de morală în seara asta. Însă am realizat un lucru mult mai important şi anume că aşa vor fi serile pentru mine, că voi fi singură. Înconjurată doar de liniştea de mormânt şi întuneric, asta era clar acum şi asta doar din cauza lui Dean, pe care îl uram. Nu mă mutasem în ţara asta departe de toţi cei dragi, pentru ca totul să devină la fel, un coşmar.
Capitolul 14. Certuri
. Nu pot să nu spun că nu eram stresată de discuţia ce avea să urmeze, aş fi fost ipocrită dacă aş fi negat că nu eram îngrijorată. Nu aveam nici cea mai vagă ce întorsătură ar fi putut lua această discuţie sau în ce direcţie. Totuşi un lucru îmi era clar, relaţia dintre noi se răcise şi din câte îmi dădeam seama după felul în care se comporta devenise mai reticent, ceea ce mă făcea să mă întreb dacă nu cumva mă minţise când spusese că mă iubeşte. Şi atunci, de ce mi-ar mai fi spus asta? ceva nu era în regulă, doar că nu îmi dădeam seama ce.
Trecuseră câteva minute, timp în care nici unul nu spuse nimic. Aş fi putut să încep eu, dar nu ştiam la ce se gândea s-au ce aş fi putut să îi zic, aşa că nu am făcut decât să aştept , privindu-l în ochii pătrunzător de parcă acum era prima dată când îl vedeam. În timp ce el stătea acolo, privindu-mă la fel de tăcut. Părea absent ca şi cum mintea iar fi fost în altă parte, aşa că am oftat întorcându-mi privirea spre ceasul de pe perete ce indica ora nouă şi cinci minute. Deodată, am simţit cum mâinile mele au fost luate într-ale lui în timp ce mă trase uşor forţându-mă să îl privesc. Era ciudat, niciodată nu mai fusesem atât de intimidată, căci nu mă simţeam slabă ci mai degrabă eram pusă în dificultate.
- Rose… îmi pare rău. Dar am înţeles, suntem doar prieteni. Îmi spusese asta pe un ton atât de jos încât am crezut că va începe să plângă, aşa că văzându-l în starea asta atât de jalnică mi-am făcut o promisiune, că nu îl voi mai face să sufere şi că o să îi fiu ceea mai bună prietenă, asta dacă mi se va da voie. Desigur că nu îi voi spune asta, pentru că nu vreau să îşi facă speranţe degeaba. Pentru că ştiam cum e, trecusem prin asta de atâtea ori, încât nu mai voiam ca alţi să păţească la fel, cel puţin nu din vina mea.
Flashback:
- Ştii ceva m-am săturat de toate promisiunile tale. Nu faci decât să mă minţi. De ce nu recunoşti că ieşti doar un laş. Am rostit într-un exces de furie, plecând în cameră. Nu îmi părea rău de ceea ce spusesem, dacă asta l-ar fi trezit cât de cât la realitate. Oricum aşa făcea mereu, dar niciodată nu se ţinuse de cuvânt.
De două săptămâni nu a făcut altceva decât să bea şi să o certe pe mama, care numai Dumnezeu ştie cum îndurase toate astea, pentru că eu nu fusesem acasă ca să o apăr. În tot acest timp nu făcusem decât să vorbim la telefon şi chiar dacă ea nu îmi spusese nimic din ce i se întâmplase nu era nevoie, o ştiam deja. Asta fusese şi motivul pentru care la sfârşitul celei de-a doua săptămâni m-am întors acasă, unde l-am găsit pe tata într-o stare de-a dreptul deplorabilă, ceea ce m-a făcut să mă cert cu el şi apoi refuzând să îi mai vorbesc.
End of flashback.
