Verbe rosii

[Psike]

Iubire pura

Nu mai ştiu de când merg şi linia ferată nu se mai termină; copacii au început să devină săraci şi acum doar mici tufişuri uscate şi ierburi lungi şi slabe mă mai urmăresc. Vântul suflă ca un nebun şi nu-mi pasă că-mi trece prin pantalonii de pânză sau prin hanoracul pe sub care nu mai am decât un tricou de vară.
Păşesc în continuare şi nici măcar gânduri nu mai am; doar melodia ce e dată pe repet se mai aude din căştile mp3-ului şi mă mir cum mai am baterie. Sunetul chitării îmi inundă urechile şi de când o tot ascult am învăţat atât versurile cât şi notele..chiar dacă mi s-ar termina bateria eu tot aă continua s-o aud. E singurul lucru care îl mai am în minte în afara de o amintire pictată cu cărbune.
*
-Hai să ne oprim!ai zis pe un ton ce arăta o indiferenţă hotărâtă.
Am zâmbit trist în timp ce lacrimile strânse în colţurile ochilor au început să curgă pe obraji şi apoi să coboare pe gât udându-mi bluza subţire.
-Ştiu că pare o glumă ,dar te iubesc!
Ştiam asta..îmi zisesei aceste cuvinte de fiecare dată când ne prindea răsăritul pe acea stâncă spălată de valuri şi care ne era casă. Nu-mi mai amintesc de cât timp nu mai dădusem pe acolo cum nici atunci nu mai ştiam. Ţi-am cuprins degetele mâinii ce mângâiau iarba uscată şi le-am strâns uşor; erau lungi, reci şi albe aşa cum le ştiam. Nu aveam cum să nu le cunosc mai ales că urmele lor erau prin părul meu şi amintirile mi-erau pline de mângâierile tale care niciodată nu erau calde.
*
Se spune că cei care au mâinile reci sunt sinceri şi aşa erai şi tu; dădeai dovadă de o sinceritate atât de dulce când îmi spuneai că mă uraşti. Te întrebam de ce simţi asta pentru mine în loc de iubire şi îmi spuneai că amorul e doar pentru oameni normali. Noi nu eram şi mai ales tu.
Ştiu şi acum frunzele din parc ce dansau melancolic şi acel tânăr ce stătea şi cânta la chitară sub teiul ce stătea să cadă; se mai ţinea doar într-o jumătate de tulpină din cauza fulgerului ce lovise cu trei nopţi în urmă.
*M-am apropiat de tine şi te-am privit; erai exact ca toţi ceilalţi adolescenţi ce poartă părul făcut cu placa şi piercing în ureche. Purtai pantaloni strâmţi,bascheţi peste gleznă şi o bluză cu "The world is stupid!" ce-ţi venea peste şolduri.
-EÅŸti ciudat!
Nu m-ai privit ci doar ai continuat să mângâi coardele chitarei ce era atât de zgâriată şi mâzgălită cu zeci de culori încât mă întrebam cum mai funcţionează. Vântul adia lin şi liniştea era peste tot;doar acea melodie se auzea. Nu ştiu de ce am rămas acolo şi n-am plecat; era vina cântecului sau a ta?
*
Nu ştiam, dar nici n-am vrut să aflu. De atunci ne vedeam mereu sub teiul ce trebuia să cadă, dar nu cădea şi îmi cântai acea melodie fără să-ţi cer asta sau să mă întrebi. Ea vorbea pentru noi şi era de ajuns; tot prin notele ei dragostea noastră a apărut şi a crescut frumos ca un măr mângâiat de soare.
Tot pe notele ei a fost şi primul sărut; deşi chitara era pe iarbă şi nu în braţele tale melodia continua să se audă. Mintea mea era plină de ea şi nu ştiu dacă simţeam buzele tale sau sunetele; trupul mi-era cuprins de fiori şi mângâierile erau atât de reci încât ardeau.
