Katie

[Lanna]

Salut. Scuze de intarziere. Pentru cei care au asteptat, uitati urmatorul capitol.

Capitolul VII

Un " Mie " prelung facu ocolul incaperii, asa ca fata continua:
- Spalati-va pe maini si veniti in bucatarie. Fara imbranceli!
Grupul se imprestie, fiecare incercand sa o ia primul la baie. Desi camera asistentelor era chiar langa baie, nimeni nu parea sa ia in seama strigatele copiilor. Erau obisnuite.
Cat timp copii asteptau in fata baii, fata pregati o masa pentru toate cele treizeci de suflete infometate si cate doua oua, alaturi de trei feli de sunca.
Mirosul suncii prajite ii atrase pe copii mai repede decat vocea fetei in momentul in care povestise. Ocupa fiecare un loc la masa, cu privirile atintite asupra micii bucatarese. De fapt, spre mancarea ce se prajea in tigaie. Isi lingeau buzele cu pofta, imaginandu-si fiecare cum isi savureaza acele bunatati pe care asistentele nici nu se gandeau sa le pregateasca. De ce le-ar pasa lor de niste copii lipsiti de valoare, pe care nici mamelor nu le-a fost greu sa-i abandoneze?
Aseza mancarea in farfuriile copiilor. De cum se vazura cu farfuriile pline, cu furculitele pregatite in mana, le golira intr-o clipa.
- Mai vrem! Mai vrem! se auzira vocile lor pitigaiate.
A doua tura le astampara pofta. Dupa ce termina, stranse toate farfuriile si le aseza intr-o chiuveta, cu intentia de a le spala mai tarziu.
Iesi in curtea din spate, care arata mai rau decat cladirea orfelinatului. Numai iarba uscata si cateva banci, ici-colo, dar si acelea in cea mai rea stare posibila.
Copii alergau in toate partile, cu zambetul pe buze, cantand zgomotos. Se simteau bine, lucru ce nu se intampla in fiecare zi. Nici una din asistente nu le aratase atata atentie, asa cum procedase Katie. Niciodata acei copii nu fusesera atat de bucurosi ca acum si acest lucru ii aducea si ei bucurie. Ii placea sa-si petreaca timpul cu ei si fiecare zambet ii umplea inima cu incredere, astfel alungand ideea sinuciderii din mintea ei. Daruia bucurie si, la randul ei, primea cele mai frumoase momente din viata.
Se intoarse in camera, unde rasfoi din nou albumul si se opri la poza mamei. Se intreba unde e in acele clipe, ce face si daca nu are cumva nevoie de ajutor. O privea oare de acolo de sus?
Ii era dor de ea, ii era dor sa-i auda vocea, chiar daca tipa la ea si avea nevoie de prezenta ei.
Ofta, cu privirea in pamant. Fu trezita la realitate de glasul baietelului, care era deja asezat langa ea.
- Plangi? intreba el, mai entuziasmat decat inainte.
- Nu, doar ma gandeam!
- Cine e femeia din poza?
- Mama mea!
- Si acum unde e?
- E in Rai ... sau poate mai aproape decat am crezut eu!
- Doamna directoare spune ca Raiul nu ezista. Daca nu exista, atunci mama ta unde a plecat?
- Exista si e aici! raspunse fata, aratand cu mana in dreptul inimii lui. E aici, acolo, peste tot! Dar a ta unde e?
- Nu stiu!
Baietelul isi lasa privirea in pamant. Nu isi cunoscuse niciodata mama si nu stia ce era aceea dragostea parinteasca. Fusese crescut de bunici, pana cand acestia au simtit ca nu mai pot avea grija de ei, mai ales de un copil mic. L-au dat spre adoptie, dar nimeni nu l-a luat. Dupa cativa ani, a fost mutat in acest orfelinat pentru ca statul a refuzat sa ii mai plateasca intretinerea. Atat lui, cat si altor copii lasati in voia sortii. Si nimeni nu facuse ceva ca sa-i ajute sa treaca mai usor peste toate obstacolele vietii.
Urmatoarea zi, lucrurile isi reluara cursul normal. Atat de normal cat se putea. Din hainele pe care le adusese cu ea, imparti aproape toate rochitele fetelor si modifica alte haine pentru baieti. Cumpara mancare si dulciuri si le imparti si pe acelea. Nimeni nu comenta, nici macar directoarea. Ei oricum nu ii pasa decat de ea insasi. Cat timp copii erau linistiti si nu o deranjau, ea isi vedea de treburile ei.
Nici in zilele urmatoare nu avu loc nici un eveniment important.
