04-04-2011, 08:08 PM
Ştiu că nu am mai postat de mult la acest fic, dar după atâta timp am adus nextu, deşi trebuie să recunosc că mi-am, cam ieşit din mână şi este posibil ca să nu fie cel mai reuşit. Capitolul este dedicaţie specială pentru Larisa şi SuviteDeea, dar şi pentru ceilalţii. Enjoy.
Fără nici un chef am deschis uşa, dar intrând in apartament am ramas surprinsă, totul era mobilat si aranjat, asta era imposibl oare nimerisem unde trebuie?! Am verificat încă odată să fiu sigură şi da eram unde trebuie. Nu ştiam cine îl amenajase, dar eram sigura ca tata era la mijloc, nu putea să se abţină şi să mă lase singura, isi facea prea multe griji ca sa nu se intereseze daca sunt bine.Mi-am aruncat grabita privirea spre ceasul ce indica ora saisprezece se pare ca aveam mai putin de doua ore sa ma schimb şi să merg la cantină, asta dacă nu voiam să rămân nemâncată. M-am indreptat spre dormitor unde totul era asa schimbat, adică pe lângă patul dublu şi noptiera aceea micuţă, la un şifonier mare din lemn de cireş, un birou pe care erau pus leptopul meu negru, undeva langă acel birou se afla o masa de sticla iar pe ia un buchet de flori şi un bilet în care scria ,,Sper sa îţi placă’’
Am renunţat la ideea de aface un duş şi am plecat spre cantină. Acolo, deşi era aproape ora închiderii, erau foarte mulţi studenţi care vorbeau, râdeau, însă imediat cum m-au văzut s-au oprit. Se pare că toţi, vorbeau despre exageratul eveniment şi anume noua achiziţie a colectivului de elevii, adică eu. Păreau atât de entuziasmaţi, deşi nu înţelegea prea bine de ce, era ca şi cum i-ai arăta unui copil ceva sclipitor. Cred că aşa se întâmpla de fiecare dată, când apărea cineva nou, devenea atât de obositor şi previzibil.
Mă simţeam destul de penibil, aflându-mă în mod involuntar în atenţia lor, adică de obicei eram ivizibilă sau mă rog, aproape, aşa că mi se părea normal şi uşor de ignorat. Eram atât de strestă, încât mă rugam în gând să nu fac ceva şi să devin şi mai penibilă.
Mergeam încet spre bufetul cantinei, sperând să nu mă fac de râs. Am apucat o tavă şi m-am aşezat la rând, în faţa mea fiind câteva persoane. Cand a ajuns la mine, o doamnă de aproximativ cinzeci şi ceva de ani, care avea părul prins într-un coc şi pe deasupra obijnuita plasă de păr, mă privi mirată după care fără să spună nimic îmi oferi meniul zilei. Am luat repede tava şi mi-am mutat privirea spre mese, încercând să găsec un loc cât mai retras.
Slabe şanţe, aveam de gând să mă dau batută când într-un final am văut locul mult dorit undeva în spate. M-am îndreptat întra-acolo, încercând să ignor toate privirile răutăcioase ale celorlalţi.
Încercam să mănânc în linişte, dar ştiind că sunt urmărită devenea greu, atunci privirea mi-a căzut pe o masă aflată puţin mai încolo de a mea stând şi vorbind erau cei trei din lift. Am văzut cum băiatul blond mă fixează cu privirea aşa că m-am întors capul ruşinată. Simţeam cum sângele îmi urcă în obraji şi cred că se putea observa.
Am zâmbit amuzată de toată această situaţie, dar parcă în spatele acestui zâmbet trecător era un impuls ciudat pe care îmi era imposibil să îl înţeleg. Mă jucam plictisită cu mâncarea din farfurie, aşteptând momentul oprtun să mă ridic şi să plec, aş fi putut să o fac orcând, dar parcă ceva mă îmiedeica.
Era atât de rău să nu cunoşte pe nimeni, încât mai că îmi venea să plâng. Nimeni cu care să vorbeşti, nimeni care să te asculte sau măcar să îl vezi că stă cu tine. Prinsă între atâtea gânduri, am tresărit când cineva trase scaunul aflat lângă mine.
Eram surprinsă şi totuşi nu îndrăzneam să ridic privirea, o frică nefitească pusese stăpânire pe mine, îmi era teamă de noi cunoştinţe, teama de nu a fi respinsă, umilită şi asta doar pentru că eram nouă.
Şi atunci l-am văzut, era chiar el, băiatul de mai devreme. Primul gând care mi-a venit în minte a fost să plec, dar am renunţat. Aş fi vrut să îi spun ,, Bună eu sunt Alexia Parker, iar tu eşti? Şi din nou eram oprită de aceiaşi teamă de mai devreme şi aceleaşi motive stupide.
- Bună, am rostit în acelaşi timp după care am început să râdem, însă nimic nebişnuit ne se mai întâplă, deja devenise agasantă acea tăcere.
- Eu sunt Eric Mallory, iar tu eşti? Spuse din nou acesta, după care reveni la aceiaşi stare de mai devreme.
