18-04-2011, 06:49 PM
După o îndelungată absenţă am revenit cu un nou oneshot. Nu e cine ştie ce, fiindcă e făcut la repezeală mai mult. Ţin să vă mulţumesc din suflet pentru comentarii. Apreciez că aţi trecut pe aici. So, să nu o mai întind mult şi uitaţi noul oneshot:
Soarele apune roșu ca o flacără eternă în depărtare, lăsând pe cer urma unei iluzii nestinse.
Încă nu e seară, dar nu mai am mult de așteptat până să-și pună cerul mantia neagră și să se lase așteptat până a doua zi.
Cufundată în gândurile mele, merg de-a lungul unei poteci și mă opresc lângă un izvor interminabil chemându-mă parcă să ne povestim amărăciunea.
Pe jos sunt numai pietre ascuțite și parcă otrăvite, dar tot mă așez și ascult susurul izvorului. Pietrele mă tăie. Dar tot nu vreau să plec. Durerea străpungerii pielii nu e la fel de mare ca durerea ce-o port în suflet.
Privesc fermecată la curgerea apei și parcă mi-e frică s-o ating. Curge prea frumos ca s-o întrerup eu doar pentru propria-mi plăcere și curiozitate.
Deja se lasă seară și prima stea de pe întinsul cer se oglindește în izvorul care-mi calmează gândurile provocând parcă scântei înăuntrul apei curgânde.
Mi s-a aprins o lacrimă alunecându-mi ușor pe obrazul uscat și deshidratat cum cad și stropii izvorului și se împreunează curgând neîncetat.
Lacrima mi-a căzut. S-a unit cu izvorul, ducându-mi-o departe și rugându-mă cu blândețe să plec. Dar nu de tot. O să revin să admir din nou frumusețea curgerii izvorului care mi-a șters lacrima.
Acesta este. Ştiu că nu e cine ştie ce. Oricum, aştept critici/sfaturi/aprecieri/sugestii, orice este binevenit. ^_^
Asemeni izvorului sunt ÅŸi eu
Soarele apune roșu ca o flacără eternă în depărtare, lăsând pe cer urma unei iluzii nestinse.
Încă nu e seară, dar nu mai am mult de așteptat până să-și pună cerul mantia neagră și să se lase așteptat până a doua zi.
Cufundată în gândurile mele, merg de-a lungul unei poteci și mă opresc lângă un izvor interminabil chemându-mă parcă să ne povestim amărăciunea.
Pe jos sunt numai pietre ascuțite și parcă otrăvite, dar tot mă așez și ascult susurul izvorului. Pietrele mă tăie. Dar tot nu vreau să plec. Durerea străpungerii pielii nu e la fel de mare ca durerea ce-o port în suflet.
Privesc fermecată la curgerea apei și parcă mi-e frică s-o ating. Curge prea frumos ca s-o întrerup eu doar pentru propria-mi plăcere și curiozitate.
Deja se lasă seară și prima stea de pe întinsul cer se oglindește în izvorul care-mi calmează gândurile provocând parcă scântei înăuntrul apei curgânde.
Mi s-a aprins o lacrimă alunecându-mi ușor pe obrazul uscat și deshidratat cum cad și stropii izvorului și se împreunează curgând neîncetat.
Lacrima mi-a căzut. S-a unit cu izvorul, ducându-mi-o departe și rugându-mă cu blândețe să plec. Dar nu de tot. O să revin să admir din nou frumusețea curgerii izvorului care mi-a șters lacrima.
Acesta este. Ştiu că nu e cine ştie ce. Oricum, aştept critici/sfaturi/aprecieri/sugestii, orice este binevenit. ^_^