Ultimul glonţ [ YAOI ]

[Me�al.]

Vă mulţumesc pentru comentarii şi, de asemenea, pentru criticile constructive. Îmi pare rău c-am întârziat atât însă am avut 0 idei şi n-am ştiut ce aş putea scrie. Pur şi simplu eram blocat * laughs * .
Btw, Reveuse, sunt băiat, dar vreau să dovedesc că pot să mă descurc scriind orice fel de gen de poveşti * laughs * .
Capitolul acesta nu e foarte lung, însă sper să fie mai bun decât precedentul.
Lectură plăcută!

2

Soarele s-a ascuns după brazii ce formau o imensă pădure ce înconjura casa. Era asfinţitul. Dacă mai eram încă în Italia, atunci trebuia să aud o împuşcătură. Marea parte a omorurilor se petreceau la asfinţit şi nu cred că trebuie să explic de ce. Era pur şi simplu logic pentru o minte de mafiot.
M-am sprijinit de chiuveta din baie şi mi-am privit chipul. Eram roşu tot la faţă, iar ochii îmi erau injectaţi de parcă aş fi plâns o după amiază întreagă. Oh, dar chiar aşa a fost ! Mi-aş da cu o piatră în cap fiindcă nu sunt un plângăcios, dar situaţia în care mă aflam mă depăşea. Tatăl meu care nu ţinuse la mine niciodată m-a dat ca pe o păpuşă unui tip ciudat, pe nume Damon. De aici avea să continue minunata mea poveste. Păcat că nu era aşa de frumoasă. Totuşi, mă bucuram că măcar sarcasmul îmi rămăsese.

Uşile camerei s-au deschis cu un zgomot aproape imperceptibil, dar care m-a făcut să tresar. Speriat m-am uitat din nou în oglindă, la chipul meu aproape distrus. Bine, nu că m-aş considera o persoană frumoasă, dar faţa mea arăta total dezgustător. Sprijinindu-mă de pereţii îmbrăcaţi în faianţă albă am început să merg înspre uşă.
- Haide la masă, domnişorule Aleksei, s-a auzit o voce de femeie.
Când am ieşit din baie, privirea mi-a căzut pe doamna scundă şi grăsuţă ce stătea lângă uşă. Purta o cămăsuţă lungă, roz şi pe deasupra avea un şorţ alb. Părul ei negru era prins într-o coadă la spate. Arăta exact ca o slujnică din filmele de epocă pe care le vedeam uneori la televizor. Privirea îi era blândă şi mă privea cu atâta căldură, dar, totodată, parcă voia să mă compătimească. I-a sunat telefonul, acordurile unei melodii pop auzindu-se în încăpere. Vorbea o engleză perfectă şi acest lucru m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva era americancă. Însă, înainte de a-mi frământa capul cu astfel de griji, trebuia să scap cumva de acea cină. Nu voiam să mănânc cu acel tip.
- Nu vin şi spune-i lui Damon că n-am să vin niciodată ! am ţipat, vrând să par enervat.
Şi totuşi, stomacul mă contrazicea. Maţele îmi ghiorţăiau şi faptul că nu mâncasem de o zi întreagă nu-mi făcea prea bine. M-am sprijinit de perete pentru a nu cădea morman pe covorul persan. Femeia capitulă şi plecă în grabă, dar înainte m-a avertizat că „şeful” – după cum îl numise pe Damon – nu avea să fie încântat. După ce a părăsit camera, i-am analizat italiana. Era destul de bună şi se vedea că vorbea această limbă de ceva timp, dar nu era exact ca a celor ce fuseseră născuţi în Italia şi o învăţaseră de când erau mici. Într-un final, m-am hotărât că femeia era americancă fiindcă vorbea prea bine engleza şi avea şi accentul specific.