In a saptea zi, insa, fata primi o vizita neasteptata. Desi ii spusese ca va veni dupa ea, Katie nu a crezut ca aceea zi va mai veni. Blondul aparu asemenea soarelui dupa o furtuna. Se bucura ca, in cele din urma, venise clipa. Urma sa plece din acel loc rece si neprimitor, dar nu ii putea lasa in urma pe copii. Trebuia sa faca ceva pentru a-i ajuta sa iasa de acolo.
Dupa ce se gandi o clipa, hotara sa-i ceara blondului o favoare. De cum il vazu ca intra pe usa, inima incepu sa-i bata cu putere in piept. Era biletul ei de iesire. Zambea si tinea in mana o cutie neagra, pe care i-o imtinse fetei.
- Imbraca asta, dupa aceea ne vedem la intrare!
Atat ii spusese, dupa care iesi din cladire.
Curioasa, deschise capacul. Inauntru era o rochie neagra si o pereche de pantofi de aceasi culoare. Se intreba unde ar putea merge la acea ora a diminetii si de ce era barbatul mai elegant decat de obicei.
Imbraca rochia, isi pieptana parul, se incalta, dupa care se indrepta spre iesire. Acelasi BMW negru astepta in fata cladirii, cu motorul pornit. De cum intra in masina, automobilul accelera si isi continua drumul pe soseaua aglomerata.
In masina, barbatul dadea nervos din picior, cu un pahar de sampanie intre degete.
Dupa cateva momente, ii vorbi:
- Vom merge intr-un in care ... cum sa-ti spun, vor fi multi oameni. Se numeste tribunal. Vreau sa vorbesti doar atunci cand esti intrebata. Poarta-te normal, natural si nu te speria daca cineva ridica vocea sau loveste masa cu pumnii. Iti promit ca totul va fi bine. Voi avea grija de tine.
Lua inca o inghititura de sampanie pentru a-si umezi gatul, dupa care ramase tacut.
Fetita nu stia daca sa-i vorbeasca acum sau sa mai astepta putin. Vroia sa-i vada pe acei copii in siguranta, dar daca barbatul se va infuria cand va auzi propunerea ei? Nu era sigura daca sa actioneze acum sau sa lase treizeci de suflete nevinovate la orfelinat.
Hotara sa astepte momentul potrivit.
Masina opri in fata unei cladiri inalte, cu coloane la intrare si trepte de marmura.
Barbatul cobora primul iar fetita il urma ascultatoare. Ajungand aproape de prima treapta, Katie se opri si vorbi:
- Domnule ...
- Spune-mi John, raspunse, oprindu-se la randul lui.
- Domnule John, as vrea sa va rog ceva, daca se poate. Saptamana pe care am petrecut-o in acel orfelinat a fost un cosmar, dar am cunoscut niste copii care, intr-adevar, au nevoie de ajutor. Am vazut cum traiesc si nu cred ca e bine sa ...
- Inteleg ce vrei sa spui! Ma voi ocupa personal ca acei copii sa fie mutati. Fi fara griji!
Schita un zambet in care i se putea citi bunatatea si mila. A facut bine ca i-a vorbit iar cum stia cu siguranta ca viata acelor copii se va schimba.
- Multumesc!
- Nu ai pentru ce!
Isi continua drumul pana in interiorul cladirii, pe un hol larg ce cotea spre dreapta. De-a lungul holului, zeci de usi pe de-o parte si pe cealalta ferestre inalte si largi, prin care razele soarelui intrau nestingherite si luminau holurile intunecate. Barbati si femei, de toate varstele, la costum, se plimbau de colo in coace. Fetita isi aduse aminte de cele cateva ore petrecute la spital iar pe avocati si pe judecatori ii compara cu doctorii ce alergau in fiecare sala, incercand sa-si ajute pacientii la nevoie.
Fu readusa la realitate de vocea barbatului ce se opri langa ea si de mana lui grea pe umarul ei gingas.
- Esti bine? intreba el ingrijorat.
- Da, doar ma gandeam!
- Atunci, vino! Sedinta trebuia sa inceapa curand.
Fetita il asculta si il urma, in timp ce blondul o lua spre stanga si deschise o usa. Inainte de o intra, ii repetaa ca nu are voie a vorbeasca neintrebata si sa nu se sperie de reactiile celor din jur. Katie asculta cu atentie fiecare cuvant pe care il spunea. Ea oricum nu era tipul de fata care sa ignore sfaturile celor din jur si sa nu le dea ascultare.



Cam atata pentru azi. See you next time! Scuze pentru intarziere, dar am avut alte treburi.