A picture of you

[MiraA]

Multumim de comuri fetelor :*:* next

Capitolul 5

Tocmai iesisem de la dus cand telefonul incepu sa sune. Mi-am pus repede un prosop in cap si unul in jurul taliei si am pasit in camera, intinzandu-ma pe pat pentru a raspunde.
-Da?
-Sky, scuze de deranj, am auzit o voce cunoscuta. Sunt Axel...ce zici de cafeaua aia? Esti liber?
Am stat un pic ganduri, nestiind daca sa ma duc sau nu. Axel parea un tip de treaba si avand in vedere ca vom lucra o vreme impreuna, trebuia sa ne intelegem. Partea proasta era ca eu nu prea aveam dipozitita necesara ca sa ies in oras. La naiba, nu mai iesisem de cand...de cand plecase el.
Am oftat din adancul sufletului, fiind ferm pregatit sa-l refuz cand in minte mi-a venit imaginea profului meu. Daca ar afla ca am refuzat o invitatie in oras ar fi in stare sa ma stranga de gat si sa ma chinuie in feluri numai de el stiute. Numai gandindu-ma la asta mi se facea pielea de gaina.
-De ce nu? am zis pana la urma. Unde vrei sa ne intalnim?
-Stiu un local dragut, unde au cea mai buna cafea pe care am gustat-o vreodata. Se numeste Blue Moon. Ai auzit de el?
Cand am auzit numele localului, am strans un pic mai tare telefonul in mana si mi-am inclestat maxilarul. Cum sa nu-l stiu? Era localul lui preferat...defapt era locul unde il cunoscusem. La naiba cu tot! Nu puteam sa ma ascund o vesnicie de tot ce avea legatura cu el. Jones avea dreptate: trecusera deja 6 luni de cand plecase, iar eu inca sufeream ca un prost.
Mai esti acolo? Vocea lui era un pic ingrijorata. Asta ma ajuta sa revin cu picioarele pe pamant.
-Da, da...sunt aici. Stiu si eu localul ala. In jumatate de ora e bine? ne intalnim la bar.
-Ok...Sky, ne vedem acolo.
Zicand asta a inchis, lasandu-ma privind telefonul din mana si incercand sa-mi dau seama de ce acceptasem pana la urma. Aveam ciudata impresie ca Axel imi va complica viata...mult mai mult decat as fi vrut. Dar nu avea niciun rost sa ma gandesc acum la asa ceva.
Mi-am cautat repede un tricou inchis la culoare si o pereche de blugi negrii, m-am imbracat si am plecat. Nici macar nu m-am mai obosit sa-mi dau cu piaptanul prin par, pentru ca as fi facut-o degeaba. Oricum statea cu vroia el.
Ca de obicei, am ales sa merg pe jos. Era o seara frumoasa si calduta de primavara tarzie, iar lumea iesise in oras. Strazile erau pline de oameni grabiti, unuii venind de la servici, altii iesit la o plimbare ca mine, unii razand veseli, altii certandu-se...o lume agitata care isi avea propriul drum si propria cale, pete de culoare aruncate de vazduh care prinsera radacini si viata. Cel putin asa ii vedeam eu.
Imi placea sa-i privesc, sa le vad expresile sa incerc sa-i inteleg, chiar daca nu ii cunosc. Oamenii erau un mister pentru mine: atat de diferiti unul de altul, dar in acelsi timp atat de asemanatori.
Un ceas electronic dintr-o vitrina mi-a atras atentia, asa ca am marit pasul pentru a nu intarzia, iar in scurt timp ma afla la intrarea localului.
Inca de cand am deschis usa, un miros puternic de cafea proaspata m-a izbit drept in fata, facandu-am sa zambesc. Imi fusese dor de aroma asta.
M-am uitat in jur curios, dar nimic nu parea a fi schimbat: aceleasi mese micute, rotunde de culoare inchisa, asezate cu gust, aceeasi ambianta placuta si primitoare, care te ducea cu gandul la propria-ti bucatarie. Totul era la fel...inafara de mine.
