01-05-2011, 03:20 PM
Capitolul douăzeci
Åži au trecut.
Gata.
S-au dus zilele de şcoală. Nu mai sunt.
Eu am uitat pe o parte cine sunt, apoi mi-am amintit şi m-am pus iar pe studiat, pentru că imediat, luni, am avut prima probă. Toată săptămâna am avut examenele orale, apoi o săptămână de pauză, de care am profitat pentru a mă pune la punct cu celelalte materii. Rezultatele aveau să vină doar după ce dădeam toate examenele, aşa că stăteam ca pe ghimpi, dar se ştia că toată lumea trece la oral, şi eu mă descurcasem destul de bine aşa că nu mă pot plânge.
Singura mea problemă era că tata era din ce în ce mai rău, acum nu se mai putea mişca deloc. Stăteam în camera lui, iar el doar se uita la tavan, eu învăţam şi el stătea. Nu puteam să îl mai pun să stea în fund, nu mai mergea. Aşa că l-am dus la spital, în acea săptămână de repaus, ca şi graniţă între orale şi scris.
Nu mai putea sta aici, îi era din ce în ce mai rău, iar eu nu am putut să nu îl anunţ pe Cristi de data aceasta.
Îi găsisem, deci, un salon perfect, liniştit care mă costa destul, bani pe care momentan îi aveam şi i-am plătit în avans, de teama de a nu rămâne fără ei.
- Eşti bine?, mă întreba iar doctorul Marcu, de parcă eu aş fi avut vreo boală.
- Da! Vă rog, să aveţi mare grijă de el, nu pot sta non stop aici..., i-am zis pe un ton serios şi totodată rugător, căci nu puteam să îmi neglijez învăţatul, deşi jumătate din timp mintea mea stătea la tata.
-O să am, Ela! Nu îţi face griji din cauza asta, tu ocupă-te de tine... Cum merge examenul?
Am zâmbit, nu ştiu cum mai găseam puterea şi pentru aşa ceva, la cât de ocupată îmi era mintea şi distrusă inima, pentru că – deşi cred că nu o arătam prea tare, boala tatei nu îmi făcea deloc bine, pe toate planurile.
- Nu merge şi nici nu funcţionează; serios, e ok, am răspuns şi am plecat, lăsându-l în grija lor. Atunci când am ajuns acasă l-am sunat direct pe Cristi, era timpul să afle, oricât de rău îmi părea, nu mai aveam ce să fac.
- Alo! Bună Ana, mi-l poţi da, te rog frumos, pe Cristi? Vreau să discut ceva cu el...
- Desigur!, mi-a răspuns amabilă, probabil nu prea observase tonul meu supărat.
- Bună, sis. Ce faci?, a răspuns şi el foarte vesel, adăugând că zilele libere de la serviciu erau cele mai bune. Se pare că îi mergea bine pe acest plan.
Am încercat să îl iau cu uşorul, amintindu-mi că e mai greu să spui aşa ceva cuiva, care poate nu e rezistent la şocuri. Dar am renunţat rapid, eu nu puteam să spun decât direct.
- Uite cum stă treaba, tata e în fază terminală de câteva săptămâni, am încercat să nu te îngrijorez dar nu mai am ce să fac, l-am internat în spital, e paralizat de tot.
Am tăcut şi eu. A tăcut şi el.
Ştiam că nu era cel mai tare tată, dar nu aveam ce să facem. Nu ştia ce să zică, am intuit asta. Mi-a scos ochii că nu i-am spus mai devreme. Normal, după ce că făcusem atâtea! Tot el făcea pe nerecunoscătorul şi mă acuza că îi ascunsesem aşa ceva când vrusesem doar să îl protejez, pe el şi familia lui.
- Nu mai contează acum!, am strigat exasperată, gata să izbucnesc într-o criză de furie, pentru că multă vreme nu făcusem altceva decât să fiu primă de calm, lăsându-mi nervi să se strângă într-un anumit colţ, părând poate chiar mai fioroasă în acest mod.
