O trecem pe feminin

[Teh]

Thanks >:D<

Douăzeci şi patru

Ciudată această viaţă. Uneori ia anumite întorsături... Atât de bizare că începi să te întrebi: e oare posibil?
Dimineaţa a venit foarte rapid, avusesem impresia că dormisem doar o oră. Aproape că am aruncat cu telefonul, dar dându-mi seama de gest l-am oprit rapid, am sărit din canapea buimacă şi m-am schimbat, mi-am făcut o cafea în grabă şi nici nu mi-am dat seama dacă duşul l-am făcut înainte sau după. Aveam o faţă foarte obosită, pe care am reuşit să o ascund în cea mai mare parte sub machiaj, mulţumesc Doamne că există fondul de ten şi anti-carcănul! Precum şi celelalte produse!
Am urcat la volan şi destul de liniştită am condus, bucurându-mă că traficul nu era prea infernal în această dimineaţă. Ajunsă la „Sediu”, am salutat câţiva colegi, niciunul nu mă cerceta prelung deci faţa mea nu arăta prea groaznic de obosită. Am mers în biroul şefului meu, de abia amintindu-mi să bat înainte să deschid uşa.
- Intră! , a spus acesta indiferent.
- Bună dimineaţa!, am anunţat eu veselă.
S-a uitat la mine, eu la el. Era un tip cam scund, chelios, grăsun şi cu un simţ al umorului foarte dezvoltat. Şi mi-era şef. Avea o nevastă, trei copii şi fusesem la ei acasă de câteva ori. Se putea spune că ne înţelegeam bine.
- A fost un total succes afacerea cu adolescenţii ăia din Franţa. De obicei ăştia nu se declară aşa mulţumiţi, dar cu aşa un ghid!...
Mă complimenta, am spus : Mulţumesc! Şi fără a aştepta îndemnul său, m-am trântit pe un fotoliu. A zâmbit.
- Obosită?
- N-am prea dormit!
- Nu e bine...
- O viaţă am şi eu!, am protestat.
- Corect!, zise şi el însufleţit.
- Auzi, azi nu prea am ce să îţi fac decât trebuie să pui în ordine raportul ăla...
Am dat din cap, m-am ridicat şi m-am îndreptat spre micuţul meu birou, unde nu dădeam chiar atât de des. Eu făceam cel mai mult munca de teren, dar mă întorceam adesea la încăperea aceea micuţă, pe scaunul meu confortabil şi în faţa biroului, tastând aiurea nişte rapoarte şi punându-le în ordine. Ceea ce am şi făcut o parte din zi, după care am fost să îi înmânez documentele lui Cosmin, şeful meu.
- E ok aşa?, îl întreb.
- Mda!, zice el mulţumit şi mă anunţă că pot pleca.
- Nu arăţi extraordinar, eşti cam moleşită, ar trebui să bei o cafea!
Eu eram doar mulţumită că era aproape ora două şi puteam să plec, mi-era foame, nici nu apucasem să mănânc ceva.
- Mda, mie-mi zici! Salută-i pe-ăia mici şi pe Ioana!
Mă aprobă iar eu dispar, chiar nu mai aveam chef să stau la discuţii. Telefonul meu sună ca un nebun, îl ridic rapid, eram la un semafor. Era William.
- Hai, salut!, îi zic pe un ton de o bucurie exagerată.
- Încă n-am murit!, mă anunţă el sceptic.
Am început să râd.
- Haide, mă!
- Unde?, mă întreabă glumind.
Nu am mai răspuns, eram ocupată să fiu înjurată de un tip pentru că nu mai porneam odată, era verde.
- Deci, ce faci?, îmi amintesc la un moment dat de el.
- Ah, bine, pe aici, sunt în pauză, am o şedinţă peste – face o pauză , apoi spune: exact cinci minute! Tu cum o mai duci?
