Katie

[Lanna]

Salut. Scuze de intarziere.

Capitolul VI

Simtea ca incepe sa cedeze. Nu mai putea indura atata sentimente negative din partea celor din jur si gandul sinuciderii ii reveni din nou in minte. Acum, cand mama ei nu mai era, nu avea nici un motiv pentru care sa traiasca.
Acel gand, insa, o speria. Cum de ii trecuse prin minte una ca asta? Ea nu era asa, nu avea puterea de a-si pune capat vietii. Traise mereu pentru a avea grija de mama ei, dar acum trebuia sa aiba grija de ceilalati. Dorinta de a deveni doctor parca crescuse in acele momente.
Pentru inceput, isi aminti de jucariile pe care le avea in valize. Nu mai avea nevoie de ele. De ce i le-ar trebui? Nu faceau decat sa-i aduca aminte de mama ei si nu vroia sa se intristeze din aceasta cauza.
Aduna toate jucariile, le aseza intr-un sac de plastic, negru, dupa care se indrepta spre sala in care erau toti acei copii. Ajunsa in mijlocul incaperii, rasturna sacul. Instantaneu, gloata de copii dadu buzna peste gramada, asemenea unei haite de lupi peste cadavrul unei caprioare.
Fiecare lua ce putea, dupa care se retrageau in camerele lor, bucurandu-se de noile achizitii. Cu un zambet discret pe chip, vru sa se aseze pe un scaun din apropiere, dar simti cum cineva o trage de marginea rochitei. Un baiatel intr-o camasa gri, mai mare decat el, o privea insistent. Avea ochii inlacrimati si isi tinea degetul mare in gura. Fetitei i se facu mila de el, il lua de mana si se indrepta spre baie, o incapere care arata le fel de neingrijita ca celelalte. Ii spala fata ca si cum ar fi fost mama lui, iar baiatelul, care nu parea sa aiba mai mult de cinci ani, nu se impotrivi. Din contra, chiar ii placea.
Il lua in camera ei, unde ii darui ultimul ei ursulet si il aseza pe pat.
-Vrei sa-ti spun o poveste?
Baiatelul dadu afirmativ din cap, fara sa-si scoata degetul din gura.
Katie lua o carte, se aseza langa el si incepu sa citeasca. Baietelul adormi in doar cateva minute.
Lasandu-l singur, iesi din camera si se indrepta spre un hol ingust, cu ferestre fara perdele pe o parte si usi pe cealalta. Mergea cu pasi marunti. De ce sa se grabeasca, cand avea tot timpul la dispozitie? Oricum nu putea dormi.
Deschise ultima usa si intra curioasa inauntru. Era bucataria, incaperea pe care rar o folosea cineva. Observa mai multe cuptoare, unu-doua aragaze si cateva chiuvete, toate mancate de rugina.
In scurt timp, dupa mai multe plimbari prin incapere, reusi sa aprinda un aragaz care, spre surprinderea ei, arat ca nou.
Dar totul se trermina cand vocea suparata a unei femei o opri:
-Hei, ce faci tu acolo? Nimeni nu are voie aici!
O alta femeie aparu in cadrul usii si ii sopti ceve celeilalte.
-Aaa! Inteleg! vorbi ea, schimbandu-si tonul vocii.
Se intoarse catre fetita si ii vorbi cu blandete:
-Greseala mea!
Inchise usa in urma ei, lasand-o pe Katie singura.
Fata se intreba ce isi soptisera acele femei in soapta. De ce atatea secrete in jurul ei?
Pe la miezul noptii se intoarse in camera ei, unde in gasi pe baietel uitandu-se atent peste cateva poze dintr-o carte de copii din valiza fetitei. Parea foarte fericit pentru ca la orfelinat nu vazuse nici un fel de carti. Ii placeau mai ales pozele cu animale.
Fata se apropie de el si ii indrepta cateva suvite carliontate de pe frunte.
-Iti place? Ti-o dau tie!
Auzind replica fetei, baiatul stranse, cu amandoua brate, cartea la piept. Pentru prima oara, in cele cateva ore, zambea si nu mai avea degetul in gura. Alerga afaar din incapere si se indrepta direct spre camera lui.
