The Power of Love [ Metal & Nya ]

[Me�al.]

Îţi mulţumim pentru comentariu şi sper să ne mai ' vizitezi ' ! Scuzaţi întâtzierea, dar iată că am venit cu continuarea.
Lectură plăcută !

Capitolul 20
Derik P.O.V.

După plecarea lui Eireen, s-a mai discutat puţin în consiliu pe tema războiului ce avea să înceapă. Propunerea roşcatei fusese luată în considerare de către Migorn şi care se declarase mulţumit de ce spusese ea. Chiar dacă eram împotriva faptului ca Eireen să lupte, aceasta era singura noastră şansă de izbândă. Ayno nu ne-ar fi omorât pe toţi dacă printre noi s-ar fi aflat persoana pe care voia să o captureze.
Două ore mai târziu, s-au încheiat discuţiile, dar nici o decizie nu fusese luată. Voturile erau împărţite: cei de voiau ca Eireen să lupte şi cei ce nu. Până la urmă, se hotărâse ca să fie întrebată roşcata, un lucru cu care am fost de acord imediat. Ştiam că va accepta, dar, în fond, este alegerea ei, iar eu nu o pot împiedica. Am ieşit din imensa încăpere şi m-am îndreptat înspre curte, unde bănuiam că se aflau Eireen şi Valandil. I-am găsit cu uşurinţă pe iarbă şi am stat ceva timp, privindu-le antrenamentul. Nu era foarte pricepută la mânuitul sabiei, lucru ce era de aşteptat pentru o fată ce şi-a trăit întreaga viaţă în oraş.
Valandil probabil mă observase fiindcă oprise antrenamentul şi a trecut pe lângă mine rapid, salutându-mă. M-am apropiat de Eireen care stătea pe iarbă, cu picioarele încrucişate. Mi-a zâmbit călduros şi m-am aşezat lângă ea. Am stat aşa ceva timp, privind cerul albastru şi persoanele ce se fâţâiau prin curte, agitate.
- Ai auzit vreodată de nişte spirite ale pădurii ? m-a întrebat ea dintr-o dată.
Iniţial, am fost uimit de întrebare fiindcă povestea aceasta era veche şi ştiută de puţini elfi. Nu mă aşteptam ca Eireen să ştie despre ele. Încercam să-mi aleg cu grijă cuvintele fiindcă voiam să ocolesc acea parte a poveştii. Într-un final, mi-am dat seama că nu puteam să nu o spun, lucru ce mă deranja enorm. Am tras aer în piept şi am privit-o. Era nerăbdătoare, deşi nu înţelegeam de ce. Nu era o poveste aşa frumoasă, precum cele cu zâne şi prinţese.
- Spiritele pădurii au fost create acum mii de secole de către primii elfi. În acea perioadă, pădurile erau distruse de către oameni fiindcă aveau nevoie de lemne de foc. Elfii, iubind pădurea atât de mult, au căutat o cale pentru a opri aceste lucruri, fără ca specia umană să afle de ei. Cel mai bătrân şi înţelept dintre ei, a apelat la o vrăjitoare foarte puternică. Aceasta a dat viaţă întregii păduri. Însă, după ceva timp, elfii malefici au apărut şi spiritele pădurii au început să dispară, copacii devenind la fel de vulnerabili. O descendentă a vrăjitoarei a înzestrat nişte oameni ce treceau prin pădure cu puteri magice. Ei, practic, deveniseră nişte spirite ale pădurii şi natura lor umană se pierduse, chiar dacă trăiau printre oameni. Erau fiinţe magice. Pentru ca aceste spirite să nu dispară niciodată, gena se transmitea din generaţie în generaţie.
Am făcut o pauză şi am privit-o pe Eireen. Părea concentrată. S-a uitat la mine pentru o secundă, pe faţa ei citindu-se înţelegerea.
- Şi ce puteri au aceste spirite? Adică, vreau să spun, au anumite abilităţi, nu ? Şi cum pot fi spirite ale pădurii dacă ele trăiesc printre oameni? a întrebat.
