Punem pariu [16-18+]

[Psike]

Despina:) Ma bucur sa te vad; cam asta e stilul meu de a scrie si asa obisnuiesc si la proze. Te mai astept si sper sa-ti placa ficul in continuare.

Fiction31 merci de comentariu.
Ma bucur ca-ti place ficul si ca n-am dat-o in bara cu nimic. Consider ca ma descurc cu modurile de expunere si poate pe la dialog sa mai am mici goluri, caci scriind proza n-am lucrat cu el.

Imi cer scuze daca capitolul este scurt, dar cam asa le-am impartit. Poate vor fi si mai lungi. Am pus azi, caci vroiam sa pun duminica, dar nu sunt acasa. Voi posta odata la trei sau patru zile.


Capitolul 2

Mă aflam în staţia de autobuz, aşteptând să merg acasă. Refuzasem toate invitaţiile în oraş, la suc, la film sau oriunde altundeva şi consideram că-mi fusese de ajuns pentru o zi să suport epidemia lipsei de neuroni.
Stropii cădeau mai tare acum, îi simţeam lovindu-mi faţa şi scurgându-se apoi pe obraz şi ajungând uşor pe gât, gâdilându-mă şi trecându-mi pe sub tricou. Deşi ştiusem că va ploua nu luasem umbrela; mai rău decât să mă ud mă deranja să ţin în mâinile şi aşa îngheţate, o umbrelă udă.
Priveam şirul de umbrele de pe trotuarul opus şi acel amestec de culori, materiale, ochi, chipuri ce se mişcau aşa de rapid în faţa privirii mele, de parcă totul ar fi fost un film. Am zâmbit gândindu-mă la discuţia avută c-o colega azi şi mă întreb şi acum cum am suportat, sau m-a suportat.
-Bună, scumpule! îmi spuse ea, făcându-mi cu ochiul şi aşezându-se pe banca mea.
-Salut! am spus sec.
-Nu vrei să ne cunoaştem mai bine? mă întrebă ea dând din genele rimelate excesiv.
-Mă cunosc extrem de bine, mulţumesc!
-Vai, ce dulce eşti! continuă ea muşcându-şi buza.
-Defapt sunt foarte acru şi de fiecare dată când deschid gura leşină câte cineva! am spus rânjind rautăcios.
-O să mă cauţi tu! spuse ea şi plecă enervată.
-Da sigur, strada Boscheţilor, blocul Bordelelor, scara Dame de companie, apartament Cosmetice,etaj Carantină!
-Hei, frate! mă striga un băiat.
L-am privit şi era fostul meu coleg de clasă şi bun prieten. Ne înţelegeam bine şi chiar dacă ,aşa cum zicea el, eram şoricel de bibliotecă, mai ieşeam uneori. Nu se schimbase deloc,deşi nu-l mai văzusem de câteva luni, doar se tunsese puţin şi părea mai înalt.
-Ne-ai lăsat singuri, cine ne mai zice şi nouă la fizică?
-Îţi spune Dana! am zis zâmbindu-i cu subînţeles.
-Ce să-mi spună, numere de telefon? a spus începând să râdă, am râs şi eu. Hai,te las! a continuat şi mi-a întins mâna.
Am zâmbit şi mă bucuram că-l văzusem, adică deşi nu mă avusesem în relaţii prea speciale cu foştii colegi erau mult mai de treabă şi dacă te obişnuiai cu ei rezolvai multe. De câte ori nu scăpasem de absenţe pentru că îi dusesem dirigintei ghivece cu flori, sau donam mereu jucării vechi, haine şi altele directoarei ce avea nişte acţiuni la un spital de copii. Îmi aminteam cu drag şi un uşor surâs în colţul buzelor de glumele din ora de istorie, dar mai ales de pauzele în care toţi ne adunam în faţă, la catedră şi criticam profesorii.
Un zgomot gutural şi o frână m-au anunţat că sosise autobuzul. M-am urcat şi scoţând biletul l-am compostat, apoi m-am dus la geam şi m-am rezemat, căci era prea gol să stau la uşă şi prea plin să caut un loc.