ETER

[candy_cane]

Cap 18



„În lumea asta există lucruri pe care le poţi schimba, altele care nu mai pot fi schimbate. Iar scurgerea timpului face parte din a doua categorie. Ajungi până într-un punct şi nu te mai poţi întoarce [...] După o anumită perioadă de timp lucrurile capătă o anumită formă ca cimentul într-o găleată. Din clipa respectivă nu ne mai putem întoarce la ceea ce am fost înainte.” – ‚La sud de graniţă, La vest de soare’ – Haruki Murakami

Un murmur dezaprobator trecu prin grupul adunat în crângul destul de mare din centrul pădurii veşnic verzi, semn al unei dispoziţii proaste şi a neîncrederii care domina fiecare inimă care exista acolo. Împărţit în două tabere, una tăcută şi atot puternică, gata oricând să se bată pentru a face linişte, iar una nemulţumită, care continua să bodogăne, aruncând priviri scârbite de la unii la alţii în funcţie de ideile care se spuneau în acel cerc restrâns, cele două tabere frământau nervoase pământul nisipiu de sub picioare, sfărâmând bulgării mai închişi la culoare imediat ce se iveau după ce scărmănau solul cu vârful încălţărilor. Scuturând din cap din când în când, unii dintre oameni se întorceau către grupul de animale mitice cu bărbiile ridicate a sfidare şi cu mâinile fie pe arme fie încovrigate pe piept, însă fără să scoată o vorbă.

Tensiunea se ridica în fiecare minut, iar când aceasta ajunse la un punct extrem, făcând ca până şi copacii să freamăte indispuşi, două chipuri se iviră dintre trunchiuri, punând capăt, pentru moment animozităţilor. Nimeni nu spera ca oamenii şi fiinţele mistice să fie prieteni la cataramă, mai ales că micuţa ceată de Vânători cârtitori, căci nu toţi erau împotriva asocierii în luptă, continuau să creeze probleme, stârnind discordie între dragonii luptători şi grupul lor, certuri care, de regulă, se terminau cu câteva vănătăi şi zgârieturi de partea oamenilor, reptilele neîndrăznind să facă mai mult decât atât de teama repercursiunilor.

Cum murmurele încetară, o linişte ciudată punând stăpânire pe locul de antrenament al dragonilor, cele două figuri încă ascunse în umbră se depărtară de lizieră, lăsând soarele să le mângâie feţele. Diferenţa dintre cei doi fu atât de evidentă şi supărătoare pentru Vânători încât vocile iar porniră să trâmbiţeze idei conform cărora toată această tevatură era o prostie, iar ei nu ar trebui să fie aici.

Strâmbând din nas, Tom îşi ridică capul, privirea lui ageră fixată asupra chipurilor celor care ridicaseră tonul. Dacă ei credeau că totul va decurge aşa cum voiau ei, atunci se înşelau amarnic. Nu numai că nu va fi aşa, dar el îi va supune celor mai umilitoare teste numai pentru a le arăta cât de nepricepuţi erau. Nu conta cât timp luptaseră împotriva acelor creaturi subdezvoltate create acum cine ştie când. Nu conta nimic din ce făcuseră până atunci. Ceea ce era important acum era colaborarea, căci, în ciuda faptului că nu voia cu nici un preţ să o admită în gura mare, hidoşeniile îşi măriseră numărul şi deveniseră, nu se ştie cum, mai şirete şi mai organizate.

Ridicându-şi buza de sus într-un fel de rânjet de scârbă profundă la adresa celor care acum se retrăgeau din faţa lui, abandonând pentru moment lupta, Tom îşi încreţi sprâncenele şi se uită rând pe rând la cei adunaţi, fie ei dragoni, oameni, himere sau orice altfel de creaturi. Îngustându-şi privirea oţelită, tânărul făcu un semn aproape imperceptibil către conducătorul cetei iscoditorilor, vechi amic şi veşnic partener de bătaie, Darius.

-Cum te mai simţi prietene? vocea bubuitoare a uriaşului coborî asupra celor adunaţi dintr-o dată, speriindu-i pe unii şi atrăgându-le atenţia altora.

