Vreau să lămuresc o chestie înainte de a vă lăsa să citiți. Caroline nu este o persoană fițoasă, obsedată de bani. Este opusul. Fază că s`ar mărita cu slujba, este datorită faptului că cinematografia este pasiunea ei. Sper că ai înțeles, Metal, și data viitoare vei fi mai atent la ce citești. Anyway, apreciez comentariile. În acest capitol m`am axat pe descrierea lui Anne, în general, pe legătura dintre ea și Caroline. O să vedeți în următoarele capitole de ce. Enjoy.
Poate că până la urmă nu fusese o idee așa de bună să nu raspund la telefon seara precedentă. Jules mă sunase să mă anunțe că recepția de la Hollywood se mutase cu două ore mai devreme. Asistenta mea își facea treaba chiar și când era în concediu. Era prietena mea cea mai bună, deși nu i-aș fi spus ei asta. Mă cunoștea mai bine decât oricine. Am oftat, mișcată. Mai aveam ceva timp până când trebuia să ajung, dar ar fi fost indicat să mă grabesc. Dușul îmi luase mai mult timp decât planificasem, totuși încă eram în grafic. Mi-am deschis larg șifonierul, gândindu-mă cu ce să mă îmbrac. Voiam să îmi trag pe mine vechia pereche blugi uzați și largi, dar aș fi aratat de pomină. Nu aveam niciun chef să mă îmbrac elegant, dar nu aveam ce face. Rochia neagră cu bretele late și pantofii roșii Christian Louboutin îmi veneau fenomenal. Ca să arat mai casual, mi-am pus și o geacă de piele roșie. Aratam . . . acceptabil. Eram sigură că voi face o cucerire. Poate chiar două. Speram să îl revad pe Johnny Depp, era un tip super de treabă. Îl cunoșteam de ceva timp. Niciodată nu fusese nimic între noi, doar o prietenie strict legată de muncă. Datorită slujbei mele cunoșteam multă lume din showbiz, iar acest lucru nu era decât în favoarea mea. Apaream pe coperțile revistelor mai des decât Amanda Seyfried – care în ultima vreme fusese în atenția presei, cu toate filmele de curând lansate. Luna trecută aparusem pe coperta revistei Forbes, pentru un articol intitulat ” Luxul dincolo de critici ”. La început mi s-a parut un titlu jignitor, dar după ce am citit structura articolul, mi-am dat seama că eu reprezentam fix ce era indicat pentru revistă – o tipă onestă, care spunea cât câștigă. Până la urmă, chiar munceam îndeajuns de mult încât să fiu platită foarte bine.
Am închis ochii puțin, retraind seara trecută. Încă nu îmi puteam aduce aminte de unde îl cunoșteam pe Kail, dar nici că îmi pasa. Era doar viitorul soț al lui Anne, nu trebuia să mă intereseze mai mult de atât. Sora mea mă pusese domnișoară de onoare – de fapt, mama insistase, blonda nici macar nu mă voia acolo – așa că mâine trebuia să merg cu ea la proba de rochii de mireasă. Nu îmi venea să cred că mogâldeața cu care mă înțelegeam atât de bine când eram mici se schimbase astfel. Noi eram chiar opusul poveștii ordinare dintre surori. Majoritatea nu se înțelegeau când erau mici, iar când creșteau se vedeau zilnic. Îmi era dor de ea, cea cu care putea ieși oriunde. Oare chiar trebuia să fie totul așa ? Pe vremea copilariei noastre era totul așa simplu. Dacă ne certam puțin, sfârșeam râzând în camera mea, mâncând înghețată și uitându-ne la Baywatch sau Emergency. Desigur, eu mai îmi notam diverse critici, mai apoi încercând să le trimit producatorilor. Anne mereu mă admirase pentru pasiunea mea cinematografică. La vârsta de treisprezece ani aveam deja o colecție impresionantă de filme, de la clasice ca Ace of Hearts ( 1921 ), la actuale acelui timp ca Men in Black ( 1997 ). Ei îi placea să vină la mine în cameră numai ca să se uite la această colecție. Zicea că e ca un magazin – mereu gasești ceva nou. Unde disparuse fetița cu bucle blonde și ochi albaștri atât de calzi, de odinioară ? În locul ei venise cineva pe care nu cunoșteam, pe care disprețuiam. Știam și ziua în care noi am luat-o pe cai diferite. O țineam atât de bine aminte, aveam impresia că nu trecuse atât de mult.
