This N' That

[Alexi]

Capitolul 15
Alexa P.O.V


Londra e un oraş minunat. Un oraş care îmi va aduce o nouă viaţă. Un oraş în care voi încerca să las trecutul în urmă. Dar voi putea? Să renunţ la tot? Să îmi creez o nouă personalitate?
- ÃŽÅ£i place aici?
Vocea roşcatului m-a scos din meditaţie. Mi-am întors capul şi i-am zâmbit.
- Da!
- Dacă vrei putem închiria o casă.
- Îmi place apartamentul tău Leo! Şi nu vreau să mai locuiesc într-o casă care e populată mai mult de servitori.
M-am aşezat pe fotoliul din living şi mi-am atins uşor abdomenul. Copilul meu şi al lui Alex creştea în interiorul meu. Dar Alexander crede că e copilul altuia.
- Îmi pare rău că s-a ajuns aici! Dacă mă lăsai să vorbesc cu el poate rezolvam.
- Nu! Dacă el nu vrea să mă creadă e problema lui. Şi oricum mi-ar fi fost greu să cresc copilul lângă el. E încă prins în sentimentele pentru Isabella. Dacă se gândea că era copilul lui şi a iubirii lui? Nu aş fi putut trăi cu acest gând.
- Atunci ar trebui să te răzbuni pe el şi să îi iei preşedenţia.
- Nu! Peste doi ani el va deveni preşedintele revistei, iar tu mă vei ajuta să devin vicepreşedintă. Apoi mă voi întoarce şi îi voi impune prezenţa mea. În casă şi în firmă. Dacă vrea să nu mă mai vadă niciodată vom vedea cât va rezista să mă vadă în fiecare zi din viaţa lui.
- Şi copilul? Îi vei spune de Alexander vreodată?
- Poate! Dar sunt curioasă cum va reacţiona când îl va vedea. Vreau să văd ce va mai spune atunci. O să fie un şoc imens pentru dragul meu soţ.
- Dar dacă îl recunosc eu?
- Mulţumesc Leo, dar nu!
- Alexander nu e prost! Îşi va da seama mai devreme sau mai târziu. Şi dacă va dori să îţi ia copilul?
Am zâmbit şi m-am ridicat de pe fotoliu. M-am dus în camera care mi-a arătat-o roşcatul. Mi-am pus valiza pe pat şi am deschis-o. Am început să îmi scot hainele din ea. Să îmi ia copilul? Nu se va întâmpla niciodată. Mai întâi îl omor.
Alex! Totul ar fi fost atât de diferit dacă mă credeai şi avea încredere în mine. Acum aş fi fost în braţele tale şi sunt sigură că ai fi fost încântat de acest copil. La ce te gândeşti Alexa! El o iubeşte pe Isabella. Dacă ar fi aflat că e copilul lui te-ar fi pus să avortezi. De ce nu pot să am o viaţă normală? Un soţ care să mă iubească şi care să mi-o spună în fiecare zi. Un copil care să vină de la şcoală şi să mă îmbrăţişeze. Totul e atât de nedrept.
Telefonul meu a început să sune. L-am scos din pantaloni şi am văzut că pe ecran apare numele Soniei. O! Am uitat să îi spun că plec. Să vezi ce o să mă certe.
- Aştept explicaţii domnişoară!
- Sonia nu cred că îţi pot explica totul la telefon!
- Foarte bine! O să vin săptămâna viitoare să te văd! Ai grijă de tine!
Am închis telefonul. M-am trântit pe pat şi am privit tavanul. Voi reuşi să fac ce mi-am propus? Să îl fac pe Alex să se îndrăgostească de mine?
Mi-am pus mâna pe pântec şi am oftat. Cum va reacţiona când îl va vedea? Va fi orbit de furie şi nu îşi va da seama că e copilul lui? Ce bine ar fi fost totul dacă aveam parte de fericire. Acum eram în braţele soţului meu şi poate că era fericit că urma să avem un copil. Oare ce face acum? S-a dus şi s-a aruncat în braţele Isabellei?