Greşit gramatical ar fi să spun asta, dar aşa era; erau reci, dar mă ardeau. Iubeam răcoarea lor şi totuşi simţeam cum pielea se topeşte sub acţiunea lor.
Era un drog. Parcul pustiu în plină primăvară,teiul ce stătea ca o femeie cu formele la vedere, chitara ce n-o puteam vedea fără tine sau pe tine fără ea. Ştiam de cum ajungeam la intrarea în parc că tu eşti acolo şi totul e neschimbat; luam loc lânga tine cu capul pe iarbă şi închideam ochii. Dgetele tale mângâiau coardele şi melodia începea; mintea mea visa la plaje întinse ce erau sărutate de valuri şi parcă toată acea pasiune ce era între ele şi firele de nisip îmi trecea odată cu sângele prin vene.
Mereu plecam îngheţată de acolo şi cu hainele lipite de trup din cauza căldurii; care căldură nu ştiam. Era vina ta că mereu cântai acea melodie şi mintea mea avea nevoie de ea; un drog zilnic pe care numai tu puteai să mi-l dai.
*A venit toamna şi frunzele au fost măturate, iar teiul s-a înclinat şi mai mult. Acum arăta ca o tânără cu gâtul frânt şi atât de ispititor; ştiu că în acele zile te ţineam atât de strâns de talie încat abia reuşeai să-mi cânţi. Vroiam să te ţin atât de strâns încât să-ţi pătrundă degetele prin haine şi să-ţi ating pielea. Era un fel de foame bolnavă.
Ţi-am şi spus într-o zi acest gând pentru că pur şi simplu nu mai suportam să te vad atât de calm în timp ce eu fierbeam. Nu te-ai supărat ci chiar ai zâmbit; ai lăsat chitara să cadă în iarba ca o domnişoară ostennită şi mi-ai cuprins gura într-un sărut pe care îl mai vreau şi acum. A fost ca o doză puternică de narcotic şi parcă n-ar fi fost de ajuns, degetele tale au început să se plimbe nestingherite până nasturii micuţi s-au desfăcut.
Picături de ploaie cădeau din cer şi tu continuai să îmi iei şi ultimele fărâme de aer şi ceea ce unele fete numesc inocenţă.
*
Nu mi-a parut rău şi de atunci ai început să mă vizitezi în micuţa cameră în care stăteam şi care se afla deasupra unui bar. Lucram acolo ziua şi tu stăteai pe un scaun rezemat de perete şi cu chitara în mâini; toţi ascultau melodia ta pe care nu ştiu dacă o cântai conştient sau devenise un obicei incontrolabil.
Seara dupa ce curăţam mesele şi toate ajungeau la locurile lor, stingeam neoanele ce atârnau din tavan de nişte fire de sârmă şi urcam amândoi, unul în spatele celuilat. Învăţasem scenariul de la început până la sfarşit, dar mereu îl schimbai şi nu mă mai atrăgea să stiu ce se va întampla.
Luna se vedea prin perdelele ce abia se ţineau prinse în cinci cârlige şi lumina patul nefacut, pe care aşternuturile aşteptau reci. Îţi simţeam buzele fierbiniţi pe obraz, apoi mă sarutai fugar şi coborai pe gât..paşii se îndreptau spre pat şi atingerile deveneau mai calde şi degetele tale tot mai reci. Cum zăream cearceaful alb mintea mi se golea şi parcă ajungeam în transă. Dimineaţa când mă trezeam nu-mi mai aminteam ci doar te vedeam cu capul înfundat în pernă şi rătăcit în lumea viselor.
*Mergeam pe străzile acoperite de o pătură albă şi care erau atât de aglomerate în acea perioadă; părul îmi era plin de fulgi albi şi genele date cu rimel acum erau albe ca laptele. Obrajii îmi erau roşii, iar pantofii cu toc jos lăsau urme adânci în zăpadă. Aşteptasem să te zăresc în bar, din spatele perdelei stacojii,dar nu venisei şi nici în parc sub tei nu erai.