-Chiar foarte bine, ţinând cont că una din reptilele astea împuţite m-a atacat azi dimineaţă! o voce uşor piţigăiată îi răspunse dintre şleahta adunată în faţa omului ce avansase, ca şi conducător oficial, înaintea dragonului imperial care stătea şi analiza totul din umbră.

Pufnind scurt, închizând unul din ochi, încă fixându-l pe bărbatul mai în vârstă decât el cu o privire oţelită, roşcatul încercă să analizeze posibilităţile. Nu era tocmai domeniul lui, această reconciliere între persoane, el preferând mai mult analiza strategică decât orice altceva, dar nici nu putea să sară la bătaie, snopind toată încrederea de sine a celuilalt, transformând-o într-o pulbere inutilizabilă. Înghiţind greu, limba lui scoţând un sunet ca de sticlă desfundată brusc, tânărul strânse din dinţi, ascunzându-şi mânia, şi se întoarse numai pe jumătate înspre cel din spatele lui. Marele dragon imperial, a cărui păr albastru spre verde, ca o mare agitată în soare, se ondula uşor în briza răcoroasă de dimineaţă, îi făcu un semn imperceptibil pentru ceilalţi prin care îi confirma cele spuse mai devreme.

Oricât de mult ar fi vrut să îl jupoaie de viu pe acel vulpoi pe două picioare care îşi spunea el lider al găştii de nelegiuiţi umani, uriaşul se mulţumi doar să strângă pumnii foarte tare simţind cum îi pocnesc degetele în palmă, ca mai apoi să se uite la bărbatul din faţa lui cu o privire seacă de orice emoţie.
Darius nu era tipul de care te puteai lega fără să ajungi înjunghiat pe la spate, iar Tom nu îşi dorea cu nici un preţ să şi-l mai pună şi pe el pe cap. Îi ajungeau problemele pe care le avea, de restul chiar nu mai voia să mai audă. Oftând, un şuierat ameninţător ieşindu-i de după buzele strânse într-o linie perfect dreaptă, Tom îl măsură din cap până în picioare pe Vânătorul din faţa sa. Deşălat şi ciupit de vărsat, înselător de înalt şi totuşi păstrând o aliură de om firav şi plăpând, mai ales că păstra o oarecare aparenţă prin fizicul deloc impozant, Darius era exact genul de om pe care nu te gândeai că ai să-l întâlneşti vreaodată pe câmpul de luptă. Claia de păr roşu, ce stătea mereu în vânt, mai rebelă decât posesorul ei, se blonzi în lumina pură a soarelui, chipul, măcinat de acnee, se înroşi vizibil din cauza furiei reţinute în faţa indiferenţei celui provocat la duel indirect. Ochii înfundaţi în orbite cu gene lungi priveau cu o intensitate greu de egalat la faţa impasibilă, imobilă al celuilalt.

¤Dacă privirea ar putea ucide, sau măcar dacă ar putea răni, atunci eu cred că aş fi mort demult!¤ se amuză tânărul pe seama seriozităţii celuilalt, zgândărit în orgoliul propriu.

Şi avea şi de ce să se simtă jignit: Darius nu era tocmai cel mai de încredere om, dar el nu minţea atunci când era vorba de persoana lui, mai ales când avea de câştigat de pe seama asta, aşa cum era şi cazul de faţă. Impasivitatea lui Tom dădea impresia unei neîncrederi totale care îl jigneau profund, deşi nu ar fi spus asta niciodată. Darius mereu afirmase în trecut că putea fi considerat orice, căci nu credea că vreo injurie ar fi fost nedreaptă sau nelalocul ei, dar nu va suporta niciodată să fie considerat un mincinos, oricât de ciudat ar fi sunat asta.

-Nu te uita aşa la mine, Tom Lyons, căci vei regreta amarnic gândurile acestea! Eu nu mint! mârâi pungaşul, buzele subţiri şi crăpate dezvelind dinţii galbeni şi stricaţi într-un rânjet provocator, ochii aruncând fulgere.

