Punem pariu [16-18+]

[Psike]

Fiction31 merci de comm.

Capitol 7. (un capitol mai lung se pare)

Restul zilei a decurs normal, fără incidente, certuri sau altceva. Ceilalţi profesori erau în regulă, doar că faţă de cei pe care-i avusesem erau slăbuţi. După ce s-a sunat şi pentru ultima oară mi-am strâns cărţile şi mi-am pus ghiozdanul pe umăr.
Am mers în staţia de autobuz cu Ana, fata de dimineaţă şi cu un tip cam cocalar ,aşa zis prieten al ei. Ei şi-au continuat drumul spre centru, iar eu am ales să merg pe jos, căci după cum scria pe-un anunţ ,autobuzul avea să întârzie trei ore.
Nu prea mai frecventasem acestă parte a oraşului şi se vedea că e mai neîngrijită, fabrici de vopsele, piese, textile şi altele ocupau mare parte din terenuri, iar mirosul de ars şi ulei încins îmbâcsea aerul.
Tot felul de indivizi aşezaţi pe treptele blocurilor mă priveau şi discutau între ei.Nu că n-aş fi fost scos din casă, însă vocabularul lor mă enerva, iar faptul că fusesem făcut tipă de câţiva mă iritase la culme. Am grăbit pasul şi într-un final când am ajuns la parc am răsuflat uşurat; mai aveam o stradă şi ajungeam acasă.
Strada era scăldată în praf şi începuse să se simtă frigul; îmi îngheţaseră degetele şi parcă eram dezbrăcat. Am păşit grăbit pe trotuar cu gândul s-ajung acasă, la căldură şi s-o văd pe bunica zâmbind şi aşteptându-mă în faţa televizorului.
Am inspirat adânc când am urcat treptele şi am intrat în apartament. Dar era linişte, mirosea a lumânări şi era beznă aproape. M-am uitat dezorientat în jur şi cineva îşi bătea joc de mine, n-aveam chef de d-astea acum. Nişte sunete înăbuşite din camera bunicii m-au trezit din gândirea mea profundă şi am înaintat prin hol cu ghiozdanul pe umăr şi un adidas în mână.
Ghiozdanul a aterizat pe pat la mine în cameră, prin uşa deschisă şi puloverul pe scaun, atârnând într-o mânecă. Am oftat uşor şi am ciocănit, dar nu mi-a răspuns. Am bătut mai tare şi nimic. Ajunsesem să bat puternic, zgâlţâind bucata de metal şi tot degeaba.
-Bunica dacă nu deschizi…am spus ridicând tonul..te bat cu…adidasul! am continuat pe-un ton jos privind la arma mea extra modernă şi super inofensivă. Ei drăcie…am mormăit şi trăgând mai tare am rămas cu clanţa în mână.
M-am uitat stupefiat şi fără nicio jenă am lăsat-o pe covor, nu asta era important acum. Am împins în uşă şi până la urmă am deschis. La început n-am putut să văd deloc, dar cu timpul lucrurile au început să prindă un contur vag, prin draperiile trase se întrezăreau fire de lumină palide.
Totul părea atât de familiar; patul bunicii într-un capăt lateral al camerei, acoperit cu cuvertura ţesută manual, la ţară, tablourile de pe pereţi înfăţisând scene de familie, peisaje, fraţi, surori, pe mama şi tata când erau tineri şi în centru un portret al ei. Îşi purta ca şi acum părul într-un coc, ochii negri, gura mică şi pielea arămie. Ţinea mâinile pe materialul rochiei verzi şi zâmbea calm.
Am oftat şi mi-am tras un scaun lânga bunica, ce stătea pe-un colţ al patului. Pe o măsuţă joasă ardea o candelă şi mirosea a tămâie şi încă ceva, probabil busuioc. I-aş fi spus s-o stingă, căci mă deranja mirosul, dar mi-am dat seama ca nu era de glumă. Nu ştiam ce să zic şi nici să tac nu puteam. Am observat lângă ea o cutie de lemn plină de fotografii şi bunica ţinea în mâini una cu două persoane, un cuplu. Acea femeie părea a fi ea, iar celălalt cred că era bunicul.
