Verbe rosii

[Psike]

Întrebări fără răspuns

Simţeam frigul prin materialul hainelor şi chiar mă lăsasem minţit de razele soarelui de februarie. Peisajul era unul parcă schiţat de un student în primul an la arte, culorile erau moarte, negru era prăfuit, albul prea galben, iar celelalte nuanţe de roşu, albastru şi verde erau prea strălucitoare.
Mă aflam iarăşi pe aceste străzi, după ce timp de patru ani, cutreierasem altele alături de persoane c-o altă cultură, c-un alt sange în vene, alt suflet. Plecasem copil cu mâna strânsă puternic de degetele mamei, cu părul căzând în cârlionţi pe frunte, cu ochii mici şi plini de vise şi acum mă întorsesem tânăr cu ele în buzunarele gecii prea subţiri pentru un astfel de anotimp, cu părul tuns scurt fluturat de vântul rece, cu privirea goală.
Totul părea vechi ,fad, prăfuit, vitrinele nu-mi mai făceau cu ochiul, dulciurile păreau parcă de plastic în culorile lor îmbietoare, jucăriile parcă veneau dintr-un alt timp. Îmi simţeam sufletul rece, mintea arzând şi ştiam că lipseşte ceva. Şi pentru acel ceva zburasem cu avionul înapoi în vechea mea ţară.
O amintire înceţoşată, niste cuvinte spuse într-o noapte în beţia somnului, un sarut fugar şi nişte vise total neortodoxe. Nici măcar nu ştiam dacă el s-a gândit vreodată la aşa ceva, dacă a fost un dram de adevăr în acele vorbe. Poate o să înceapă să râdă când eu o să încerc pe-un ton înecat să-i explic ce caut aici şi ce vreau.
Zâmbesc când îmi amintesc că noi niciodată nu ne răspundeam aşa cum făceau toţi ceilalţi şi singurul crâmpei din acele zile ce mi-a rămas e din acea noapte ploioasă.
-Când pleci ?mă întrebă răsfoind o revistă ce ve ape copertă o maşină.
-Îti va fi dor de mine ?întreb eu privindu-l.
-Dacă o să ai nevoie de ceva o să mă suni ?continua el.
-Vei găsi pe altcineva cu care să stai,aşa-i?
-După ce devii major vei veni să mă vezi?zise el ridicându-şi ochii şi privindu-mă.
-Şi-ţi aduc tort cu ciocolată?
-O să-mi zici „te iubesc”?continuă el zâmbind.
-Şi mă vei crede,nu-i aşa?
Sunetul monezilor pe geamul tejghelei m-a trezit din scurta mea visare şi am luat zâmbind cutia de carton, împachetată frumos şi legată c-o fundă bleu. Am ieşit şi clopoţelul mi-a spus „La revedere !Mai poftiţi pe la noi.” Geamurile fumurii ale autobuzului, feţele zâmbitoare, triste, glumele, miresmele de scorţişoară, lemn, mere, hainele gri, tricourile cu imprimeuri, tufişurile galbene, blocurile cenuşii, m-au dus la destinaţie.
Scârţâitul uşii m-a condus până la etajul unu, apoi m-a lasat în compania ecoului treptelor şi până la etajul trei am fost îmbrăţişat de ultimele razele ale discului ce devenise albicios. Am ciocănit uşor şi în câteva clipe tot trecutul m-a lovit ca o boare caldă şi mirosul de cozonac, nuci,jocurile, glumele, zâmbetele mi-au invadat simţurile.
-Îmi zici „te iubesc !” ?spuse el studiindu-mă.
-Ai să mă crezi ?am zis intrând şi am închis uşa.