- O să vin sâmbăta viitoare, doar atunci pot. O să o las pe Ana şi gemeni acasă la părinţii ei, m-a anunţat pe un ton obosit şi eu am acceptat, închizând şi lăsându-l să se gândească, pentru că le aveam şi eu pe ale mele.
Dar nu suportam să stau în casa asta, singură; nu o suportam, nu o puteam suferi, mă apăsa din toate colţurile ei şi mă enerva, mă stresa, nu o puteam pricepe. Mi-am luat cărţile şi tot ce aveam pentru învăţat şi am mers la spital, aşezându-mă confortabil pe canapeaua din salonul lui tata; acesta încă dormea, iar eu am continuat să învăţ. Când s-a trezit, asistente au început să se mişte de colo până colo, fără a mă deranja şi tata se uita la mine îndurerat, nemaiputând să vorbească. Ştiam ce vrea să zică.
- Oh, nu te mai stresa atât. Mai bine pot să învăţ aici decât acasă!
Şi parcă nu se mai strâmba atât de tare la mine când o spuneam pe un ton atât de convingător. Adevărul era că mi-era mai bine să stau în maşină, într-un loc, singură, decât acasă. Nici nu îmi venea să dorm acolo, dar nu aveam ce să fac.
Acea săptămână a fost una dintre cele mai grele, ziua mă duceam la spital şi stăteam acolo toată ziua, luându-mi ceva de mâncare şi învăţând, apoi mă duceam acasă, noaptea, pentru a dormi, dar nu prea izbuteam, uram acum şi patul şi tot în jurul meu. Îmi puneam căştile în urechi şi doar atunci adormeam, înjurând faptul că eram atât de slabă.
Toţi erau ocupaţi cu examenul aşa că nu prea vorbeam cu fetele, nici de Mădălina nici de Bianca nu mai ştiam nimic. Le mai dădusem câte un mesaj, îmi răspunseseră, doar atât, însă. Căci nu voiam nici să le împărtăşesc prea multe din situaţia mea , nu aveam cum, le aveau şi ele pe ale lor.
UAU! Cât de non-egoistă eram eu! Adică, mă gândeam şi la ceilalţi, la ceea ce aveau ei şi nu voiam să îi îngrijorez. Hmm, poate chiar devenisem o persoană mai bună de data aceasta, poate – cine ştie, nici nu mai conta...
Duminică mi-am luat zi liberă de la învăţat, de fapt – terminasem. Gata cu studiatul, luni aveam probă scrisă la română, miercuri la istorie şi joi la franceză, la engleză şi informatică terminasem cu totul, avusesem nişte examene speciale. Şi sâmbătă aveau să fie afişate rezultatele finale, dar aveam să le iau cu bine! Trebuia! Mi-o promisesem!
Oricum, duminică am stat degeaba, am fost la un film şi le-am scos pe fete în oraş, convingându-le că au nevoie de puţină relaxare. Surprinzător, au acceptat şi am văzut un film după amiază, m-au întrebat ce mai fac, le-am răspuns pe cel mai obişnuit ton posibil dar au rămas cu gura căscată.
- De ce nu ne-ai zis?
- Nu mai fă atâta caz, Mădă, nu-i cine ştie ce. Adică, trebuia să se întâmple! Şi oricum, mâine avem examen, bârr!
Au râs.
Nu dormisem prea bine, aveam puţine emoţii. În orice caz, am ajuns acolo, am dat proba şi am fost mulţumită şi de ce mi-a căzut şi de ceea ce am scris, fiind mult, mult mai relaxată atunci când a fost dată foaia cu subiectele.
Marţi am lenevit, săptămâna trecea cu adevărat repede, am fost la tata şi i-am povestit cât de uşor a fost examenul, părea că mă ascultă deşi nu putea să vorbească sau să se mişte...
Aşa s-au dus şi celelalte zile şi chiar avusesem impresia că am dat-o în bară la franceză, însă m-am documentat după şi se părea că făcusem, totuşi, bine acolo unde crezusem, dar greşisem pe... Undeva. Nu conta prea tare asta, credeam eu.
Şi încă nu puteam să fiu relaxată, pentru că tocmai sâmbătă aveau să fie afişate rezultatele.