- Ah, extraordinar! Mădălina divorţează... Suntem în curs de căutare de un avocat!
- Îhî!, îmi dă replică. Să vă ajut? Pot să îţi recomand un tip bun de tot, dar e cam scump...
Stau să mă gândesc câteva secunde. Ar fi extraordinar să îi văd mutra supărată şi indignată a lui Marius în faţa unui avocat de elită. Ce conta dacă o sponsorizam puţin pe prietena mea? Ea mă ajutase de milioane de ori.
- Nu contează, ar trebui să îmi dai numărul, sau să vorbeşti tu cu el.
A chicotit.
- Uau! Eşti chitită pe treaba asta? , îşi păstrează tonul amuzat.
- Mda, trebuie.
- Îl cheamă Bee, adică ăsta-i numele de familie. E tare tipul. Uite, o să îl sun şi te anunţ eu mai târziu. Bine?
Acceptând rapid, îi închid şi îmi văd de condusul meu, pentru că în curând m-am aflat acasă, după ce am oprit la un magzin pentru a mă aproviziona cu câteva lucruri. Am constatat stupefiată că mi-am uitat cheia. Cum naiba am plecat din casă fără cheie! La ce naiba mi-a fost gândul? Sigur pe Pământ nu! Eram prea buimăcită. Trăiam cu speranţa ca amica mea să fie acasă. Apăs odată pe sonerie şi încă odată. Tocmai când doream să scot telefonul, ea-mi deschide uşa şi îşi cere scuze că nu a răspuns mai devreme.
- E cafea?, am întrebat-o căscând groaznic şi aceasta dă rapid din cap.
- Te-a sunat Richard, îmi spune nu prea veselă. O durea capul.
- Åži?
- Eh! Zicea ceva de un tip avocat, că i-a dat adresa ta şi că o să te caute. Nu-mi amintesc, am stabilit ceva aseară?, ridică sugestiv din sprâncene iar expresia sa este foarte confuză.
Am început instantaneu să râd, amintindu-mi de faptul că avusesem o mică conversaţie pe tema asta cu tipul brunet al cărui nume nu îl cunoşteam nici câtuşi de puţin şi care pe deasupra era foarte frumuşel.
I-am explicat situaţia şatenei în timpul în care îmi sorbeam cafeaua. Leneşă, m-am schimbat în nişte haine obişnuite, „de casă” şi m-am tolănit pe canapea, alături de prietena mea.
- Ţi-ai luat lucrurile?, o chestionez nu prea interesată.
- Oh! O parte din ele. Nu era acasă, era de aşteptat. Azi iar m-a sunat!
Îi venea să râdă.
- Şi ce ţi-a zis? , o întreb pe jumătate curioasă.
Îmi zâmbeşte.
- „ Unde e avocatul?”
Am început şi eu să râd. Ce dracu era atât de fraier? În fine, îmi explică situaţia şi eu sunt cutremurată să aflu că nu prea pot fi atentă la vorbele ei, pentru că aproape mi se închid pleoapele şi am decis, nu prea hotărâtă, să mă demachiez. Între timp Mădă prepară ceva prin bucătărie, vrând să mă hrănească.
- Nu arăţi prea bine! Sigur nu te-ai îmbătat aseară?, consideră de cuviinţă să se intereseze de buna mea stare.
- Nu! Hai, nu ştiu ce am, sunt obosită şi-atât!, o liniştesc intrând în baie.
Douăzeci de minute mai târziu ne aflam amândouă în bucătărie, mâncând şi discutând lucruri aiurea, despre liceu, despre serviciu, despre beţia de azinoapte.
- Nu mă simt mai bine..., recunoaşte dezamăgită, provocându-mi o expresie oarecum tristă.
- N-are rost..., încerc să o conving.
Mă opreşte:
- Ştiu! Hai, dă-l dracu! Găsim altul! Ce-o să zică mama?