- Sigur, doar prieteni, am rostit la rândul meu spunându-mi că era timpul să o luăm de la început. Am continuat să mai vorbim ceva vreme asta până când a sunat soneria, întrerupându-ne din aceea discuţie. Am mers să deschid şi am rămas destul de surprinsă să îl văd pe Jake stând în faţa uşi şi zâmbit, desigur că acel zâmbet ia dispărut imediat de cum îl văzu pe Alex, iar acum expresia de pe faţa lui era serioasă.
- Oh nu ştiam că ai musafirii, spuse destul de tăios de parcă prezenţa roşcatului îl deranja mai mult decât voia să arate.
- Nu îţi face griji, eu tocmai plecam, îi răspunse şi Alex la fel de tăios. Dar înainte îşi luă la revedere de la mine, vrând cu tot dinadinsul să îl enerveze pe blond. Nu am mai apucat să spun nimic, deoarece acesta m-a tras înăuntru lipindu-mă de peretele aflat în spatele meu.
- Ce naiba crezi că faci? L-am întrebat nervoasă , după care l-am împins de parcă nu aş fi ştiut ce avea de gând să facă.
- Îmi încercam şi eu norocul. Oricum, am venit sa te scot în oraş. Îmi răspunse prompt în timp ce dădea aprobator din cap.
- Pai mult noroc cu asta, pentru că eu nu merg. I-am răspuns la rândul meu la fel de hotărâtă, mai ales că de când mama îl găsise pe blond azi dimineaţă era destul de furioasă, aşa că sunt destul de sigură că nu numai se va opune, ci mă va şi pedepsii când se va întoarce. Plus că nu avem absolut nici un chef să ies. Desigur că Jake era din ce în ce mai sâcâitor, devenind enervant aşa că la cel de-al douăzecilea ,, te rog’’ am clacat, ajungând să spun da în cele din urmă. Aşa că imediat cum m-am schimbat am plecat cine ştie unde pentru că Jake desigur că nu mi-a spus.
Dar când să plecam a apărut mama împreună cu Dean şi nu păreau deloc încântaţi.
- Domnişoară eşti pedepsită, iar pe tine domnule te-aş ruga să pleci. L-am auzit zicând pe Dean deşi eram nervoasă m-am abţinut cu greu să nu încep să strig, ca să nu îşi facă blondul cine ştie ce impresie.
- Jake, e mai bine aşa vorbim mâine la şcoală. I-am spus după care am plecat în casă şi m-am încuiat în camera mea, cu ce drept făcea asta, cine se credea, clar dacă va continua să se comporte aşa unul dintre noi va ceda şi cred că eu voi fi aceea. Nu a trecut mult timp şi am auzit o bătaie în uşa se pare că era nesuferitul, viitor al meu tată vitreg. Oare chiar credea că am de gând să răspund.
- Rose, deschide. Tu nu auzi să deschizi?!
- Pleacă, lasă-mă în pace. I-am răspuns tare şi răspicat, încât să mă audă.
- Dacă nu mă laşi să intru, sparg uşa. L-am auzit zicând de parcă ar fi fost în stare.
Şi după ce mi-a spus asta, a tăcut. Oare plecase? Se pare că nu va reuşi să îmi facă faţă şi oricum dacă avea să mai îndrăznească să se comporte aşa cu mine viaţa lui va deveni un iad. Deodată, s-a auzit un zgomot puternic şi am văzut cum uşa de la camera mea cade. Nu se poate, mi-am zis în gând, chiar o făcuse.
- Uite, dacă tu crezi că te voi lăsa să faci ce vrei. Te înşeli de azi înainte eu comand, să îţi fie clar.
- Ce de unde şi până unde, parcă ţi-am spus destul de clar să nu ai pretenţia să te numesc tată, eu am deja unul să îţi fie clar, am început să mă strig la el, iar în secunda următoare m-am trezit cu o palmă. Eram stupefiată. Chiar făcuse asta, nu, nu putea fi adevărat. Îmi jucase şi puţina demnitate pe care o mai aveam, în picioare, nu am mai reuşit să spun nimic deoarece a venit mama, care era mai îngrijorată de ce se întâmplase cu uşa decât cu mine. Nu cred că aş putea să descriu durerea care m-a cuprins în acel moment, era mai groaznică decât oricare altă bătaie pe care o primisem de la tata. Acum toate acele lovituri de curea, păreau nesemnificative pe lângă durerea pe care o simţeam acum. Era ca şi cum mii şi mii de cuţite mi-ar fi fost înfipte în inimă, sau poate chiar mai rău de atât.