Mi-am scuturat capul ca sa scap de amintirile ce amenintau sa ma loveasca si am mers la bar, unde am vazut ca ma astepta Axel. Barbatul era, la fel ca mine, imbracat in blugi si un tricou alb, dar avea si o geaca de pielea desupra. Parul sau balai ii cadea neglijent pe frunte si ii incadra fata ce parea concentrata la meniu. M-am apropiat de el si l-am batut prieteneste pe umar:
-Hey, scuze daca am intrarziat, i-am zis in timp ce am luat loc pe scaunul de langa el.
Tresarii un pic, apoi isi ridica privirea din meniu si imi zambi calduros, ca si cum era cu adevarat incantat sa ma vada.
-Nu ai intarziat deloc. Am ajuns eu mai devreme. Lasa meniul deoparte si isi concentra toata atentia la mine. Deci, ce vrei sa bei? intreba dupa cateva momente de tacere.
-Cafea irlandeza. Nu am mai baut asa ceva de mult, si, avand in vedere ca aici e cea mai buna din oras, ma gandeam ca ar merge.
Chema barmanul si ii dadu comanda: eu o cafea irlandeza, iar el o cafea simpla, apoi se intoare din nou spre mine.
-Vi des aici?
-Veneam mai demult, i-am raspuns ezitand, dar nu am mai fost de ceva vreme. Ma bucur sa vad ca nu s-a schimbat nimic aici.
-Da, e unul dintre cele mai bune locuri. Asta, daca vrei ceva linistit. Daca nu, poti oricand sa mergi in centru la unul dintre cluburile in voga.
Am aprobat din cap, dar nu am apucat sa zic mai mult ca barmanul de aduse cafelele. I-am multumit, apoi am gustat din lichidul amarui, delecatandu-am. Imi fusese dor de gustul sau dur si intepator. Am zambit si m-am lins pe buze. Cu coada ochiului am vazut ca Axel ma privea curios si ganditor, dar nu imi spusese nimic. Lua si el o gura din cafeau sa, apoi incepu din nou sa vorbeasca despre lucruri marunte.
-Ai un nume ciudat, zise intr-un final, cand, banuiam eu, epuiza toate subiectele marunte de comversatie. Aproape m-am inecat cu cafeaua, auzindu-l, dar era deja obisnuit. Probabil daca ar fi fost altcineva in locul lui ar fi spus lucrul asta mai devreme.
-Nu e numele meu adevarat. "Sky" e mai mult un fel de porecla, dar toata lumea imi zice asa. Nici nu mai tin minte cand m-a strigat cineva pe numele meu adevarat, i-am zis oftand.
-De ce Sky? Daca ai fi avut ochii albastrii, as fi inteles, dar tu ii ai verzi.
Nu-mi venea sa cred ca Axel Jonhson era curios in legatura cu persoana mea. Din cate am auzit despre el, era tipul barbatului arogant si plin de el caruia nu-i pasa de nimeni si nimic inafara de propria persoana, dar uite ca Axel cu care luam eu cafeaua era altfel.
-Imi placea cerul. Cand eram mic obisnuiam sa stau ore in sir afara privind-l. Ziua ma uitam la nori si incercam sa-mi dau seama ce forme luau, iar noaptea admiram stelele, gandindu-ma cum as putea sa ajung la ele. Imi doream sa fiu ca el: infinit, limpede...atotcunoscator, caci, vezi tu, cerul e pretutindeni. Nu e nimic ce el nu vazut: atata lume, atatia ani. Noi vom muri intr-o zi, dar el tot acolo va fi, gardian peste tot si toate.
Axel ma privea intens, dar nu zisese niciun cuvat. Defapt ce naiba ar putea sa zica? Inafara faptului ca sunt nebun.
La un moment dat, am continuat eu, copii au inceput sa-mi zica Sky. Pentru ei era o gluma, dar pe mine a insemnat mai mult. Indiferent care le-a fost lor intentia, mi-a placut numele si, pana la urma am ramas cu el. Am ridicat din umeri si am mai luat o gura din cafeaua ce se racise deja.