Am tăcut amândouă în acelaşi timp. Ne uitam una la alta şi ştiu că ne gândeam la acelaşi lucru. Maică-sa fusese mai mult decât încântată de Marius, soţul ideal, etc., etc. Fusese dezamăgită o perioadă lungă de draga ei fiică dar acum era perfect fericită pentru că îşi găsise un aşa tip pe cinste. Acum, cine ştie cum o să reacţioneze!
- Îi explici situaţia!, am zis amuzată.
Iar tăcere. Mă pregăteam să spun iar ceva când am auzit soneria tulburându-ne. M-a făcut să tresar, eram într-un mod foarte silenţios când brusc am fost deranjate, ei bine – oricine ar fi reacţionat astfel în locul meu.
- Mă duc eu!, anunţ cu un oftat cât lumea şi aceasta rămâne să strângă ce a mai rămas pe masă. Mă mir că nu m-am împiedicat în papucii de casă, la cât de leneş mergeam. Nici nu m-am uitat pe zăvor. Pur şi simplu am deschis uşa.
Şi, brusc! În faţa mea apare acelaşi bărbat pe care îl ştiam cu o seară în urmă. Tipul înalt, cu un trup frumos, un fund sexy ( l-am constatat imediat după ce l-am invitat în casă şi l-am savurat de la spate ), ochii negri pătrunzători, expresia rece dar totodată blândă, o combinaţie belea pentru un asemenea bombonel.
Mai întâi, am stat nemişcată cu o bătaie ciudată a inimii tulburându-mă. Mai existau hormonii? Parcă trebuiau să fie morţi de ceva vreme, însă continuau să mişune prin mine provocându-mi o reacţie ciudată, aproape de tremurat. Un fior, se poate.
- Intră!, am zis la un moment dat inconştientă de propriul cuvânt.
- Mersi!, a rostit acesta pe tonul lui ultra-super-simpatic şi drăguţ. Cred că îmi plăcea băiatul ăsta. L-am invitat în sufragerie, imediat după m-am uitat la posteriorul lui! Ah! Se vedea atât de sexy prin pantalonii costumului negru. Îi venea perfect şi cravata, şi sacoul. Era genul de bărbat născut în costum, pur şi simplu acest gen de îmbrăcăminte i se potrivea ca o mânuşă. Şi, clar! Avea faţă de avocat!
- Ăăă!..., îngăimă Mădălina confuză, uitându-se la tipul ce apăruse în apartament. Am chicotit. Ce naiba era să îi spun? „ Uite, ăsta e tipu’ despre care am vorbit al cărui nume nu-l ştiu dar care , se poate, îţi va fi avocat!”.
Probabil că el a realizat momentul stânjenitor. A întins mâna spre amica mea, foarte elegant gestul dar totodată pur bărbătesc, plin de fermitate! Ah! Se cunoştea că nu mai făcusem sex de ... O grămadă de timp, altfel cum mi se puteau încinge călcâiele atât de repede după un asemenea mascul foarte bine dotat?... Poate nu era chiar vina mea...!
- Daniel Bee, îmi pare bine. Sunt avocat, specializat în crime şi divorţuri, se poate să îţi preiau cazul dacă doreşti?
Vorbise atât de coerent! Oh-la-la! Mădălina îi apucă mâna. Se prezintă şi ea.
Am realizat acum, atât de brusc încât ochii mei s-au mărit şi de abia realizam că şatena îl poftea să stea jos. Am mers să fac cafea, anunţând acest lucru, fără să-mi dau seama. Nici nu ştiu cum făceam totul, eram neatentă şi mintea mea era în altă parte.
Deci, foarte normal, băiatul acesta îl mai văzusem! Îl cunoşteam, şi acum îmi aminteam de unde! De la o simplă petrecere de Revelion din nu mai ştiu ce an, când se combinase cu Elena. Chiar atunci când îl întâlnisem şi pe Richard! Oh, şi mai mult de atât, avusese un aşa impact asupra-mi că de abia l-am putut uita o vreme, era atât de sexy şi atunci, mult mai tânăr, probabil student. Dar acum... Era aşa, mult mai matur, şi mult mai atrăgător... Şi eu mult mai doritoare să sar pe el.