Zece minute mai târziu, când stăteam în pat şi fixam un punct din tavanul alb, uşa s-a deschis cu putere şi clanţa a lovit peretele măsliniu. Mirosul de ţigară a învăluit încăperea şi atunci am fost sigur cine era persoana ce avea să intre. Trupul a început a-mi tremura şi, vrând să par neînfricat, l-am privit sfidător pe Damon. Părul său, nu foarte scurt, îi stătea puţin ciufulit, iar câteva fire brunete îi acopereau fruntea. Ochii săi verzi precum firele de iarbă mă fixau şi puteam să citesc furia din ei. Însă, deşi era categoric supărat, am făcut pe curajosul:
- Pleacă! Lasă-mă în pace.
Vorbele mele l-au enervat parcă mai mult fiindcă a trântit uşa în urma sa şi s-a apropiat cu paşi repezi spre pat. Şi iată că ar trebui să nu mai vorbesc fără să gândesc. I-am spus din nou că îl uram şi l-am întrebat de ce îmi făcea acele lucruri. A oftat, faţa lui rigidă şi dură devenind mai calmă şi blândă. A dat să se aşeze pe pat, dar ceva l-a incomodat căci şi-a băgat mâna pe sub sacou şi a scos un pistol ce-l avea ascuns la spate. Când am văzut arma de un negru lucios, un fior mi-a trecut prin întreg trupul. În acel moment ştiam că dacă aveam să fac o mişcare greşită, aveam să mor. Lucrul acela devenise limpede precum apa în mintea mea.
- Ştiu că bănuieşti că eu sunt cel mai rău coşmar al vieţii tale, dar nu este adevărat. Eu aş spune că te-am ajutat, a început bărbatul.
Când l-am auzit am rămas blocat. Nu îmi venea a crede ce-mi spunea Damon. Mă luase de acasă şi acum îmi spunea că era salvatorul meu ? Dacă aş fi fost prost, probabil l-aş fi crezut, dar nu eram. Pur şi simplu, nu îi înţelegeam vorbele şi de aceea mi se păreau neadevărate. Iniţial am vrut să-i spun vreo două, dar imaginea pistolului mi-a revenint în minte. Nu puteam decât să tac şi să îi ascult discursul.
- Tatăl tău nu este un om bun, a dat să spună, dar l-am întrerupt imediat.
Replica aceasta am auzit-o de nenumărate ori în filme şi mi se părea fumată. Tipul cel bun îi spunea celuilalt tip cât de rău era tatăl lui. Şi victima, prea blondă pentru a fi blondă, îl credea pe „salvator” şi îi cădea în braţe, fermecată. Iată că eu nu aveam de gând să mă prefac că aş fi prost şi că îl credeam fără nici un fel de explicaţie. Dacă tot zicea că tata era rău, atunci putea să-mi spună de ce credea asta.
- Cum adică tatăl meu nu este un om bun ? Tu îmi spui asta mie când eu îl cunosc de şaisprezece ani ? Bine, ştiu că mă detestă şi aşa mai departe, dar este singura pesoană ce nu m-a dat afară din casă după moartea mamei. Ce naiba!
Da, tata nu mă iubea şi nu mă simpatiza deloc. Însă, din cauză că eram fiul său biologic, nu s-a îndurat să mă dea afară din casă. Probabil că din această cauză îl tot apăram sau din simplul motiv că, undeva înăuntrul lui, el mă iubea. Sau aşa îmi doream eu să fie. În decursul a doi ani, am încercat nebuneşte să îl fac să-mi spună că mă iubeşte. Totuşi, nu am avut succes fiindcă era clar că el nu avea să zică ceva. Se izolase de mine total şi prefera să îmi arate partea sa dură, indiferentă.
- Şi de ce, mă rog mie, nu te dădea afară din casă ? Sau de partea asta a poveştii n-ai auzit încă? Îţi aminteşti cum te trezeai dimineaţa şi nu ştiai ce se întâmplase cu o noapte înainte ? Mai ţii minte cum, uneori, tatăl tău apărea brusc cu mulţi bani şi obiecte foarte valoroase, pe care nu ş-i le permitea? Ce, crezi că tu aveai acele pierderi de memorie accidental? La dracu! Te credeam mai deştept, Aleksei. Julio te folosea şi atât. Te droga şi îţi vindea trupul unui mafiot ce-şi făcea de cap cu tine o noapte întreagă ca să primească bani! Ţipă turbat Damon, în timp ce strângea pistolul în mână.