Acum teiul era doborât de tot şi pământul alb îi înghiţea trupul negricios şi crăpat. Acoperit de zăpadă proaspătă arată ca un mort învelit într-un cearceaf prea bine spălat şi care nu reuşea să-i acopere toată pielea din cauza lungimii. Era pustiu şi farmecul dispăruse,iar odată cu el şi tu; nici melodia nu se mai auzea, iar vântul nu reuşea s-o îngâne.
*
Am plecat de acolo cu lacrimi în ochi şi te-am căutat peste tot unde ai fi putut sta;nimeni nu te văzuse şi nu ştiau să-mi spună ceva care să mă ducă la tine. Mi-era teamă să nu te fi rătăcit printre străzile troienite, dar cunoşteai oraşul mai bine ca oricine şi nu ar fi putut să se întample. Trecând pe lângă podul ce ducea în oraşul vechi m-am gândit că ai fi putut merge acolo,dar nu cunoşteai pe nimeni şi spuneai mereu că nu e decât o relicvă ce trebuia ştearsă de pe hartă.
După ce-am colindat tot oraşul şi ajunsesem să-mi simt picioarele de plumb am auzit acea melodie inconfundabilă ce-mi aducea fericirea; am fugit în direcţia din care venea ,dar nu erai tu. Un tânăr blond şi slab o cânta pe o terasă; chitara era nouă şi melodia suna puţin prea clară. Degetele lui erau roşii de frig şi prea scurte, iar coardele prea lucioase şi întinse.
*
La o săptămână după ce zăpada a încetat să mai cadă m-am îmbrăcat cu o pereche de blugi şi un pulover crem pe gât; mi-am luat paltonul şi ghetele de lângă birou. Cheile mă aşteptau pe măsuţa de cafea lângă facturile ce trebuiau plătite.Am încuiat şi un sunet ca ceva zdrobit s-a auzit. Pesemne iar se stricase clanţa...am coborât scările şi după ce am salutat câteva persoane ce veniseră să-şi petreacă acea duminică la bar am ieşit. Clădirile erau triste şi la ferestre se puteau zări ghivece pline cu pământ negru semn că odată cu primavara vor răsări şi florile plantate din seminţe ieftine, dar care au un miros de câmp.
M-am urcat într-un taxi şi după o jumătate de oră am ajuns în faţa unei construcţii zugrăvite într-un gri ce parea o imbinare între alb şi maro. I-am plătit taximetristului şi intrând pe portiţa din lemn am traversat curtea. Poteca era străjuită de pietre aduse de la râu şi vopsite în culori de la roşu până la negricios.
M-a întâmpinat o doamnă simpatică atunci când am intrat în hol şi mi-am lăsat paltonul în cuier. M-a condus pe culoare şi scări întunecoase şi cu miros de mucegai şi aer închis. Am ajuns în dreptul unei uşi şi când am dat să intru femeia dispăruse.
Un alb imaculat mi-a lovit privirea şi uşa s-a închis cu un scârţâit scurt; te-am zărit într-un colţ cu chitara în braţe. Acum purtai o cămaşă albă şi pantaloni drepţi de aceeaşi culoare, iar părul îţi era tuns scurt. M-am apropiat de tine şi te-am mângâiat uşor îin timp ce mă aşezasem.
Sunetele au început să se audă mai întai timid şi melodia să se contureze; era aceeaşi ca atunci când am auzit-o prima dată. Un zâmbet mi-a apărut în colţul buzelor şi n-am putut să rostesc decât:
-Te urăsc la fel ca atunci!
*
Un piuit ascuţit se aude şi melodia se sfârşeşte;bateria s-a dus. Continui s-o fredonez şi să merg mai departe; te strâng şi mai tare de mână şi iti zâmbesc cald. Nu mai e mult..