-Ai un mod unic de a vedea lucrurile, zise intr-un final Axel, privindu-ma intr-un mod ce imi facea pielea sa se infioare. Sincer, nu am mai intalnit o persoana ca tine pana acum.
-De aceea m-ai chemat la o cafea? Din curiozitate? Vocea mea era blanda, iar buzele mi se arcuisera intr-un zambet inocent. Nu ar fi fost singurul are dorea sa vorbeasca cu mine pentru ca eram un pic ciudat.
-La naiba, nu! Chiar crezi ca as face asta? Din vocea lui mi-am dat imediat seama ca nu se astepta ca eu sa vad lucrurile in felul acesta. Parea chiar enervat ca eu am ajuns la o asemenea concluzie, iar eu nu intelegeam de ce.
Am vrut sa adaug ceva, dar o voce ce imi era vag cunoscuta ma intrerupse:
-Sky, ce mai faci? Nu te mai vede omul. Tipul se apropie de mine si ma batu prieteneste pe umar, imi zambii, dar cand il vazu pe Axel se incrunta. Nu ai mai venit pe aici de cand a plecat Emmet, dar acum ca s-a intors ai revenit si tu. Aproape ca am scuipat cafeaua ce o avea in gura cand am auzit ce mi-a zis. Emmet se intorsese in tara? Cand? Se presupunea ca e in Franta, model pentru nu stiu ce revista.
-Emmet e aici? il intreb dupa ce am luat o gura mare de aer.
-Da...nu stiai? Ezita un pic, parand cu adevarat confuz. Cand am vazut ca nu ai mai trecut pe aici, m-am gandit ca ai plecat cu el in Franta...Tacu canteva clipe, pilmbandu-si privirea prin sala. Uite-l la masa din colt.
M-am uitat in directia aratata de el si, pentru cateva secunde privirile ni s-au intersectat. Inima mi-o lua la galop si palmele imi transpirara, dar nu era senzatia placuta din trecut. Nu, acum era ceva dureros ce ameninta sa-mi sfasaie sufletul. Imediat ce si-a dat seama ca eram eu s-a uitat in alta parte, reluandu-si conversatie cu cei ce erau la aceeasi masa cu el. Nu se schimbase deloc.
-Nu stiam ca s-a intors, am zis intr-un final pe un ton fara inflexiuni. Axel ma privea mult mai curios decat cu cateva minute in urma, dar tacu si mai bau un pic din cafea. Barbatul simti ca ceva nu e inregula, asa ca imi ura o seara placuta si se indeparta, lasandu-ma sa-mi inec amarul in ceasca.
-Cine e tipul ala?
De aceasta data ochii lui Axel nu ma priveau, dar dupa postura corpului si tonul pe care il folosise, mi-am dat seama ca vroia cu adevarat sa stie raspunsul la intrebare. Am ridicat din umeri, zambind trist.
-Fostul meu iubit, am raspuns simplu. Niciodata nu imi ascunsesem orientarea sexuala. Cine ma placea ma placea asa cum eram. Asta era filosofia mea in viata.
-De ce v-ati despartit?
-Vroia altceva...vroia mai mult. Cand a primit contractul in Franta si-a dat seama ca nu eram destul de bun pentru el...asa ca a plecat. Nu e nimic mai mult de zis. Defapt mai erau multe de zis, dar nu vroiam sa intru in detalii. Oricum ele nu contau acum.
-Il urasti? intreba pe acelsi ton ce mie imi dadea fiori. M-am uitat la el confuz, neintelegand de ce m-a intrebat asa ceva.
-De ce l-as ura? Avea dreptate: merita ceva mai bun. Chiar daca pe mine m-a durut...el este cel mai important. Si daca a gasit ceva mai bun, ceva ce-l poate face fericit, eu ma bucur pentru el, i-am raspuns sincer.
Nu stiu de ce, dar intreaga lui postura s-s schimbat cand m-a auzit, iar ochii, acei ochi incredibil de albastrii devenisera mai adanci, atat de adanci incat credeam ca ma voi pierde in ei. Parea cu adevarat nervos...