10-05-2011, 10:39 AM
Meow` :3
Fic nou, fic nou si nu ma abtin sa nu-l postez.
In ultima vreme nu stiu ce am avut, dar imi pierisera toate ideile si ma zbateam pe uscat, precum un peste, in speranta ca ideile nu ma vor trada.. bine e si din cauza tezelor, a naiba sa fie ele. :(
Dar ma bucur ca mi-am revenit.
Sper sa va placa, cu toateca am mai spus de multe ori ca : primele posturi de la ficuri imi ies naspa si se inampla ca wordul sa manace litere sau sa le plaseze la alte cuvinte, eu m-am corectat dar se poate sa fi sarit peste cateva, nu stiu.
Accept orice fel de critica, insa nu una rea, ci sa fie constructiva pentru ca doresc sa ma imbunatatesc. :-)
Si in acelasi timp vreau sa aflu si opiniile voastre. :]
“Viata unui om, nu intotdeauna este simpla... pana si vantul reuseste sa te taie in mii de bucati si te imprastii ca cioburile de sticla pe jos, spargand pana si ultima farama de liniste adunata in jurul tau.
De ce ? Pentru ca nu meriti sa traiesti ? Sau poate ca peste noapte devi sclavul unui animal turbat, care fara mila te oblica la lucruri inumane, fara cel putin sa-ti ceara aprobarea, iar tu taci si nu faci nimic...
Esti doar un observator, mai mult de atat nu poti sa fi, trebuie sa nu misti, sa nu vorbesti, sa nu clipesti... privirea trebuie sa-ti fie concentrate la un singur lucru si acela ar fi sa iti vezi persoanele dragi suferind si la randul tau tu suferi, inima ti se sfasie si cazi.
Cazi la pamant fara suflare, dar inca treaiesti, cu speranta ca totul are sa se sfarseasca acolo, odata cu vietile curmate ale celorlalti pe care tu ii iubesti.
Dar brusc te trezesti, te afli intr-o sala, unde oamenii predomina peisajul agitat, conturat de chipurile unor doctori speriati de starea ta.
Reusesti cu greu sa te pui in capul oaselor, dar macar reusesti si poti sa vezi din nou lumea reala, nu ai murit, ti s-a oferit o adoua sansa.
Oamenii imbracati in halate albe se apropie de tine, cu zambetul pe buze, pentru ca au reusit sa-ti redea din nou viata, dar unde iti este zambetul ? A disparut... odata cu restul ,trecuti in nefiinta, care candva iti erau alaturi la bine si la rau, te invatau sa pasesti pe pamantul acesta infect, insa vindecat de ei, doar ca sa iti asigure o viata mai linistita.
Plangi ? Dar nu ai inteles, ca de astazi in colo nu mai esti un copil, deoarece copilaria mult dorita de tine s-a spulberat atunci cand cineva anume, necunoscut ti-a distrus-o cu sange rece...
Ai responsabilitati, iar acestea vin odata cu prima persoana familiar care intra pe usa salonului, alergand cu lacrimile siroind pe obraji, pe usa din camera ta... e firava si neajutorata, acum este in grija ta. Zambesti scurt si stii bine, esti hotarat ca acea persoana care a facut un asemenea lucru v-a plati amarnic, dupa fapta si rasplata...razbunarea este dulce... â€
Cuvinte infecte... mi-ati provocat groaza, iar rana e prea adanca, prea puternic conturata pe inima mea... Nu vreau sa mor, asa cum au murit si ei, nu vreau sa sufar, asa cum au suferit si ei, de ce sa ma distrugeti si pe mine, eu nu am facut nimic, la fel ca si ei. Dar inimile voastre sunt impietrite, sangele precum al unei vipere de toxic, ce baga moartea in tine, doar dintr-o singura muscatura.
A-ti curmat vietile unor persoane special mie, unor oameni nevinovati, care si-au dus viata pana in momentul in care le-a sunat ceasul, si chiar asa... cat de cruzi puteti sa fiti ? de ce ei si nu eu ?
- Domnule doctor, inima ii bate prea tare, se poate sa intre intr-un soc...
- Incercati sa-l tineti, nu vreau sa-l pierdem.
Brusc, lumina, ma agit si tresar din pat, zguduindu-ma de cateva ori.