A fost cea mai lungă vineri din întreaga mea viaţă. Nu puteam dormi şi voiam să merg la spital dar am făcut pană la maşină şi nu am vrut să mă duc cu taxiul. Cred că am dormit doar câteva ore toată noaptea. Mă duruse stomacul şi nu mă simţeam deloc bine, patul mi se părea din ce în ce mai inconfortabil şi chiar voiam să se întoarcă tata în această casă. Nu îmi plăcea să stau singură aici. În orice caz, cum aveam pană şi nu aveam de gând să îmi rezolv chiar acum maşina, am luat un taxi sâmbătă dimineaţă şi am mers direct la liceu pentru a vedea rezultatele. Mda, se putea să mă uit şi pe internet dar era cu mult mai mare plăcerea să le citesc acolo, alături de toţi foştii mei colegi.
M-am înghesuit acolo pentru a-mi vedea rezultatele, erau o grămadă şi se împingeau.
- Toţi am trecut!, striga Tudor, referindu-se la clasa noastră, chiuind pe acolo, fiind bucuros, probabil, că nu a picat.
Mi-am văzut numele, Andrei Mirabela. Erau mediile totale, Română 10, Engleză 10, Informatică 10, Istorie 10, Franceză 8.
Uau! UAU! Prostia aceea de franceză îmi strca şirul de 10, dar tot nu îmi venea să cred. Totuşi, la cât de mult învăţasem! Măcar atât puteam şi eu să primesc.
Am uitat pentru un minut de tot, de problemele mele şi am fost fericită de medii, căci eu chiar voiam să am un şir perfect de 10 pentru a-mi arăta mie şi totodată tuturor, că pot. Însă, ce mai conta acum? Felicitam pe cine apucam şi eram la rândul meu felicitată.
Tocmai în acel moment, mi-a sunat telefonul şi am apăsat fără să mă uit pe butonul verde, răspunzând vioaie.
- Alo!
- Ăă... Alo, Mirabela, am o veste proastă... Trebuie să vii la spital...
Era doctorul Marcu.
Probabil starea tatălui meu se înrăutăţise.
Dar simţeam că este mai mult de atât. Aproape că am scăpat telefonul din mână. Aceeaşi stare de panică m-a cuprins, ca atunci când avusese el criza. Un presentiment îmi rodea sufletul şi eu ştiam că era mai mult de atât. Înţelegeam că se terminase, că nu mai era.
Murise.
Iar eu stăteam aici uitându-mă la afurisitele acestea de rezultate.
Am început să fug, nemaivăzând nimic în jurul meu, şocată de tot şi de toate, gândindu-mă doar la tata şi la faptul că dacă aş fi luat un amărât de taxiu, aseară aş fi putut sta cu el.
Cât de îngrozitoare puteam să fiu?
Nu mai reuşeam să gândesc coerent. Inima îmi bătea prea tare, spărgându-mi pieptul. Îmi venea să plâng, dar tot fugeam, dând din picioare şi mâini, de abia fiind în stare să respir, părul meu fluturând în toate părţile, uneori aşezându-mi se pe ochi şi neputând să văd, chiar acum se pusese să bată vântul...
Şi am continuat cu aceeaşi paşi acceleraţi, nu ştiu de cine am dat în fuga mea, deşi mi-am auzit numele strigat nu m-am oprit. În mâna stângă ţineam strâns mobilul şi alergam ca şi o nebună, fără a-mi da seama de nimic.
Când am ajuns în faţa spitalului eram foarte transpirată şi nu mai ştiam respira corect, aveam impresia că voi face un atac de cord, pentru că nu mai aveam aer, pieptul meu se lărgea, parcă, apoi făcându-se mic de tot, fără a da aerului voie să intre.
Am căzut pe trotuar, în genunchi şi mi-am dus mâna în jurul pieptului, apăsând puţin, relaxându-mi muşchii şi începând, puţin câte puţin, să îmi revin. Nişte asistente mă văzuseră şi veniseră să mă ajute, dar m-am ridicat repede şi am continuat să fug spre salonul unde era tata.
Să nu fi murit! Te rog! Te rog! Doamne, Te rog! Nu îl lăsa să moară!