Ce dracu aveam?
Şi iar întâlneam numele ăsta blestemat de Daniel! Ce naiba?
M-am întors în sufragerie cu nişte cafea şi gustări, nu prea conştientă de ce făceam. M-am aşezat pe un fotoliu şi îi ascultam cum vorbeau. Şi-a spus preţul normal în astfel de cazuri. Mădălina se pregătea să refuze. Mi-am dat seama că ne făcea o ofertă mai bună decât altora, căci eram prietene cu Riki. Dar eu am acceptat rapid, părându-mi-se prea bun... În meseria lui, vreau să zic.
A dat din cap şi mi-a zâmbit, şatena nu a mai comentat.
- Nu se poate să îi faci o vizită chiar azi?, l-am întrebat eu veselă, dându-i ceaşca de cafea.
Mi-a surâs.
- Se poate, sigur. Vrei să îl speri?, acum se uita tot la mine, vorbind, se pare, doar cu persoana mea. Mădălina a chicotit.
- Ar fi distractiv!... De câţi bani poţi să-l storci?, l-am interogat râzând, fiind oarecum o glumă ceea ce spusesem.
Prietena mea a oftat.
- Nu vreau nimic de la el!
Nici nu insinuasem asta, doar mă amuzam.
- Oh, păcat, aş putea să-l las pe drumuri..., rosti pe un ton aproape diabolic. De parcă aş fi văzut cum i se arcuieşte limba şi cum dinţii lui perfect albi şi drepţi se mişcă. Părea un adevărat demon, mai ales în înfăţişarea asta. Ce frumoşi erau avocaţii! Iamii-iamii!...
Amândouă am râs, poate că aveam aceeaşi părere despre bomba din faţa noastră.
( îmi venise în minte replica aceea: - Tatăl tău e militar? Pentru că tu arăţi ca o bombă! ).
I-a dat adresa, am mai schimbat câteva vorbe, au făcut schimb de numere de telefon, după care mobilul i-a sunat Mădălinei şi s-a grăbit să răspundă, ieşind din încăpere.
- Şi, pe-al tău nu-l primesc? A ridicat sugestiv din sprâncene, timp în care limbuţa lui atât de drăgălaşă s-a mişcat peste buza superioară, ştergând o urmă de cafea. Ah, îmi bătea inima mai tare.
- Ce-ai putea face cu el?, zâmbesc şi mă adresez aproape serioasă.
- Mâine, poimâine, divorţezi..., îmi spune convins de ceea ce scoate pe gură.
- Nu-ţi face griji din acestea, nu o să fie cazul. Na, fii sincer!
Nici nu ştiu ce mă apucase să flirtez cu el. Ah, poate pentru că era superb?
- Ok, sunt sincer, mă uit la tine şi te sorb din priviri, se înţelege, mi te amintesc de la petrecerea aia şi tu nici măcar nu mai ştii cine sunt, dar nu contează. Cert este, şi va trebui să îmi ierţi modul vulgar şi deloc drăguţ de a mă adresa, dar tu mi-ai cerut să fiu sincer, vreau să mă culc cu tine, neapărat.
Am tăcut instantaneu. Îmi închisese gura pentru câteva secunde. Zâmbea şi nici nu îmi dădeam seama dacă vorbea serios, îşi bătea joc de mine sau mă ademenea în nu ştiu ce pericol. Şi totuşi, după câteva clipe în care semănasem cu un mormânt, foarte silenţioasă, am zis:
- Oh, asta era? Se înţelege, mă uit în oglindă câteodată şi realizez că dacă aş fii bărbat, aş avea aceleaşi gânduri cu una ca mine...