Stateam fața în față cu mama mea. Niciodată nu ne privisem astfel. Nu credea că aș fi fost în stare să comentez la ce îmi spunea ea. Dar mă schimbasem. Da, surpriză. Voiam viața mea. La optsprezece ani voiam să experimentez tot ce se putea. Voiam să merg la o facultate. Nu degeaba muncisem doi ani întregi. Parinții mei nu agreaseră această idee, mereu îmi spuneau că îmi putea ei da bani oricând. Nu, nu asta doream. Să câștig proprii mei bani îmi aducea o satisfacție ciudată.
- Bine, dacă așa ai de gând să ne tratezi, pleacă ! mi-a spus mama necruțător. Să nu mai auzim de tine !
- Crezi că acest lucru mă doare ? Nu mă mai lasă de mult afectată de cuvintele tale, mamă. Și crede-mă, veți auzi multe despre mine.
Tata a vrut să intervină, dar doar m-a privit trist. Nu îmi placea să îmi dezamagesc tatal. Dar nu o voi face. Voi deveni ceva de care să se teamă toată lumea. Să fiu cea care are ultimul cuvânt în orice situație. Da, asta era ce îmi doream. I-am facut semn majordomului să îmi aducă valizele. Fară niciun cuvânt, am ieșit pe ușa casei, cu valizele în urma mea. Ce simțeam ? Victorie. Da, asta era. Îmi biruisem mama. În timp ce calcam ușor pe cararea ce duce la ieșirea din curte, am auzit niște tocuri în spatele meu. M-am întors, știind pe cine voi vedea acolo. Surioara mea cuminte, alerga spre mine, cu parul fâlfâindu-i în spate.
- Te rog, Caroline. Te rog nu pleca. Nu mă lasa singură aici. Știi că dacă pleci nu voi mai putea vorbi cu tine sau mama va înnebuni.
- Ce legatură are mama cu noi ? Dacă îți pasă așa mult de sanatatea ei mintală, vino cu mine.
- Ești nebună ? M-ar dezmoșteni. Știi că am nevoie de bani.
Nu credeam vreodată că aș fi auzit asta din gura surorii mele. Desigur, știam că este materialistă și superficială, dar tot nu credeam că ar fi spus asta vreodată. Atunci a fost prima dată când am plâns. O lacrimă mi-a cazut pe obrazul stâng, fară ca macar să vreau. M-am uitat scârbită la ea, apoi am plecat spre noua mea viață.
Tip de trei ani nu vorbisem cu nimeni din familia mea. Apoi bunica mea a murit și trebuia să fiu acolo pentru ea. Asta se întâmplase chiar când numele meu era pe buzele tuturor. Parinții mei au profitat de ocazie ca să mi se bage pe sub piele. M-am lasat aparent fraierită și mi-am luat locul înapoi în familie. Din afară, paream o familie perfectă, iubitoare. În interior, ranile nu se vindecaseră. Singurul cu care puteam discuta normal era tata. Mama îmi arunca priviri mustratoare din când în când. Cât despre Anne, mi-am dat seama mai târziu decât ar fi trebuit care era motivul urii ei noi față de mine. Era geloasă pe succesul meu. Deși ea avea cam tot ce și-ar fi putut dori – un logodnic superb și bogat plus niște parinți care îi oferiseră tot ce își dorise – era geloasă pe faptul că eu reușisem totul singură. Îmi cladisem propriul meu imperiu. Nu, nu Imperiul Roosevelt. Acela era al parințiilor mei. Al meu era Imperiul Caroline. Eram puternică, lumea se temea de mine. Asta era ce îmi dorisem. Și aș fi vrut să spun că totul era datorită mie. Dar dacă ei – familia mea – nu mi-ar fi criticat slujba, nu aș fi ajuns unde sunt. Ei m-au determinat să dau tot ce am mai bun în mine. Da, aveau și ei un rol crucial în treaba asta.
M-am uitat la ceasul de pe perete. Eram deja în întârziere. Dacă prindem și aglomerația de seară, clar întârziam. M-am îndreptat spre garaj, iar acolo m-am urcat în mașină. Am cautat în torpedo după un cd și am dat peste altceva. O poză în care două fete zâmbeau spre aparat. Cea din stânga era roșcată și avea ochii de un verde intens. Da, eram eu, m-am recunoscut după fizic. Aveam un zâmbet larg și chiar paream fericită. Era ziua în care împlinisem optsprezece ani. Fotografia fusese facută doar cu două zile înainte de plecarea mea. În dreapta era Anne, cu chipul ei de porțelan, absolut perfectă. Unde disparuseră fetele astea ? Unde erau surorile Roosevelt de altă dată, ce erau cunoscute pentru aventurile lor din toată lumea ? Disparuseră . . . Nu pot lasa totul așa. Dar mai întâi, Hollywood, ajung acum ! Și am apasat accelerația, pornind spre lumea mea.