În tot timpul în care a vorbit, ochii mi-au rămas fixaţi pe încheietura mâinii stângi. Într-o oarecare măsură nu mă surprindea ce am auzit. Toate lucrurile din ultimele luni se explicau: nopţile în care parcă nu dormisem, stările de ameţeală şi vomă, durerile în partea inferioară a corpului... Acest lucru mă înfiora. Să-mi fie vândut trupul? Nu m-aş fi gândit că tata ar fi făcut aşa ceva. Se pare că imposibilul devine posibil fără ca măcar să-ţi dai seama. Trupul a început a-mi tremura incontrolabil, dar nu mi-a venit să plâng de parcă ce am aflat nu era aşa de surprinzător. Parcă mintea mea ştia deja aceste lucruri. Mi-am lăsat capul în jos şi am strâns aşternutul alb în pumni. Mâna lui Damon mi s-a strecurat după umeri şi m-a tras cu putere în braţele sale. Mă îmbrăţişa şi îmi şoptea că puteam să plâng, pentru a mă descărca. Totuşi, l-am refuzat ştiind că aş fi părut patetic. Oricum, nu voiam să par slab, vulnerabil.
- Îţi mulţumesc pentru tot, dar mă poţi lăsa singur? Am cerut.
L-am auzit expirând cu putere şi se ridică tăcut de pe pat, dar totodată părând nemulţumit. Mi s-a strâns inima de frică când a început să-şi mişte în mână pistolul. Mi-era teamă să nu mă împuşte. Pentru prima dată, nu voiam să mor. Însă, nu făcu nimic. Îşi ascunse arma la spate şi se îndreptă cu paşi mari spre uşa ce era faţă în faţă cu geamul. O deschise şi, înainte de a ieşi afară, adăugă:
- O să îţi aducă Wenya cina în cameră şi ai face bine să o mănânci. Nu te teme, nu-ţi pun droguri în ea.
Apoi, se strecură afară şi închise încet uşa în urma lui. Mă întrebam de ce fusese aşa drăguţ cu mine, când eu mă purtasem ca un nesimţit. Îi spusesem să mă lase în pace, îl enervasem şi aproape îl înjurasem. Nu avea nici un motiv pentru a se purta astfel. Mi-am acoperit faţa cu perna, gândindu-mă la Damon şi la faptul că, poate, el nu era aşa de rău pe cât credeam. Categoric nu era „diabolic” cum mi-l imaginasem. Poate era doar un om cu intenţii ascunse şi misterios. Categoric aşa era. Tot acest mister ce-l învăluia mă făcea să-mi doresc să-l cunosc mai bine, să aflu ce persoană era cu adevărat. Având în vedere că eram captiv în această casă – luxoasă, de altfel – aveam să-mi ocup cu ceva timpul.
Uşa se deschise rapid, slujnica intrând înăuntru cu aceeaşi faţă zâmbitoare, lipsită de griji. Ţinea în mână o tavă pe care erau aşezate mai multe castroane şi farfurii. Mirosul lor era atât de ademenitor încât aş fi putut să mă lansez înspre femeie şi să-i iau mâncarea. Desigur, nu am făcut aşa ceva şi am aşteptat aparent calm să vină şi să-mi dea tava. Într-un bol era nişte supă cu paste, pe o farfurie nişte paste cu brânză şi pe altă farfurie un burger. Era mâncare italienească combinată cu cea a americanilor. Iarăşi m-am întrebat în ce ţară eram. Am luat o gură din apa ce se afla într-un pahar de cristal şi am privit-o pe femeie. Mi-am dres glasul înainte de a întreba:
- Unde sunt? Vreau să zic, în ce ţară sunt?
Întrebarea mea a luat-o pe neaşteptate fiindcă m-a privit surprinsă. Probabil credea că Damon îmi spusese unde mă aflam. De fapt, era logic ca bărbatul să-mi fi spus.
- În America, mai exact în Los Angeles, răspunse ea, zâmbindu-mi mai apoi.
Nu ştiam de ce, dar răspunsul ei nu mă surprinsese cu nimic. Aveam o vagă bănuială ce trebuia doar confirmată. Am dat din cap şi m-am întrebat cum era viaţa din Los Angeles. Niciodată nu părăsisem Sicilia şi îmi doream nespus de mult să vizitez acest oraş. Desigur, dacă Damon avea să-mi dea voie.
- Şi, cine este mai exact Damon? am întrebat puţin mai târziu, fixând-o cu privirea.
S-a uitat la mine de-a dreptul şocată şi îşi căută cuvintele cu grijă. Ştiam că trebuia să o întreb pe ea pentru a primi un răspuns. Îmi doream nespus să aflu cine era Damon şi ea era singura persoană la care puteam apela. A oftat şi s-a încruntat. Reacţiona de parcă ar fi vrut să nu-mi răspundă la întrebare, de parcă ce mi-ar fi zis era sumbru. Totuşi, cine putea fi Damon? Trebuia să aflu.