Eram in stare de soc, inima pulsa in mine, mai avea putin si exproda din cutia toracica, totul parea neclar, puteam simtii frica cum imi sageteaza sirea spinari, odata cu intreg trupul meu vibrant.
Toti erau agitati, miscarile erau incotrolabile, ma tineau de maini si de picioare, eu pulsam repede,s periindu-i, dar doctoral era sigur ca aveam sa traiesc si dorinta i-a fost indeplinita... m-am linistit, dar sufleteste nu, lacrimile au inceput sa-mi inunde privirea incetosata, care acum prindea culorile din incapere, cat si figurile fericite ale asistentelor.
Traiam, dar durerea inimi mele era prea puternica, prea mortala pentru un om mic ca mine, sunt doar un copil, de ce merit un asemenea tratament ? de ce Dumnezeu mi-a dat mie destinul acesta infricosator ? Ca sa ma vada cum sufar ? Sau ca sa ma invete o lectie de viata... ?
Ma simt neputincios, stau intins pe suprafata patului si privesc in gol tavanul... plang, iar lacrimile sunt prea amare pentru a le putea inghiti. Le las sa se prelinga pe obraji mei infierbantati si rosii, odata cu amintirile mele patate de sange rece, violenta cruda si mila inexistenta.
Privesc pe alocuri si nu vad nimic, linistea asta ma asurzeste si ma duce cu gandul departe, ma ascund undeva intr-un colt si meditez asupra a tot ce s-a intamplat in ultima vreme si constat intristat ca sunt singur si de astazi in colo nu mai sunt un copil, precum am fost cand ii aveam pe ai mei langa mine.
Ochii mei caprui se tulbura, lumina neonului ii deranjeaza si ma face sa-i inchid, las picaturile cristaline sa cada rostogolindu-se pe pielea mea rumena, patand abundent asternutul. Strang din pumni, prinzand agresiv cearceaful care ma acoperea partial... eram extrem de suparat, precum si furios, de ce au trebuit sa moara ? De ce m-au lasat singur intr-o lume infecta ca asta ? Acum trebuie sa suport vorbele altora, care ma sfasie, paatele lor mizerabile, care isi pun amprenta pe mine, violenta lor fatala, privirile taioase cat si ura ce o emana cu fiecare secunda in jurul meu... e un cosmar viu din care nu mai am cum sa ies.
Ma ridic in sezut, imi duc palmele la ochii si incep sa plang mai tare, mai zgomotos, avand nadejdea ca va pasi in camera aceasta un inger si ca ma va salva din infernal acesta...
- Domnule Ghison, se face auzita vocea blanda a unei asistente, aveti un musafir, spune ea bucuroasa.
Imi ridic privirea in dreptul ei si vad o fiinta mica cu parul ravasit si lung, ochii inlacrimati si rosii, care ma striga neincetat si se repede la mine atunci cand ii strig numele. Ma cuprinde in brate si ma strange tare de tot, parca nedorind sa ma piarda si pe mine, asa cum si ea la randul ei si-a pierdut parintii.
Imi duc mana la ceafa ei, atingandu-i parul roscat, usor carliontat si incep sa o dezmierd, soptitndu-i la ureche cuvinte care sigur au sa o invesealeasca, dar pe mine nu.
Responsabilitatea a venit odata cu ea. Nu mai are pe nimeni... nici pe mama, nici pe tata, doar pe mine.
Privirea mi-o atintesc la geam, privesc cerul senin, ascult rasetele altor copii de varsta mea, care se bucura de compania parintilor lor, eu unul o mai am decat pe surioasa mea, nimic mai mult, dar nici nu doresc sa cer altceva.
Ma ridic, cu toate ca nu sunt foarte inalt, iar puterile imi sunt secate, continui sa imi tin “comoara†in brate si ma indrept spre geam, de unde privesc in jos in curtea spitalului.
Toti radeau, doar mie nu-mi mai aparea zambetul pe buze, de ce ? pentru ca cineva mi la sters, acel cineva care mi-a ucis parintii cu sange rece si acel cineva care v-a plati amarnic pentru fapta lui.
Razbunarea este dulce si am de gand sa o gust cu pofta...
Fic nou, fic nou si nu ma abtin sa nu-l postez.