Capitolul Doi
Poate că până la urmă nu fusese o idee așa de bună să nu raspund la telefon seara precedentă. Jules mă sunase să mă anunțe că recepția de la Hollywood se mutase cu două ore mai devreme. Asistenta mea își facea treaba chiar și când era în concediu. Era prietena mea cea mai bună, deși nu i-aș fi spus ei asta. Mă cunoștea mai bine decât oricine. Am oftat, mișcată. Mai aveam ceva timp până când trebuia să ajung, dar ar fi fost indicat să mă grabesc. Dușul îmi luase mai mult timp decât planificasem, totuși încă eram în grafic. Mi-am deschis larg șifonierul, gândindu-mă cu ce să mă îmbrac. Voiam să îmi trag pe mine vechia pereche blugi uzați și largi, dar aș fi aratat de pomină. Nu aveam niciun chef să mă îmbrac elegant, dar nu aveam ce face. Rochia neagră cu bretele late și pantofii roșii Christian Louboutin îmi veneau fenomenal. Ca să arat mai casual, mi-am pus și o geacă de piele roșie. Aratam . . . acceptabil. Eram sigură că voi face o cucerire. Poate chiar două. Speram să îl revad pe Johnny Depp, era un tip super de treabă. Îl cunoșteam de ceva timp. Niciodată nu fusese nimic între noi, doar o prietenie strict legată de muncă. Datorită slujbei mele cunoșteam multă lume din showbiz, iar acest lucru nu era decât în favoarea mea. Apaream pe coperțile revistelor mai des decât Amanda Seyfried – care în ultima vreme fusese în atenția presei, cu toate filmele de curând lansate. Luna trecută aparusem pe coperta revistei Forbes, pentru un articol intitulat ” Luxul dincolo de critici ”. La început mi s-a parut un titlu jignitor, dar după ce am citit structura articolul, mi-am dat seama că eu reprezentam fix ce era indicat pentru revistă – o tipă onestă, care spunea cât câștigă. Până la urmă, chiar munceam îndeajuns de mult încât să fiu platită foarte bine.
Am închis ochii puțin, retraind seara trecută. Încă nu îmi puteam aduce aminte de unde îl cunoșteam pe Kail, dar nici că îmi pasa. Era doar viitorul soț al lui Anne, nu trebuia să mă intereseze mai mult de atât. Sora mea mă pusese domnișoară de onoare – de fapt, mama insistase, blonda nici macar nu mă voia acolo – așa că mâine trebuia să merg cu ea la proba de rochii de mireasă. Nu îmi venea să cred că mogâldeața cu care mă înțelegeam atât de bine când eram mici se schimbase astfel. Noi eram chiar opusul poveștii ordinare dintre surori. Majoritatea nu se înțelegeau când erau mici, iar când creșteau se vedeau zilnic. Îmi era dor de ea, cea cu care putea ieși oriunde. Oare chiar trebuia să fie totul așa ? Pe vremea copilariei noastre era totul așa simplu. Dacă ne certam puțin, sfârșeam râzând în camera mea, mâncând înghețată și uitându-ne la Baywatch sau Emergency. Desigur, eu mai îmi notam diverse critici, mai apoi încercând să le trimit producatorilor. Anne mereu mă admirase pentru pasiunea mea cinematografică. La vârsta de treisprezece ani aveam deja o colecție impresionantă de filme, de la clasice ca Ace of Hearts ( 1921 ), la actuale acelui timp ca Men in Black ( 1997 ). Ei îi placea să vină la mine în cameră numai ca să se uite la această colecție. Zicea că e ca un magazin – mereu gasești ceva nou. Unde disparuse fetița cu bucle blonde și ochi albaștri atât de calzi, de odinioară ? În locul ei venise cineva pe care nu cunoșteam, pe care disprețuiam. Știam și ziua în care noi am luat-o pe cai diferite. O țineam atât de bine aminte, aveam impresia că nu trecuse atât de mult.
Stateam fața în față cu mama mea. Niciodată nu ne privisem astfel. Nu credea că aș fi fost în stare să comentez la ce îmi spunea ea. Dar mă schimbasem. Da, surpriză. Voiam viața mea. La optsprezece ani voiam să experimentez tot ce se putea. Voiam să merg la o facultate. Nu degeaba muncisem doi ani întregi. Parinții mei nu agreaseră această idee, mereu îmi spuneau că îmi putea ei da bani oricând. Nu, nu asta doream. Să câștig proprii mei bani îmi aducea o satisfacție ciudată.