- Sunt Alexia Pearker încântată de cunoştinţă şi m-am ridicat să plec, obosită de toată această situaţie.
- Hey de ce nu mai stai. Haide o să îţi prezint câţiva prieteni. Continuă, de data asta privindu-mă.
- Îmi pare rău, dar chiar nu pot. I-am răspuns apraope şoptit şi luând tava am plecat. Ce a fost în capul meu ,,nu mai pot sta’’ da sigur, trebuia să recunosc eram prea fricoasă şi cred că aşa aveam să rămân.
Încă nu puteam să nu mă gândesc, la reacţia ciudată pe care o avusese tipa asta.
Ceva îmi spunea, că felul în care se purtase, avea legătură oarecum cu mine. Era imposibil să fi fost una din fetele care îmi trecuseră prin aşternuturi.
Mi-am alungt toate aceste gânduri şi m-am îndretat spre casă, unde imediat cum am ajuns am făcut rapid un duş, deoarece aveam de gând să ies. Oricât incercase mama să mă facă să mă axez mai mult pe şcoală, nu reuşise, însă ştiam că mă iubeşte şi că nu mă va judeca, făcându-mă să par mai bun decât eram de fapt. Pentru că probabil, dacă ar ştii ce fel de monstru a cresut s-ar îngrozii, acest lucru era atât de trist încât m-a durut, probabil că o să o fac o să îi demonstrez într-o zi, că se înşelase în privinţa mea.
- Josh, unde pleci? Am auzito pe mama strigând în urma mea, era prea târziu să mă oprască, aşa că era mai bine să o ignor, scăpând astfel de încă o morală plictisitoare.
M-am urcat în maşină şi am plecat, nu aveam nimic concret în minte, dar voiam să mă duc undeva, oriunde.
Am ajuns în faţa campusului, aveam foarte mulţi prieteni cu care nu mai vorbisem de mult, era un moment bun să le fac o vizită, să văd ce mai e nou, pentru că sunt sigur o să aflu ceva noutăţi.
Mi-am parcat maşina la întâmplare şi m-am îndreptat spre cantină, ştiind că acolo sunt cei mai mulţi, era ca un punct de întâlnire pentru ei. În câteva minunte am ajuns, dar când să intru m-am lovit de fata nouă, de acea Alexia care părea foarte grăbită. Pentru câteva minute privirile noastre s-au intrsectat. M-am pierdut în acei ochii mari şi căprui. Dar ciudaţi datorită adâncimi lor, mai ales că ochii căprui par deseori anoşti în întunecimea lor. Murmură un ,,scuze’’ după care plecă, în timp ce eu o priveam cum se îndepărtează.
Un singur lucru îmi venea în minte, trebuia să o cunosc mult mai bine.
Cap 7. O privire
Fără nici un chef am deschis uşa, dar intrând in apartament am ramas surprinsă, totul era mobilat si aranjat, asta era imposibl oare nimerisem unde trebuie?! Am verificat încă odată să fiu sigură şi da eram unde trebuie. Nu ştiam cine îl amenajase, dar eram sigura ca tata era la mijloc, nu putea să se abţină şi să mă lase singura, isi facea prea multe griji ca sa nu se intereseze daca sunt bine.Mi-am aruncat grabita privirea spre ceasul ce indica ora saisprezece se pare ca aveam mai putin de doua ore sa ma schimb şi să merg la cantină, asta dacă nu voiam să rămân nemâncată. M-am indreptat spre dormitor unde totul era asa schimbat, adică pe lângă patul dublu şi noptiera aceea micuţă, la un şifonier mare din lemn de cireş, un birou pe care erau pus leptopul meu negru, undeva langă acel birou se afla o masa de sticla iar pe ia un buchet de flori şi un bilet în care scria ,,Sper sa îţi placă’’
Am renunţat la ideea de aface un duş şi am plecat spre cantină. Acolo, deşi era aproape ora închiderii, erau foarte mulţi studenţi care vorbeau, râdeau, însă imediat cum m-au văzut s-au oprit. Se pare că toţi, vorbeau despre exageratul eveniment şi anume noua achiziţie a colectivului de elevii, adică eu. Păreau atât de entuziasmaţi, deşi nu înţelegea prea bine de ce, era ca şi cum i-ai arăta unui copil ceva sclipitor. Cred că aşa se întâmpla de fiecare dată, când apărea cineva nou, devenea atât de obositor şi previzibil.
Mă simţeam destul de penibil, aflându-mă în mod involuntar în atenţia lor, adică de obicei eram ivizibilă sau mă rog, aproape, aşa că mi se părea normal şi uşor de ignorat. Eram atât de strestă, încât mă rugam în gând să nu fac ceva şi să devin şi mai penibilă.
Mergeam încet spre bufetul cantinei, sperând să nu mă fac de râs. Am apucat o tavă şi m-am aşezat la rând, în faţa mea fiind câteva persoane. Cand a ajuns la mine, o doamnă de aproximativ cinzeci şi ceva de ani, care avea părul prins într-un coc şi pe deasupra obijnuita plasă de păr, mă privi mirată după care fără să spună nimic îmi oferi meniul zilei. Am luat repede tava şi mi-am mutat privirea spre mese, încercând să găsec un loc cât mai retras.