In ultima vreme nu stiu ce am avut, dar imi pierisera toate ideile si ma zbateam pe uscat, precum un peste, in speranta ca ideile nu ma vor trada.. bine e si din cauza tezelor, a naiba sa fie ele. :(
Dar ma bucur ca mi-am revenit.
Sper sa va placa, cu toateca am mai spus de multe ori ca : primele posturi de la ficuri imi ies naspa si se inampla ca wordul sa manace litere sau sa le plaseze la alte cuvinte, eu m-am corectat dar se poate sa fi sarit peste cateva, nu stiu.
Accept orice fel de critica, insa nu una rea, ci sa fie constructiva pentru ca doresc sa ma imbunatatesc. :-)
Si in acelasi timp vreau sa aflu si opiniile voastre. :]
~ Prolog ~
“Viata unui om, nu intotdeauna este simpla... pana si vantul reuseste sa te taie in mii de bucati si te imprastii ca cioburile de sticla pe jos, spargand pana si ultima farama de liniste adunata in jurul tau.
De ce ? Pentru ca nu meriti sa traiesti ? Sau poate ca peste noapte devi sclavul unui animal turbat, care fara mila te oblica la lucruri inumane, fara cel putin sa-ti ceara aprobarea, iar tu taci si nu faci nimic...
Esti doar un observator, mai mult de atat nu poti sa fi, trebuie sa nu misti, sa nu vorbesti, sa nu clipesti... privirea trebuie sa-ti fie concentrate la un singur lucru si acela ar fi sa iti vezi persoanele dragi suferind si la randul tau tu suferi, inima ti se sfasie si cazi.
Cazi la pamant fara suflare, dar inca treaiesti, cu speranta ca totul are sa se sfarseasca acolo, odata cu vietile curmate ale celorlalti pe care tu ii iubesti.
Dar brusc te trezesti, te afli intr-o sala, unde oamenii predomina peisajul agitat, conturat de chipurile unor doctori speriati de starea ta.
Reusesti cu greu sa te pui in capul oaselor, dar macar reusesti si poti sa vezi din nou lumea reala, nu ai murit, ti s-a oferit o adoua sansa.
Oamenii imbracati in halate albe se apropie de tine, cu zambetul pe buze, pentru ca au reusit sa-ti redea din nou viata, dar unde iti este zambetul ? A disparut... odata cu restul ,trecuti in nefiinta, care candva iti erau alaturi la bine si la rau, te invatau sa pasesti pe pamantul acesta infect, insa vindecat de ei, doar ca sa iti asigure o viata mai linistita.
Plangi ? Dar nu ai inteles, ca de astazi in colo nu mai esti un copil, deoarece copilaria mult dorita de tine s-a spulberat atunci cand cineva anume, necunoscut ti-a distrus-o cu sange rece...
Ai responsabilitati, iar acestea vin odata cu prima persoana familiar care intra pe usa salonului, alergand cu lacrimile siroind pe obraji, pe usa din camera ta... e firava si neajutorata, acum este in grija ta. Zambesti scurt si stii bine, esti hotarat ca acea persoana care a facut un asemenea lucru v-a plati amarnic, dupa fapta si rasplata...razbunarea este dulce... â€
Capitolul I
.Amintiri patate de sange rece.
.Amintiri patate de sange rece.
“Adevar sau provocare ?
- Provocare.
- Te provoc sa privesti...â€
- Provocare.
- Te provoc sa privesti...â€
Cuvinte infecte... mi-ati provocat groaza, iar rana e prea adanca, prea puternic conturata pe inima mea... Nu vreau sa mor, asa cum au murit si ei, nu vreau sa sufar, asa cum au suferit si ei, de ce sa ma distrugeti si pe mine, eu nu am facut nimic, la fel ca si ei. Dar inimile voastre sunt impietrite, sangele precum al unei vipere de toxic, ce baga moartea in tine, doar dintr-o singura muscatura.
A-ti curmat vietile unor persoane special mie, unor oameni nevinovati, care si-au dus viata pana in momentul in care le-a sunat ceasul, si chiar asa... cat de cruzi puteti sa fiti ? de ce ei si nu eu ?
- Domnule doctor, inima ii bate prea tare, se poate sa intre intr-un soc...
- Incercati sa-l tineti, nu vreau sa-l pierdem.