- Bine, dacă așa ai de gând să ne tratezi, pleacă ! mi-a spus mama necruțător. Să nu mai auzim de tine !
- Crezi că acest lucru mă doare ? Nu mă mai lasă de mult afectată de cuvintele tale, mamă. Și crede-mă, veți auzi multe despre mine.
Tata a vrut să intervină, dar doar m-a privit trist. Nu îmi placea să îmi dezamagesc tatal. Dar nu o voi face. Voi deveni ceva de care să se teamă toată lumea. Să fiu cea care are ultimul cuvânt în orice situație. Da, asta era ce îmi doream. I-am facut semn majordomului să îmi aducă valizele. Fară niciun cuvânt, am ieșit pe ușa casei, cu valizele în urma mea. Ce simțeam ? Victorie. Da, asta era. Îmi biruisem mama. În timp ce calcam ușor pe cararea ce duce la ieșirea din curte, am auzit niște tocuri în spatele meu. M-am întors, știind pe cine voi vedea acolo. Surioara mea cuminte, alerga spre mine, cu parul fâlfâindu-i în spate.
- Te rog, Caroline. Te rog nu pleca. Nu mă lasa singură aici. Știi că dacă pleci nu voi mai putea vorbi cu tine sau mama va înnebuni.
- Ce legatură are mama cu noi ? Dacă îți pasă așa mult de sanatatea ei mintală, vino cu mine.
- Ești nebună ? M-ar dezmoșteni. Știi că am nevoie de bani.
Nu credeam vreodată că aș fi auzit asta din gura surorii mele. Desigur, știam că este materialistă și superficială, dar tot nu credeam că ar fi spus asta vreodată. Atunci a fost prima dată când am plâns. O lacrimă mi-a cazut pe obrazul stâng, fară ca macar să vreau. M-am uitat scârbită la ea, apoi am plecat spre noua mea viață.
Tip de trei ani nu vorbisem cu nimeni din familia mea. Apoi bunica mea a murit și trebuia să fiu acolo pentru ea. Asta se întâmplase chiar când numele meu era pe buzele tuturor. Parinții mei au profitat de ocazie ca să mi se bage pe sub piele. M-am lasat aparent fraierită și mi-am luat locul înapoi în familie. Din afară, paream o familie perfectă, iubitoare. În interior, ranile nu se vindecaseră. Singurul cu care puteam discuta normal era tata. Mama îmi arunca priviri mustratoare din când în când. Cât despre Anne, mi-am dat seama mai târziu decât ar fi trebuit care era motivul urii ei noi față de mine. Era geloasă pe succesul meu. Deși ea avea cam tot ce și-ar fi putut dori – un logodnic superb și bogat plus niște parinți care îi oferiseră tot ce își dorise – era geloasă pe faptul că eu reușisem totul singură. Îmi cladisem propriul meu imperiu. Nu, nu Imperiul Roosevelt. Acela era al parințiilor mei. Al meu era Imperiul Caroline. Eram puternică, lumea se temea de mine. Asta era ce îmi dorisem. Și aș fi vrut să spun că totul era datorită mie. Dar dacă ei – familia mea – nu mi-ar fi criticat slujba, nu aș fi ajuns unde sunt. Ei m-au determinat să dau tot ce am mai bun în mine. Da, aveau și ei un rol crucial în treaba asta.
M-am uitat la ceasul de pe perete. Eram deja în întârziere. Dacă prindem și aglomerația de seară, clar întârziam. M-am îndreptat spre garaj, iar acolo m-am urcat în mașină. Am cautat în torpedo după un cd și am dat peste altceva. O poză în care două fete zâmbeau spre aparat. Cea din stânga era roșcată și avea ochii de un verde intens. Da, eram eu, m-am recunoscut după fizic. Aveam un zâmbet larg și chiar paream fericită. Era ziua în care împlinisem optsprezece ani. Fotografia fusese facută doar cu două zile înainte de plecarea mea. În dreapta era Anne, cu chipul ei de porțelan, absolut perfectă. Unde disparuseră fetele astea ? Unde erau surorile Roosevelt de altă dată, ce erau cunoscute pentru aventurile lor din toată lumea ? Disparuseră . . . Nu pot lasa totul așa. Dar mai întâi, Hollywood, ajung acum ! Și am apasat accelerația, pornind spre lumea mea.
Intunecand intunericul,
iata
portile luminii.
iata
portile luminii.