-Voi crede ce vreau eu despre tine, Carias, oricât de mult ţi-ar terfeli asta orgoliul. Tu nu ai nici un cuvânt de spus, mai ales că e foarte posibil ca tu să fi pornit totul! vocea lipsită de orice fel de inflexiune tăie mai adânc decât orice insultă pe care i-o adresase cineva vreodată.

Îngustându-şi periculos de mult privirea, Darius se holbă la Tom o bună bucată de vreme, căutând o strategie prin care să îşi dea gata oponentul dintr-o singură mişcare, însă, chiar în momentul în care picioarele lui se încordară, dragonul din spatele vechiului său duşman se desprinse de tot de umbra protectoare a pădurii şi păşi, foarte sigur pe el, până lângă arhitect, figura lui semeaţă atrăgând imediat toate privirile. Înclinându-şi capul uşor, dragonul se aplecă spre figura lui Tom şoptindu-i ceva cu un ton secretos, tunetul blând din voce trecând direct prin fiinţele adunate pe viitorul câmp de bătaie.

Pufnind la orice i-ar fi spus dragonul, arhitectul îşi lăsă capul în jos, barba lui mai având puţin până să atingă umflătura musculoasă a pieptului, şi mormăi ceva mai mult pentru el, deşi bărbatul mai înalt de lângă el scutură uşor din cap, un zâmbet vag ridicându-i buzele, iluminându-i chipul de altfel sobru.

Cum nimic nu părea să se mişte, tânărul nedând vreun semn că ar fi auzit măcar mormăiturile joase ale lui Darius care dorea să îşi spele onoarea în faţa tuturor, dragonul cu părul albastru precum marea şi cu nişte ochi roşii precum para focului, se întoarse cu faţa către mulţime.

-Vom începe antrenamentele de astăzi! Nu mă interesează care vă sunt preferinţele – iar ochii lui se fixară ca nişte pumnale sângerii asupra grupului de cârtitori care se dădură cu ocazia asta un pas mai înapoi – dar vreau să vă fie clar că nu voi accepta, aşa cum a făcut sir Lyons aici de faţă cu mine – ochii lui îngreunaţi de un dispreţ covârşitor se opriră, după acel murmur abia perceptibil, asupra roşcatului cel deşălat, intimidându-l – adineauri. Eu nu voi accepta asemenea manifestări de insubordonare! Proscrişii nu vor aştepta ca voi să vă rezolvaţi probleme interioare înainte să atace şi să vă distrugă! Deşi am încredere în oamenii mei, cei câţiva dintre voi, Vânătorilor, care nu sunt de acord cu ordinele date de regele meu vor trebui să se hotărască rapid din ce tabără vor face parte când vom porni la război: fie vor fi de partea noastră, fie de a lor. Nu există cale mijloc! discursul, deşi calm şi plin de înţelegere risipi orice încercare de răzvrătire din cei care voiseră mai devreme să se pună împotriva alianţei.

Însă, deşi avu efectul scontat, mica piesă de teatru pusă în aplicare de către Tom şi al doilea general în Imperiu, Rod’ris, câţiva Vânători, format numai din şapte bărbaţi, se dădură mai la o parte, cu Darius în frunte. Uitându-se cruciş la cei câţiva rebeli, restul oamenilor doar ridicară din umeri, incapabili de a face ceva. Era imposibil să se ducă cineva la ei şi să le bage minţile în cap. Nu aveau să asculte sub nici o formă.

-Eu nu îmi voi pleca grumajul sub jugul vostru, pocităniilor! Cuvintele pline de venin a lui Darius biciuiră aerul. Iar voi – iar capul lui se întoarse rapid către Vânătorii rămaşi, tendoanele din gât pocnindu-i dureros -, voi sunteţi cele mai jalnice fiinţe dintre toate! V-aţi coborât la nivelul cel mai de jos al existenţei dacă acceptaţi ca aceşti monştrii să vă conducă în luptă! Ei i-au creat pe Proscrişi! Ei sunt cei care ne vor distruge în final! Ei şi curva care doarme acum în patul ei de...