Slabe şanţe, aveam de gând să mă dau batută când într-un final am văut locul mult dorit undeva în spate. M-am îndreptat întra-acolo, încercând să ignor toate privirile răutăcioase ale celorlalţi.
Încercam să mănânc în linişte, dar ştiind că sunt urmărită devenea greu, atunci privirea mi-a căzut pe o masă aflată puţin mai încolo de a mea stând şi vorbind erau cei trei din lift. Am văzut cum băiatul blond mă fixează cu privirea aşa că m-am întors capul ruşinată. Simţeam cum sângele îmi urcă în obraji şi cred că se putea observa.
Am zâmbit amuzată de toată această situaţie, dar parcă în spatele acestui zâmbet trecător era un impuls ciudat pe care îmi era imposibil să îl înţeleg. Mă jucam plictisită cu mâncarea din farfurie, aşteptând momentul oprtun să mă ridic şi să plec, aş fi putut să o fac orcând, dar parcă ceva mă îmiedeica.
Era atât de rău să nu cunoşte pe nimeni, încât mai că îmi venea să plâng. Nimeni cu care să vorbeşti, nimeni care să te asculte sau măcar să îl vezi că stă cu tine. Prinsă între atâtea gânduri, am tresărit când cineva trase scaunul aflat lângă mine.
Eram surprinsă şi totuşi nu îndrăzneam să ridic privirea, o frică nefitească pusese stăpânire pe mine, îmi era teamă de noi cunoştinţe, teama de nu a fi respinsă, umilită şi asta doar pentru că eram nouă.
Şi atunci l-am văzut, era chiar el, băiatul de mai devreme. Primul gând care mi-a venit în minte a fost să plec, dar am renunţat. Aş fi vrut să îi spun ,, Bună eu sunt Alexia Parker, iar tu eşti? Şi din nou eram oprită de aceiaşi teamă de mai devreme şi aceleaşi motive stupide.
- Bună, am rostit în acelaşi timp după care am început să râdem, însă nimic nebişnuit ne se mai întâplă, deja devenise agasantă acea tăcere.
- Eu sunt Eric Mallory, iar tu eşti? Spuse din nou acesta, după care reveni la aceiaşi stare de mai devreme.
- Sunt Alexia Pearker încântată de cunoştinţă şi m-am ridicat să plec, obosită de toată această situaţie.
- Hey de ce nu mai stai. Haide o să îţi prezint câţiva prieteni. Continuă, de data asta privindu-mă.
- Îmi pare rău, dar chiar nu pot. I-am răspuns apraope şoptit şi luând tava am plecat. Ce a fost în capul meu ,,nu mai pot sta’’ da sigur, trebuia să recunosc eram prea fricoasă şi cred că aşa aveam să rămân.
***
Încă nu puteam să nu mă gândesc, la reacţia ciudată pe care o avusese tipa asta.
Ceva îmi spunea, că felul în care se purtase, avea legătură oarecum cu mine. Era imposibil să fi fost una din fetele care îmi trecuseră prin aşternuturi.
Mi-am alungt toate aceste gânduri şi m-am îndretat spre casă, unde imediat cum am ajuns am făcut rapid un duş, deoarece aveam de gând să ies. Oricât incercase mama să mă facă să mă axez mai mult pe şcoală, nu reuşise, însă ştiam că mă iubeşte şi că nu mă va judeca, făcându-mă să par mai bun decât eram de fapt. Pentru că probabil, dacă ar ştii ce fel de monstru a cresut s-ar îngrozii, acest lucru era atât de trist încât m-a durut, probabil că o să o fac o să îi demonstrez într-o zi, că se înşelase în privinţa mea.
- Josh, unde pleci? Am auzito pe mama strigând în urma mea, era prea târziu să mă oprască, aşa că era mai bine să o ignor, scăpând astfel de încă o morală plictisitoare.
M-am urcat în maşină şi am plecat, nu aveam nimic concret în minte, dar voiam să mă duc undeva, oriunde.
Am ajuns în faţa campusului, aveam foarte mulţi prieteni cu care nu mai vorbisem de mult, era un moment bun să le fac o vizită, să văd ce mai e nou, pentru că sunt sigur o să aflu ceva noutăţi.
Mi-am parcat maşina la întâmplare şi m-am îndreptat spre cantină, ştiind că acolo sunt cei mai mulţi, era ca un punct de întâlnire pentru ei. În câteva minunte am ajuns, dar când să intru m-am lovit de fata nouă, de acea Alexia care părea foarte grăbită. Pentru câteva minute privirile noastre s-au intrsectat. M-am pierdut în acei ochii mari şi căprui. Dar ciudaţi datorită adâncimi lor, mai ales că ochii căprui par deseori anoşti în întunecimea lor. Murmură un ,,scuze’’ după care plecă, în timp ce eu o priveam cum se îndepărtează.
Un singur lucru îmi venea în minte, trebuia să o cunosc mult mai bine.