Let's Make Some Love

[BlackSpiral]

Capitolul III.

Toata viata.. inca de mic copil, n-am facut decat sa fug in cerc. Din stanga in dreapta, salvand-o pe mama de necazuri si reusind sa-mi traiesc si eu cat de cat decent, prapadita asta de viata. Practic am incercat sa traiesc gandindu-ma ca ziua de maine, poate va aduce ceva mai bun decat cea precedenta. Nu pot spune ca am avut parte numai de necazuri, dar n-am fost nici cel mai fericit copil din lume. Cand tata si fratiorii mei au murit, aveam noua ani. Haruno Shin, Haruno Daisuke si Haruno Misaki au fost familia mea: tatal, fratele si sora. Am avut un accident de masina, iar singurii supravietuitori am fost eu si mama. Cand asteptam ca ea sa se vindece deoarece suferise multiple fracturi si era in pericol de moarte, m-am rugat la Dumnezeu zi si noapte sa o apere si sa mi-o lase macar pe ea. Mi-am jurat ca voi avea mereu grija si o voi proteja atat cat pot.. doar sa o salveze. Ce aveam sa ma fac singura pe lume? In final, Dumnezeu mi-a indeplinit dorinta..
Am plans mult pentru tata si fratii mei.. si-am crezut ca mama va fi un sprijin si intotdeauna alaturi de mine, acum ca am ramas doar noi doua. Am crezut ca-si va indrepta toata dragostea si afectiunea fata de mine, singurul ei copil in viata.. pentru a nu le simti lipsa celorlalti..
Am crezut gresit.. Totusi, ea nu a fost mereu asa cum a ajuns acum. Pe vremea cand toata familia mea traia, Haruno Kaori era cea mai respectata dintre femei, cea mai frumoasa si mai inteligenta mama din cate existau. Cel putin in ochii mei de copil. O iubeam asa mult, incat nu exista zi lasata de la Dumnezeu in care sa nu-i reamintesc cat de mult o pretuiesc, si ma bucur ca EA si doar EA.. este mama mea.
Totul s-a schimbat odata cu accidentul nostru..
Prima data, a inceput sa bea. Nu se mai ingrijea de casa, de mine si nici chiar de ea. Un timp.. cam o saptamana a lasat sticla de-oparte anuntandu-ma ca are de gand sa-si caute o slujba. Ironia sortii a fost ca s-a "indragostit" in doua saptamani de seful ei, insurat si cu doi copii. Intr-o zi, m-am intors de la scoala mai devreme si i-am gasit in actiune pe masa de la bucatarie. A fost o scena pe care nu o voi uita cat traiesc.. ceea ce m-a marcat insa, a fost gestul mamei. Mi-a facut semn cu mana sa ies din camera. Am citit chiar pe buzele ei, cuvantul "dispari".. toate in timp ce isi continua treaba. Tipul de deasupra era atat de concentrat, incat nici n-a observat prezenta mea.
A fost ultima data cand am plans pentru ea... Asa imi ziceam pe-atunci. Zilele ce au urmat nu ma mai interesau. Aveau sa inceapa, la fel se terminau.. Dupa o perioada, cand seful ei a refuzat sa-si lase familia pentru ea si a parasit-o, s-a apucat de altele mai grave. Din tot ce castiga, nu-mi dadea nimic.. isi procura tot felul de prafuri, facea afaceri cu oameni dubiosi iar eu o asteptam acasa, zi de zi rugandu-ma sa ajunga intreaga, sa nu pateasca ceva.. caci tot mama imi era. O vecina de-a noastra ma mai ajuta si avea grija de mine cand mama era plecata cu zilele.. iar cu timpul am invatat sa ma descurc singura..
Imi castigam si eu putinii bani muncind cand la unul cand la altul, am invatat sa-mi fac de mancare si sa am grija de casa.. si mi-am trait in continuare zilele. Toate lectiile de viata mi-au priit, iar vazand cum a ajuns cea mai importanta femeie din viata mea, am juat ca nu-i voi calca pe urme in veci.
Acum, cand caut disperata salonul unde este internata.. tot trecutul m-i se deruleaza in fata ochilor.. si desi sunt constienta ca o parte din mine o uraste din toata inima.. cealalta inca spera ca totul va fi iar ca inainte.. Macar pentru o zi, imi doresc sa stau fara griji alaturi de oamenii pe care ii iubesc.. De ce dracu nu mai vine ziua aceea!?
Camera 102, camera 102.. unde naiba e camera 102?.. Intr-un final am gasit salonul cu ajutorul unei asistente.. dar am incremenit cu mana pe clanta, pregatindu-ma sufleteste pentru ceea ce urma sa vad sau sa simt. Am pasit incet in incapere, cu ochii in pamant iar usor mi-am indreptat privirea spre ea..
M-am simtit atat de usurata cand am vazut-o uitandu-se la mine.. oarecum in regula, incat mi-au dat lacrimile. Avea doar o perfuzie in mana si cateva vanatai pe fata. In rest, arata aproape.. normal.
- Mama.. N-am reusit sa zic nimic pret de cateva minute. Am stat si m-am uitat la ea si viceversa.
- Ce s-a intamplat cu tine? am intrebat-o facandu-mi cat de cat curaj..
- Vreau.. vreau sa pleci.
Atat mi-a zis, dupa ce ne-am privit vreo zece minute.
- Poftim? De ce sa plec? Cand te vor externa? Aveam o mie de intrebari in cap si nici nu raspuns. Doar o privire goala din partea mamei mele, ce incepea sa se incrunte tot mai tare cu fiecare secunta care trecea.
- Am zis ca vreau sa pleci. Iesi dracului de-aici acum, ori chem asistentele. A apasat un buton rosu imediat.. cand a vazut ca nu fac ce spune.
- Nu plec pana nu-mi spui ce ai patit. Sunt copilul tau. Am dreptul sa stiu..
- Eu nu mai am copii. Cat traiesti sa nu-mi mai spui vreodata "mama".
Am incremenit holbandu-ma la ea stupefiata.. Niciodata nu mi-a zis asa ceva. Nici cand era mai drogata decat toti drogatii la un loc..
- Iesi afara in momentul asta. Altfel nu mai raspund de vorbele mele. Am vazut cum se uita disperata in jurul ei, de parca ar fi cautat ceva foarte important. Ochii ei caprui pareau atat de speriati si nervosi in acelasi timp.. nu avea rost.
I-am mai aruncat o singura privire si am parasit incaperea. M-am lipit cu spatele de usa, lasandu-ma usor in jos.
A fost prima data in saisprezece ani cand am auzit-o plangand atat de zgomotos. In cateva clipe am inceput si eu sa plang, blestemandu-mi viata tot pentru prima data-n saisprezece ani.