Însă nu mai apucă să îşi termine tirada nebună, ochii bulbucându-i-se în cap, două fire de salivă curgându-i pe barbă şi strălucind în lumina solară, căci umbra imensă a lui Tom îl acoperi de tot, un pumn mare avântându-se asupra feţei expuse, înroşite exagerat din cauza dorinţei de a creea o revoluţie.

Coborându-se rapid, evitând la mustaţă impactul, simţind doar o uşoară atingere arzătoare în obrazul drept, Darius făcu un pas în lateral, sărind apoi câţiva metri mai încolo. Urmărindu-l tot timpul pe vechiul său partener de antrenament, Darius observă cu stupoare că, sub masca de furie lucidă a lui Tom, o tristeţe adâncă şi o singurătate devastatoare îi măcinau sufletul. Cuvintele spuse într-un moment de mânie pe decizia celorlalţi, forţaţi de împrejurări să accepte un ajutor de care nu erau în totalitate siguri, îşi rănise tovarăşul mai rău decât crezuse vreodată. Reporter de meserie, Darius recunoscu imediat gafa făcută, dar, mai presus de orice, îşi dădu seama că din asta nu va mai scăpa fără o cotonăgeală bună. Prea îi călcase pe toţi pe coadă, cerând dreptate, deşi ştia precis că mai bine decât aici nu va mai găsi nicăieri.

Arcuindu-se în lovituri, Tom practic se aruncă cu toată greutatea în loviturile de pumni, rotindu-se cu o viteză incredibilă în cele de picioare, reuşind în numai trei încercări să spargă garda adversarului său. Concentrându-se pe o directă de dreapta, Tom nu observă la timp mişcarea de picioare a lui Darius care, convins că nu va mai avea alt prilej, îi luă pământul de sub picioare, trântindu-l la pământ pe uriaş, sub privirile critice ale celor din jur. Gâfâind, dar amortizând impactul printr-o rotaţie subită a corpului spre dreapta, Tom ăşi ridică piciorul stâng şi îi dădu o lovitură de toată frumuseţea celuilalt, un ţipăt de durere ieşind de după buzele crispate şi supte ale lui Darius.

Ridicându-se de jos, Tom se aruncă asupra celui lovit, impactul cu solul a celor două trupuri sunând cavernos în tăcerea aproape mormântală care se lăsă peste pădure. Doar gâfâiturile şi pleoscăiturile umede a pumnilor care intrau în contact cu pielea auzindu-se. Un ţipăt de agonie zdruncină în scurt timp liniştea, rupând vraja, Darius de abia reuşind să respire sub ploaia de lovituri aplicată de Tom, deşi reuşise la rândul său să dea câţiva pumni bine plasaţi. Însă, fiind mai mare şi mai greu, Tom avea un avantaj de neîntrecut de către celălalt. Deşi ţipase când una din coaste îi fu fracturată, Tom aplică cu şi mai multă îndârjire loviturile, decis să pună capăt vieţii mizerabile a celuilalt. În furia sa oarbă, adunată de mai mult timp în sistemul său, Tom nu auzi mişcarea din jurul său sau implorările sacadate ale celuilat, şi, încălecat cum era peste trupul murdar şi plin de sânge a roşcovanului, şi se trezi prea târziu, aruncat spre celălalt capăt al crângului, trupul lui atingând solul nisipos cu un bufnet înfundat.

Scuturând din cap ca un taur, Tom se ridică cu greu în picioare, sângele picurându-i din nasul fracturat şi din arcada spartă, sângerele obturându-i vederea pe partea stângă. Ar fi vrut să se repeadă din noi asupra celui care îi terfelise prietena care se afla pe moarte, însă, înainte de a putea face măcar un pas în direcţia lor, o măna mare i se încleştă în jurul gâtului ridicându-l de la pământ.

-Calmează-te, sir! Nu obţii nimic dacă îl ucizi! Nu e vina nimănui că Alex Weston se stinge în palat! sâsâitul ameninţător şi totuşi calm al lui Rod’ris îl făcu pe Tom să se zbată în strângerea destul de aprigă a dragonului.