Îi tot strigaml ui Dumnezeu în gând, căci mi-era teamă, teamă! Mi-era frică pentru ceea ce se întâmplase, pentru ce gândise şi nu îmi plăcea. Nu voiam asta, eram... terifiată.
Şi am ajuns repede în încăpere. Doar că nu era decât un pat gol, alb, cu cearceafuri curate... De abia spălate.
Am făcut ochii mari, începând să tremur. Eram doar eu acolo. Am auzit rapid zgomot pe hol, mi-am îndreptat spatele, mi-am şters ochii, lacrimile s-au înapoiat la locul lor. I-am recunoscut vocea doctorului Marcu.
M-a văzut. A venit spre mine.
- A murit, nu?
Nu prea mai eram în stare să o iau pe ocolite, aveam un ton în care nu se citea nimic, gol.
- Da..., a răspuns prudent, venind să mă îmbrăţişeze. Dar braţele lui nu au apucat decât o bucată îngheţată, ceva de piatră pentru că nu mă mai mişcam şi nici inima mea nu mai bătea atât de tare.
- Unde e?, am întrebat pe aceeaşi tonalitate.
S-a depărtat.
- La morgă...
Am dat din cap.
- Formalităţi?
- Trebuiesc semnate câteva...
Era o conversaţie mecanică.
- Să mi le aduceţi.
A afirmat şi mi-a spus să îl urmez, am intrat în cabinetul lui şi am semnat nişte acte, întrebându-l cum se procedează, pentru a lua mortul şi a-l deplasa. Aveam de gând să fac mâine înmormântarea, bineînţeles trebuia să văd dacă era preotul liber, dar erau destule biserici în acest oraş aşa că mă descurcam.
Eram buimacă, dar nu mă gândeam decât la lucruri logice, la ce trebuia să fac acum. Ce meschină eram.
Dar mă durea, de ce să nu o recunosc?
Eram încă sub stare de şoc dar nu voiam să o spun de faţă cu nimeni.
L-am sunat pe Cristi. Tocmai ajunsese. I-am zis să intre în spital. A ajuns repede. I-am dat vestea.
Era totul aşa de mecanic, parcă nu mai existau sentimente. A lăsat chipul în jos şi a venit spre mine, m-a strâns bine de tot dar eu ştiam că o făcea pe o parte doar pentru mine, iar pe de alta se munstra că nu fusese aşa un fiu bun. Câteva lacrimi i-au brăzdat chipul.
Ce slabi erau bărbaţii... Nici măcar doctorul nu ştia cum să mă ia, fratele meu credea că eu sufăr cel mai tare dar apoi a continuat să mă acuze, uitând unde ne aflam, condus de furie, sau un sentiment necunoscut pe care nu ştia cum să îl intercepteze.
- Dacă mi-ai fi spus mai devreme!
Dar eu tăceam.
Doctorul a îndrăznit să vorbească.
Nici nu îmi dădusem seama că era încă acolo.
- Te rog, domnule Andrei, nu este cazul. Mirabela a ştiut tot timpul, nu cred că a fost prea uşor pentru ea să îndure totul.
Chiar discutau pe tema asta?
Cristi a tăcut, ţinându-mi mâna într-a sa, neîndrăznind să-mi de-a drumul.
- Ar trebui s-o sun... pe mama..., zicea cam pierdut, nevrând să mă demoralizeze şi mai tare.
Am zâmbit amar.
- O să o fac eu, zicând asta atât de scurt l-am redus iar la tăcere. Am pus mâna pe telefon şi am apelat-o. A răspuns Max.
- Mama e acolo? Am ceva să îi spun...
Mi-a dat-o rapid şi i-am auzit vocea îngrijorată.
- A murit tata, am zis scurt şi crud, dar neputând să mă abţin. Nu a zis nimic, la început, apoi a murmurat ceva şi i-am zis că îl înmormântez mâine. A spus că o să vină şi ea. Ce interesant, reuniune de familie? Pe cine trebuia să mai anunţ?