Replica a fost aruncată la întâmplare , mai mult pentru a-i cerceta atenţia. Dar părea să nu îl zguduie prea tare, mai degrabă să îl încânte. S-a ridicat, îndemnându-mă să îl urmez. Eram doar eu şi el, stătea în uşă, privindu-mă lung şi neîndrăznind să dispară.
- Dacă, dacă... Dar eşti femeie, aşa că asta nu se poate. Când te uiţi la mine, ce-ţi inspir?
Am chicotit. Ah, păi să vedem, eşti un absolut extraordinar şi sexy supra... Nu ştiu cum, fără cuvinte, bla-bla-bla, bărbat. Mintea şi gândurile mele o luaseră razna. Sigur aveam 24 de ani? Asta nu mai părea atât de concret în clipa de faţă.
- Sincer, nu uita – sunt avocat... Pot să te citesc..., adaugă cu o privire diabolică şi perversă. Ah, inima mea iar începe să bată mai tare şi nu ar fi necesar să îmi descriu scenele erotice care îmi acaparează mintea.
- Bine, de ce nu? Îmi vine să te târăsc în patul meu...
Pentru o clipă, a fost uimit de răspunsul meu, dar nu şi-a schimbat expresia. A făcut doi paşi în faţă şi m-a prins de ceafă, strângându-mă lângă el şi proptindu-şi buzele de ale mele. Fiori în tot trupul, mi se scuturaseră toate, dacă mă pot exprima astfel. Îmi venea să îl trag de păr, să sar peste el, să îl devorez cu fiecare bucăţică şi să... Oh, nici nu mai voiam să îmi imaginez! Mă luptam cu bătăile super accelerate ale inimii şi tremuratul ce pusese stăpânire pe trupul meu, mai ales din cauza vârtejului provocat între gurile noastre, cu limbile jucându-se alandala.
- Hm..., mormăi ştergându-şi buzele cu limbuţa aceea drăgălaşă...
Cred că mă purtam ca o târfă acum, doar că avea aşa o faţă că nu puteai să îi dai nicio palmă, nu că nu m-ar fi lăsat inima, dar impunea respect şi era prea demn pentru aşa ceva, mi se părea că aş cădea eu în inferioritatea violenţei cu un asemenea gest.
- Eşti cam nepotolit, tu..., îi zic fără să gândesc prea tare.
- Ei bine, te uiţi în oglindă, ai mărturisit, deci – mă înţelegi. Ne vedem?, mă întreabă aproape nesigur.
Am chicotit.
- Ha? Poate, să vedem ce faci cu procesul. La sfârşit, ne conversăm, îi dau replică încrezătoare.
- ÃŽn pat?
Era prea direct sau mi se părea mie? Nu că m-ar fi deranjat prea tare, dacă tot înnebunisem, să duc totul până la capăt. Oricum, tot acest balamuc nu era decât un joc pentru mine. Unul pur fizic, trebuie să recunosc că îmi doream să mă culc cu el, şi nu ne văzusem decât de două ori în întreaga noastră viaţă. Minunat!
- Pe canapea, pe masă, pe podea... Cine ştie?
A râs şi m-a tras iar aproape de el, mirosindu-mi părul. Mi s-a cutremurat iar tot trupul, pentru că m-a sărutat pe gât. Câtă îndrăzneală! Nah, eram o curvă? Dar, cine putea să îi reziste? Şi oricum, era ceva nevinovat.
L-am împins.
- Hai, du-te!, îi strig pe un ton familiar şi acesta dispare, imediat ce îmi cere numărul pe care nu i-l dau.
- Atunci, mă suni?
Iar eu, ca o tipă puţin rea ce sunt, îi dau replică:
- Nu! Ai vrea tu!
Nu mai spune nimic, dar cu aceeaşi expresie, pleacă spre lift şi eu trântesc uşa. Apare şi Mădă.