- În principal, spiritele pădurii au puteri numai când se află în casa lor, codrul. Ele pot trece prin portale, pot comunica cu copacii şi, dacă abilităţile lor sunt exploatate la maxim, pot fi cei mai puternici luptători. Vraja făcută de vrăjitoare spunea că cincisprezece ani spiritele pădurii vor trăi printre oameni şi, după ce depăşesc această vârstă, acestea treceau portalul şi natura lor umană se pierdea definitiv. Acesta era destinul fiecărui om ce poseda gena aceea.
- Deci... eu sunt... şopti încet şi tremurat.
- Un spirit al pădurii, am spus cu o voce scăzută.
A început să tremure încet, dar perceptibil. Am înconjurat-o cu braţele mele, iar ea a oftat. Nu părea aşa de supărată, ci surprinsă. Văzusem mulţi oameni care aflau că erau spirite ale pădurii, dar niciunul nu reacţionase ca Eireen. Majoritatea se uitau îngroziţi în jur, se speriau, parcă înnebuneau. Însă, ea nu. Era o persoană tare, care nu se speria aşa uşor. O admiram pentru asta şi puteam admite că ea este un spirit al pădurii adevărat, nu ca toate plângăcioasele de dinainte.
- Cât despre război, Ayno nu ştie ce eşti şi... am început să spun.
- Astfel îi vom putea învinge, a terminat. Se pare că devin indispensabilă pentru tine şi pentru această Curte, a şoptit senzual.
S-a aşezat pe abdomenul meu şi m-a privit zâmbitoare. Şi-a trecut mâna prin părul meu, iar eu i-am atins uşor chipul alb. Era atât de frumoasă încât aş fi putut muri pentru ea. I-am dat părul roşcat, precum flăcările, de pe chip şi i-am zâmbit.
- Viaţa mea ar fi oribilă fără tine. Îmi eşti cu adevărat indispensabilă, am şoptit.
A zâmbit din nou şi ne-am unit buzele într-un sărut tandru. Mi-am strecurat limba în gura ei şi am început să cercetez fiecare colţişor în timp ce-mi strecuram mâinile sub tricoul ei. Buzele noastre se mângâiau atât de tandru şi-mi doream ca acest moment să nu se termine niciodată. Visele tot timpul sunt spulberate şi aşa a fost şi în cazul nostru. Cineva şi-a dres glasul şi Eireen s-a dezlipit de mine, înroşindu-se la faţă. Migorn stătea lângă noi, cu aceeaşi expresie dură pe chip. Nu părea şocat de ce văzuse – sau aşa dădea impresia. Îl cunoşteam destul de bine şi el considera aceste „perversităţi” oribile. Le dezgusta şi, poate, de aceea nu avea o soţie.
- Mi-a spus Valandil despre ce este ea, a spuns Migorn cât de încet a putut.
Apoi, a scos o hartă şi a întins-o pe iarbă. Pe materialul din bumbac din care era făcută, am văzut toate ţinuturile magice. Însă, spre deosebire de celelalte hărţi, pe aceasta erau desenate puncte negre ce se apropiau de ţinutul nostru. Am analizat puţin situaţia şi mi-am dat seama că armata lui Ayno era mult mai aproape de noi decât trebuia. Îmi puteam imagina ostaşii înalţi, cu armuri şi pelerine negre defilând cu mândrie spre Curte. Parcă vedeam cum stindardul se mişca trufaş din cauza vântului. Mi-am alungat rapid imaginea din minte.
- Două zile. În două zile vor fi aici, am spus.
Şocul se citi pe faţa lui Eireen, dar nu şi pe cea a lui Migorn. Se aştepta la un astfel de răspuns.
- Derik, având în vedere că tu ai mai învăţat spirite ale pădurii să-şi folosească puterile, trebuie să o ajuţi şi pe Eireen. E singura noastră scăpare, a spus rapid, după care a plecat.
M-am întors înspre Eireen şi i-am spus serios:
- Trebuie să începem antrenamentele.