Ce frumos! Aveau să fie multe rude, o ştiam; dar, se înţelegea, cât aflaseră că fusese bolnav nimeni nu se interesase de el. Cel mai bine ar fi să nici nu apară. Nu am chef de mutrele lor şi condoleanţele mincinoase.
Ne-am deplasat de la spital la biserică, am vorbit cu un preot şi totul era aranjat. Ne costa şi asta o grămadă de bani. Am comandat un coşciug. Şi flori. Şi tot ce mai trebuia. Cristi s-a oferit să plătească, dar i-am zis că aveam bani pentru aşa ceva.
Chiar dacă nu era chiar total adevărat, nu voiam să iau din banii familiei lui, era responsabilitatea mea pe toate planurile şi aveam de gând să mi-o asum. Fără alte discuţii.
L-am auzit seara vorbind cu Ana la telefon, îi explica situaţia, părea că îi este foarte dor de gemeni şi de soţia lui, iar eu mă simţeam prost că el era aici, cu mine, în timpul în care biata de Ana se ocupa singură de familia lor. Eram nedreaptă, poate, să îl ţin aici fără să am nevoie de el.
Uitasem să anunţ şi prietenii, dar mi-am amintit seara târziu, am dat câte un mesaj Aurei, Mădălinei şi Biancăi. S-au grăbit să mă sune, le-am răspuns dar nu aveam chef de taclale, deşi am vorbit cu fiecare în parte câte puţin, după care nu m-am putut abţine şi l-am apelat pe William.
- Mi bella, bună, deci cu cât ai luat examenele, cu 10 sau nu?, m-a întâmpinat vesel dar nu am răspuns.
- A murit, am zis în schimb rece şi acesta a înţeles.
- Înmormântarea e mâine?, a întrebat.
- Da.
- O să fiu acolo, mi-a promis după care a închis iar eu am adormit. Era târziu şi eram obosită, avusesem multe pe cam, învăţasem ca idioata. Sperând că avea şi el să îmi vadă rezultatele frumoase, şi ar observa cum aş putea intra eu la Drept, aşa cum îşi dorise. Acum mai avea vreun scop? Nici nu mă prea interesase tare-rău facultatea aceea în ultima vreme, dar acum mă lăsa mai rece ca oricum.
Cristi dormea undeva pe o canapea, sforăind, fără griji, fără a fi preocupat de ceva anume în afară de aceia mici, credeam. Eu stăteam acolo în pat gândindu-mă la lucruri aiurea, vrând să mă ridic şi să alerg, să fug pe străzi, pe trotuar. Începusem să mă gândesc la maşina stricată, bine că îi reparasem pana azi, poate aveam nevoie de ea. Oh, câte se puteau face într-o singură zi...
Apoi, fără a-mi da seama prea tare, am apucat telefonul şi am sunat-o pe Liliana.
- Ce s-a întâmplat? , a răspuns alarmată.
- Vezi tu, a decedat.
Mă săturasem de replica asta.
A spus că o să vină şi ea, că acum se urcă în maşină. Avea să ajungă până dimineaţă. Şi o să fie obosită, nu mare lucru. Vrea să mă ajute. Eu vreau doar să apară aici şi să vadă şi tata, dacă poate, că în ultima lui zi a apărut. Nu vreau ajutorul nimănui, mă pot descurca şi singură...
Oare ce o să visez la noapte?
Probabil nimic...
La urma urmelor, mâine o să fie o zi grea şi extenuantă, trebuie să capăt forţe extraordinare pentru a mă putea descurca.
Cred că am luat destule flori şi coşciugul este, probabil, destul de OK. Sumele plătite sunt de folos. Şi cred că tata are un testament pentru casa asta, sau ceva. O să vină avocatul mâine şi o să mă caute pe mine şi pe Cristi. Nu e mare problemă.
Ooh şi ar fi bine să îi fac curat în cameră de dimineaţă. Aa, am făcut deja asta...
Şi dacă el murise, eu ce mai făceam acum?
Ei bine, nu e ca şi cum existenţa mea se învârtea în jurul lui. Asta fusese urât. Şi totuşi, viaţa era uneori urâtă şi nedreaptă, nu era ca şi cum aveai ce să faci.