ÃŽi spun:
- Tipul ăsta m-a sărutat şi mi-a propus să mă culc cu el.
Începe să râdă, ţipând la mine, aproape tăvălindu-se pe jos şi întrebându-mă dacă e adevărat.
- Asta mă face să mă despart cu multe avantaje de Marius?, se interesează ridicând din sprâncene.
- Dacă vrea să aibă o şansă la mine!, exclam vioaie provocându-i un alt val de râs.
- Nu mai eşti în deplinătatea facultăţilor mentale, nu?
Am dat pozitiv din cap şi m-am întors în sufragerie, ronţăind nişte biscuiţi şi manevrând telecomanda. Viaţa era frumoasă. Eu înnebunisem de-a binelea şi nu-mi puteam lua gândul de la Daniel Bee.
Ce dracu?
Avusesem parte de unul, ce –mi mai trebuia, încă unul? Nu-mi fusese de-ajuns Dani? Se pare că nu! Şi nu se prea pot compara, primul a fost acum multă vreme; e drept, nu l-am uitat pentru că el a fost primul... În multe privinţe; în multe-multe situaţii. Şi acum, să dau peste un tip cu acelaşi nume... Dar nu semănau. Spre exemplu, primul fusese simpatic, drăguţ, prietenos, etc., acesta era un pervers incurabil, i se citea pe chip, genul de băiat rău care ar fi recunoscut-o oricând, diabolic, fustangiu, etc. . . Mie chiar îmi plăcea. Şi da, chiar voiam să mă culc cu el. Probabil doar atât.
Ajungi la o vârstă când te întrebi dacă nu ar trebui să mergi la un psiholog... Sau la un psihiatru. O să mă gândesc la asta; ba nu, nu o voi face.
Pierdută într-ale mele, de abia am realizat că şatena vorbea cu mine.
- Eşti conştientă că ceea ce ai făcut nu e deloc moral?
Am dat din umeri.
- Să fim serioase, nu am ce să îi fac. Ai văzut cum arată. În fond, e şi el doar un alt simplu bărbat cu care îmi doresc doar să mă culc şi atât. Mare lucru nu poate fi, crede-mă.
A început să râdă.
- Gândeşti la fel ca un mascul..., mă apostrofează ridicând din sprâncene.
Înainte să îi răspund, începe să îmi sune telefonul. Îi răspund lui Will.
- Mă, l-am sunat şi mi-a zis că deja a vorbit cu voi. E ceva la mijloc ce eu nu ştiu?
Am tăcut instantaneu, nici nu îmi dădusem seama că vorbim despre aceeaşi persoană.
- Eh?! Da, sincer nici nu am realizat. Ce mai contează? Se pricepe, am văzut...
A chicotit, dar ceva din gestul lui nu mi s-a părut prea sincer. A trebuit să închidă şi eu m-am întors, uitându-mă la Mădălina.
- Şi cu el, cum rămâne?, mă întreabă cu o expresie aproape tristă.
Îmi dădusem seama despre ce vorbea, era de la sine înţeles. Dar ce puteam eu să îi spun? Că el nu e important pentru mine? Aş fi minţit. Alături de Will găseam comoditate şi protecţie, şi multe alte lucruri. Şi nu voiam să mă pierd în aşa ceva.
- Suntem doar prieteni, ştii bine, am mai discutat asta!, i-am dat replica aproape nervoasă, fiind atentă la televizor.
Mi-era teamă de alegerile pe care le făceam, uneori. Dar ştiam că orice s-ar întâmpla, blondul ar fi întotdeauna alături de mine. Poate chiar mă iubeşte. Poate doar s-a obişnuit cu mine. Nu ştiu... E aproape dramatic când mă gândesc, nu se sacrifică uneori pentru mine? Şi cât o să mai reziste cu această atitudine? Poate ar fi mai bine să dispară cu totul din viaţa mea.
Această idee începuse să mă întristeze.