Nu aş fi crezut niciodată că propria mea mamă îmi va face asta, că cea pe care am apărat-o de atâtea ori va fi atât de nepăsătoare, de indiferentă. Nu. Asta era prea mult pentru ca eu să pot înţelege, oricât aş fi încercat. Nu ştiu cum am reuşit să mă abţină să nu ţip, să plâng, să strig doar din dorinţa idioată de a mă elibera de toată presiunea pe care o simţeam. Mai întâi Jeny alegea un tip în locul meu, iar apoi asta.
Eram hotărâtă să nu le mai dau atenţie, cu toate că mă durea, eram hotărâtă să fac orice altceva numai să nu mă mai gândesc la asta aşa că după ce au plecat din cameră, mi-am luat un hanorac şi am plecat şi eu. Nu aveam o destinaţie în minte, doar că în aceste momente simţeam cum camera începea să devină tot mai neîncăpătoare, în timp ce lipsa de aer începea să mă afecteze.
Mergeam încet pe strada plină de oameni care se loveau de mine cu atâta nepăsare încât m-am speriat. Probabil dacă aş fi fost în toane bune, i-aş fi înjurat sau aş fi ţipat la ei, dar acum alta era situaţia. Privind în jur am realizat că ajunsesem într-un parc, deşi nu intenţionasem asta.
Deodată privirea mi-a fost atrasă de doi copii care se jucau împreună cu părinţii lor, păreau atât de fericiţi încât eram geloasă pe fericirea lor. Ştiu, poate eram egoistă, dar când mă gândesc că eu am avut parte doar de ,,fericire’’ bazată pe minciună şi falsitate îmi venea să plâng. De ce nu puteam fi şi eu ca ei? De ce a trebuit să cresc şi să îmi dau seama de nefericirea ce mă înconjura? De ce? Nu mi se părea corect, nu era cinstit.
Am stat aşa privindu-i în continuare, timp de câteva ore, nici măcar nu am sesizat când trecuse timpul. Mă simţeam rău ştiind că trebuie să mă întorc, dar şi mai rău amintindu-mi de ce se întâmplase mai devreme, ajunsesem să cred că mi-ar fi fost mai bine cu tata, cel puţin dacă eram lovită ştiam că o face el şi nu un idiot, care se crede în măsură să îmi ceară socoteală.
Era clar, nu mai judecam cum trebuie, dacă ajunsesem să mă gândesc la asta. M-am ridicat încet şi am pornit cu paşi mărunţi spre casă. Se pare că deja începea să se întunece şi totuşi nu mă trăgea inima să mă grăbesc din două motive destul de simple, şi anume: nu aveam chef să îi văd faţa lui Dean şi nu îmi doream să ascult nici o morală. Şi cu toate că am mers destul de încet, am ajuns într-un final. ,,Gata Rose, trebuie să fii tare şi să îi înfrunţi’’ mi-am zis în gând încercând să mă îmbărbătez. Am tras aer în piept şi am intrat, însă am fost destul de surprinsă când am realizat că nu era nimeni se pare că plecaseră, din nou. Cel puţin scăpasem de morală în seara asta. Însă am realizat un lucru mult mai important şi anume că aşa vor fi serile pentru mine, că voi fi singură. Înconjurată doar de liniştea de mormânt şi întuneric, asta era clar acum şi asta doar din cauza lui Dean, pe care îl uram. Nu mă mutasem în ţara asta departe de toţi cei dragi, pentru ca totul să devină la fel, un coşmar.