-Ţi-e dor de bunicul?am întrebat timid.Dacă vrei la final de săptămână am putea merge să-l vedem!Sigur o să se bu…
-Nu putem! a spus stins.
-Da de ce?am întrebat eu şi fără să vreau era să-mi pun adidasul în cap. L-am strâns între degete şi am continuat. A…a păţit ceva?
Liniştea se lăsase în cameră şi eu încă o priveam, nu-mi răspunsese şi continua să privească acea poza. Îmi venea să i-o iau din mâini şi s-o fac bucăţele, s-aud hârtia lucioasă rupându-se, aşa cum lupul îşi sfâşie prada. Am oftat şi mă enerva, deja ajunsesem la limită.
-Ce-a păţit? E mort? am întrebat eu privind-o zâmbind.
Ştiam că numai aşa o pot face să vorbească. Deci trebuia să fiu nesimţit, prost crescut şi foarte, dar foarte rece, chiar dacă riscam să-mi iau bătaie. Continuam să zâmbesc studiind-o şi acum se uita la mine vag.
-Zi-mi a murit? Cum s-a întâmplat?
A pus poza înapoi în cutie, lângă celelalte, a închis-o uşor şi s-a ridicat încet de pe pat. Un scârţâit a tăiat în bucăţi liniştea şi parcă am văzut în fuioarele de lumină picături translucide de sânge, curgând dintr-un braţ subţire, cu o palmă gingaşă şi degete lungi. Dar era doar aievea. Cutia a fost pusă la locul ei lângă teancuri de scrisori legate cu aţă colorată, o cutiuţă cu bijuterii şi alte lucruri femeieşti.
-E în comă…
Am clipit de câteva ori şi parcă nu înţelegeam ce spune, la cine se referă. Vroiam să cred că îmi spune de vreun vecin, ceva de la ştiri nu de bunicul. Am înghiţit în sec şi am zâmbit, la început strâmb, apoi am început să râd. Răsuna gol, rece, sunetele se loveau de pereţi, reveneau în urechi, creeau ecou şi parcă fuseseră rostite de sute de guri, de mii de ori.
Mă privea ca pe un nebun şi puteam citi compasiunea din ochii ei. Ţinea la mine ca la propriul ei copil şi rămăsese cu imaginea baieţelului de 11 ani. Continuam să râd şi m-am ridicat de pe pat, păşind către ea şi dărâmând candela. Am auzit un sfârâit şi se pare că flacăra se întinsese până la cuvertură.
-Nu mergem şi noi cu el? am întrebat-o rânjind, aproape de chipul ei, simţindu-i respiraţia dulce.
M-am întors pe călcâie şi am ieşit din cameră, am păşit la mine şi am închis uşa. Poate avea să arda cuvertura, apoi patul, bibioteca de deasupra plină de cărţi, tablourile nu vor mai rămâne decât nişte bucăţi de lemn şi hârtie carbonizate cu ochi. Dar n-avea să se întâmple. Bunica sigur îl va stinge şi nu va trebui decât să taie acea bucată de material şi să coasă iarăşi marginea cuverturii.
Mi-am lăsat privirea în jos, şuviţe brunete intrându-mi în ochi; râsul s-a stins uşor şi lacrimi au început să curgă, udându-mi obrajii. Mă prefacusem puternic în faţa ei, dar mi-era frică să rămân singur, căci doar pe ei îi aveam.
Daca el va muri bunica va merge după el şi eu…voi ramane ca o frunză în vânt. Nu vroiam să cred că e adevarat, n-avea cum să fie. Bunicul era bine, aveam să mergem la el, îmi va spune glume şi mă va ţine în braţe ca atunci când eram mic.