Ramasa din nou singura, se arunca pe pat si isi indrepta toata atentia spre tavan. Arahnida, asemenea ei, incerca sa supravietuiasca in acea lume si incerca sa nu fie strivita de rautatea ei.
-De ce e viata asa grea? De ce toti vor sa te distruga cand incerci sa te ridici?
Inchise ochii. Ii era prea somn sa mai poata gandi si adormi cu imaginea mama ei intiparita in minte, asa cum o vazuse ultima oara.
O trezi cantecul unei vrabiute ce o privea de pe marginea ferestrei. Pasarea se plimba de colo- colo, sarind pe piciorusele ei mici si incerca sa intre in camera, lovind cu ciocul ei gingas in sticla.
Fata se ridica, deschise larg fereastra, lasand astfel aerul proaspatat al diminetii sa parunda in incapere. Pasarea isi lua zborul intr-un copac din apropiere, alaturandu-se unui grup mai mare.
Inspira adanc, isi schimba hainele, dupa care se pregati sa plece. Dar cand deschise usa, baiatelul, impreuna cu alti doi copii de varsta lui, astepta nerabdator. O apuca de maneca puloverului, tragand-o dupa el pana in sala de jocuri. In mijloc, un scaun de lemn, inconjurat de tabureti a caror culoare era de neidentificat. O impinse pe scaun, iar fata nu se impotrivi. Alti copii, de toate varstele, se asezara pe tabureti si isi indreptara privirile spre ea.
Baietelul ii intinse cartea, cu un zambet larg pe chip.
-Ci-ci-ci-teste! se balbai el, in incercarea de a vorbi.
Ii aseza cartea in mana si se arunca pe un taburet, asteptand ca fata sa inceapa.
Katie nu intelegea ce se intampla si ce anume vrioau de la ea. Dar cand auzi un " Citeste! " ce se lupta din greu sa iasa, intelese. Ii privi pe rand, vazandu-le zambetul larg de pe fete. Poate aceea era o a doua sansa pe care Dumnezeu se indura sa i-o daruiasca, uitand astfel de toate acele ganduri sinucigase. Ii luase o mama, dar ii oferise un motiv pentru care ca traiasca in continuare. Un motiv ce era mult mai puternic decat orice alt gand din mintea ei.
" Mama, ma privesti acum? Spune-I ca Ii multumesc , daca Il vezi! Nu-ti fa griji! Sunt bine! "
Deschise cartea si incepu sa citeasca, cu o voce blanda, rar, ceea ce le aduse copiilor veselia si sansa de a se bucura de viata. Ii privea, din cand in cand, si le vedea flacara acea a copilariei cum se aprindea treptat. In acele momente, simtea cum inima ii tresare in piept si ochii i se umpleau de lacrimi.
Daca unul din ei vorbea, un altul il atentiona, inghiontindu-l cu umarul. Vorea fetei rasuna ca notele blande ale unei viori si fiecare cuvant ramanea intiparit in mintea copiilor.
Dupa cateva clipe, toti pareau a fi atrasi de acea poveste ca mustele de lumina puternica a unui neon sau ca albinele de mirosul imbatator al polenului. Dar ceea ce o facea atat de hipnotizanta era vocea calma a fetei. Pentru o fetita, se purta mai mult ca o mama cu acei copii batuti de soarta si orice gest minor pe care il facea, le aducea si mai multe bucurie copiilor.
Veselia de pe fetele lor ii facea ca pofta de viata sa creasca si, pentru prima oara in viata ei, se simtea bine ajutandu-i pe ceilalti. Vroia sa faca mai mult pentru ei, dar nu avea resursele necesare.
Toata dupa-amiaza aceea nu facu decat sa le citeasca povesti copiilor, pana cand le observa degetele numai piele si os si trupurile aproape scheletice. Debea atunci intelese ca acei copii erau mai neglijati decat isi imaginase. Trebuia sa faca ceva in privinta asta.
Se ridica de pe scaun, inchise cartea si le vorbi:
-Cui ii e foame?