*


O lună! O întreagă lună departe de el. Fără să îl văd. Fără să îl ating. Încă opt luni şi copilul nostru se va naşte. Departe de tine Alex! Ai fost atât de orb încât nu ai putut să mă crezi. Mai bine nu mă lăsai să îţi explic. Mi-am răcit gura degeaba.
- Şi cu actele astea... Alexa! Eşti atentă?
L-am privit pe cel din faţa mea nevinovată şi puţin ruşinată. Am dezaprobat din cap si mi-am lăsat privirea în jos. Roşcatul s-a ridicat de pe scaunul său şi a lăsat hârtiile pe masă. A trecut pe lângă mine şi s-a apropiat de fereastră. M-am răsucit pe scaun şi m-am întors cu faţa la el. I-am cerut scuze. Dar le meritam? De fiecare dată când vrea să mă înveţe ceva eram cu capul în nori.
S-a întors cu faţa la geam şi şi-a pus mâinile in buzunar. Am auzit oftatul său. Era epuizat! Iar motivul eram eu.
- Nu vreau ca fiecare lecţie să fie aşa. Bagă-ţi minţile în cap! Te-a alungat de lângă el!
Nu mi-a dat timp să îi răspund! A plecat şi m-a lăsat singură. Am oftat şi m-am întors cu faţa la masă. Am tras actele mai aproape de mine şi le-am luat în mână. Nu înţelegeam mare lucru. De ce trebuia să fie totul atât de greu?
Am înlocuit documentele cu telefonul. Mă jucam cu degetul pe ecranul acestuia. Am intrat în agendă, iar primul număr care mi-a apărut a fost cel a lui Alex. M-am gândit de multe ori să îl sun. Să aflu ce face, cu cine e. Deşi Sonia îmi da un raport detaliat în fiecare săptămână. Tânjesc atât de mult după îmbrăţişările lui, de săruturile lui, de parfumul său. Îmi este dor de persoana lui.
Am apăsat butonul verde şi am dus telefonul la ureche. Aveam nevoie să îi aud vocea. Să ştiu că respiră. Dura destul de mult. De obicei răspundea imediat. Am oftat şi am vrut să închid, însă în acel moment a răspuns.
- Alo?
Mi-am acoperit gura cu mâna. Nu trebuia să mă recunoască. De aceea mi-am schimbat numărul de telefon.
- Cine naiba eÅŸti? Ai chef de glume? Ah! Isabella ia-Å£i limba din urechea mea!
Am scăpat telefonul din mână. S-a prăbuşit pe podea. Acumulatorul a ieşit din aparat.
Corpul meu a început să tremure, iar lacrimile au găsit obrajii mei. Am aruncat totul de pe masă şi am început să ţip. Mi-am acoperit urechile cu ambele mâini. Voiam să iasa din capul meu acel nume nenorocit. Acea persoană care mi-a umbrit întotdeauna fericirea. Am simţit două mâini pe umerii mei şi îmi auzeam vag numele.
- Alexandra!
Mâinile mele au fost luate de la urechi, iar persoana care era lângă mine m-a tras în braţele ei şi a început să mă mângâie. Nu putea fi decât Leonardo. L-am luat în braţe şi am continuat să plâng!
- L-am sunat... şi era cu ea... cu siguranţă erau în pat. De ce trebuie să mi se întâmple mie asta? De ce? De ce nu pot să fiu fericită?
- Calmează-te! Gândeşte-te că îi faci rău copilului. Asta vrei? Să moară? Odată cu ultima ta amintire a lui Alexander?
Mi-am ridicat capul şi i-am întâlnit privirea. Mă privea cu reproş. Avea dreptate. În acest moment copilul meu era cel mai important. Mi-am pus ambele mâini pe pântece şi mi-am lăsat capul pe pieptul roşcatului.
M-a sărutat pe creştet şi m-a luat în braţe. A păşit pe hol , îndreptându-ne spre camera mea. A deschis uşa cu piciorul şi a intrat înauntru. M-a lăsat uşor pe pat şi m-a învelit cu cearşaful.
S-a aşezat lângă mine şi mi-a şters lacrimile. Mi-a cerut scuze. M-am uitat la el uimită, iar acesta îmi zâmbea trist.
- Totul ar fi fost atât de diferit dacă te îndrăgosteai de mine. Nu te-aş fi făcut niciodată să plângi.
M-a sărutat pe frunte şi a părăsit încăperea. Am privit câteva clipe uşa. Am oftat şi mi-am pus mâinile sub cap.
- Da! Ar fi fost atât de bine dacă apăreai în viaţa mea înaintea lui Alexander.
Mi-am închis ochii. Totul ar fi fost atât de diferit dacă refuzam să mă căsătoresc cu Alexander. Dar cum puteam să îl refuz pe cel pe care îl iubesc? Pe fiul celui căruia m-a salvat pe mine şi pe mama mea. Mi-ar plăcea atât de mult să dau timpul înapoi şi să îi fac pe părinţii Isabellei să nu se fi întâlnit niciodată. Sau Alex şi ea să nu se fi întâlnit niciodată.