¤Dar e vina mea! A tuturor! Pentru că am lăsat-o singură deşi ştiam că nimic bun nu va ieşi din asta! E vina mea, dar nu voi lăsa pe nimeni să îşi bată joc de ce e al meu!¤ gândul acesta rupse ceva din rezistenţa de mai devreme pe care şi-o făcuse tânărul.

Mârâind la cel din faţa sa, Tom îl apucă la rândul său de guler, strângând cu toată forţa de care era în stare, pe cel care încerca să îi facă un bine. Dragonul însă, nu schiţă nici un gest, asta până când Tom se opinti, ridicându-l pe Rod’ris de la pământ, în ciuda diferenţei de înălţime şi greutate, izbindu-l cu spatele de pământ, aruncat fiind, la rândul său, mai departe de către dragon. Obosit şi în dureri cum era, Tom doar se şterne la ochi, înlăturând sângele şi îşi luă poziţie de atac, desfăcând picioarele şi aşteptând, mâna dreaptă încleştată pe sabia legată la şold. Voise să se bată cu cineva decând ajunsese aici, dar niciodată nu avusese prilejul. Acum însă, nervos cum era, nu conta cu cine se lua la harţă. Încercase să fie calm şi împăcat cu soarta, dar simpla idee de a o pierde pe Alex îl înnebunea.

Atacând dintr-o dată, Tom scoase sabia din teacă printr-o mişcare bruscă şi fluidă, retezând o bucată din pelerina verde, de catifea a celuilalt. Deşi mai rapid ca el şi cu mult mai puternic, Rod’ris de abia avu timp să se ferească de următoarea lovitură. Întorcându-se pe călcâie, lovind ba cu latul ba cu vârful, Tom nu îl slăbea pe dragon din ochi. Cu toate acestea, coasta ruptă îşi spuse cuvântul imediat după a şasea încercare nereuşită de a-l despica pe dragonul cel albastru în două.

Gâfâind, o panglică de sânge scurgându-i-se pe la colţurile gurii, sub forma unei spune roşiatice, Tom se uită cu ură la cel din faţa sa, realizând prea târziu că nu de la el începuse totul. Cel care pornise focul zăcea încă într-o baltă de sânge, de abia mai respirând, probabil inconştient.

Scăpând sabia din mână, ochii lui Tom se măriră increduli. Privirea îi alunecă de la un chip la altul, şi, chiar înainte de a se opri pe chipul lui Rod’ris, totul se făcu negru. Ce se întâmpla cu el? Nu îşi amintea să fi fost vreodată aşa! Ce se petrecea cu el? Se simţea ca şi cum era controlat de cineva! Dar cine? Şi cum?

*-*

-În sfârşit! Se pare că totul se merge în direcţia pe care am vrut-o eu! Vocea, o şoaptă lugubră în întunecimea sălii, rezonă, seacă, din pereţi.

O formă neagră se desprinse din întunecime, ea singură formând un vid, ceva profund rău, malign şi de o luciditate rea extremă. Nimic nu îi va sta în cale! Nimic nu îl va opri din a ajunge pe tronul care îi fusese furat acum câteva sute de ani. Un rânjet urât, demonic prin simpla lui prezenţă, ilumină camera, având o aură proprie de răutate. Va pune mâna şi pe acea micuţă prinţesă care îi crease atâtea probleme în trecut. O va prinde şi o va sugruma cu propriile sale mâini, iar la sfârşit o va devora sub privirile celor care o preţuiesc acum atât de mult.

-Vei fi a mea, duduie! Chiar şi după moarte, tot mie îmi vei aparţine! Vibraţiile întunecate reverberară din nou din pereţii reci şi umezi în timp ce umbra, acum cocoşată de râs, se întoarse înapoi la masa micuţă pe a cărui suprafaţă acoperită de un văl de mătase neagră stătea un glob movaliu.

Totul se desfăşura aşa cum prevăzuse el!