Brusc, lumina, ma agit si tresar din pat, zguduindu-ma de cateva ori.
Eram in stare de soc, inima pulsa in mine, mai avea putin si exproda din cutia toracica, totul parea neclar, puteam simtii frica cum imi sageteaza sirea spinari, odata cu intreg trupul meu vibrant.
Toti erau agitati, miscarile erau incotrolabile, ma tineau de maini si de picioare, eu pulsam repede,s periindu-i, dar doctoral era sigur ca aveam sa traiesc si dorinta i-a fost indeplinita... m-am linistit, dar sufleteste nu, lacrimile au inceput sa-mi inunde privirea incetosata, care acum prindea culorile din incapere, cat si figurile fericite ale asistentelor.
Traiam, dar durerea inimi mele era prea puternica, prea mortala pentru un om mic ca mine, sunt doar un copil, de ce merit un asemenea tratament ? de ce Dumnezeu mi-a dat mie destinul acesta infricosator ? Ca sa ma vada cum sufar ? Sau ca sa ma invete o lectie de viata... ?
Ma simt neputincios, stau intins pe suprafata patului si privesc in gol tavanul... plang, iar lacrimile sunt prea amare pentru a le putea inghiti. Le las sa se prelinga pe obraji mei infierbantati si rosii, odata cu amintirile mele patate de sange rece, violenta cruda si mila inexistenta.
Privesc pe alocuri si nu vad nimic, linistea asta ma asurzeste si ma duce cu gandul departe, ma ascund undeva intr-un colt si meditez asupra a tot ce s-a intamplat in ultima vreme si constat intristat ca sunt singur si de astazi in colo nu mai sunt un copil, precum am fost cand ii aveam pe ai mei langa mine.
Ochii mei caprui se tulbura, lumina neonului ii deranjeaza si ma face sa-i inchid, las picaturile cristaline sa cada rostogolindu-se pe pielea mea rumena, patand abundent asternutul. Strang din pumni, prinzand agresiv cearceaful care ma acoperea partial... eram extrem de suparat, precum si furios, de ce au trebuit sa moara ? De ce m-au lasat singur intr-o lume infecta ca asta ? Acum trebuie sa suport vorbele altora, care ma sfasie, paatele lor mizerabile, care isi pun amprenta pe mine, violenta lor fatala, privirile taioase cat si ura ce o emana cu fiecare secunda in jurul meu... e un cosmar viu din care nu mai am cum sa ies.
Ma ridic in sezut, imi duc palmele la ochii si incep sa plang mai tare, mai zgomotos, avand nadejdea ca va pasi in camera aceasta un inger si ca ma va salva din infernal acesta...
- Domnule Ghison, se face auzita vocea blanda a unei asistente, aveti un musafir, spune ea bucuroasa.
Imi ridic privirea in dreptul ei si vad o fiinta mica cu parul ravasit si lung, ochii inlacrimati si rosii, care ma striga neincetat si se repede la mine atunci cand ii strig numele. Ma cuprinde in brate si ma strange tare de tot, parca nedorind sa ma piarda si pe mine, asa cum si ea la randul ei si-a pierdut parintii.
Imi duc mana la ceafa ei, atingandu-i parul roscat, usor carliontat si incep sa o dezmierd, soptitndu-i la ureche cuvinte care sigur au sa o invesealeasca, dar pe mine nu.
Responsabilitatea a venit odata cu ea. Nu mai are pe nimeni... nici pe mama, nici pe tata, doar pe mine.
Privirea mi-o atintesc la geam, privesc cerul senin, ascult rasetele altor copii de varsta mea, care se bucura de compania parintilor lor, eu unul o mai am decat pe surioasa mea, nimic mai mult, dar nici nu doresc sa cer altceva.
Ma ridic, cu toate ca nu sunt foarte inalt, iar puterile imi sunt secate, continui sa imi tin “comoara†in brate si ma indrept spre geam, de unde privesc in jos in curtea spitalului.
Toti radeau, doar mie nu-mi mai aparea zambetul pe buze, de ce ? pentru ca cineva mi la sters, acel cineva care mi-a ucis parintii cu sange rece si acel cineva care v-a plati amarnic pentru fapta lui.
Razbunarea este dulce si am de gand sa o gust cu pofta...