Problemele adolescentei

[Tweety]

Buna am adus un nou capitol. Mersii pentru comentarii si sper sa va placa
Scuzati-mi greselile de tastare insa nu am avut timp sa corectez. :))

Capitolul 6: Schimbari
Au trecut trei luni de la moartea tatalui meu. Speranta pe care o aveam in mine a disparut. Totul s-a schimbat. Nimic nu mai este la fel.
Imi este atat de dor de el. Imi este dor de vocea lui calda, de mangaierile sale blande. Ma scol in fiecare dimineata cu un gol imens in suflet. O vad pe mama singura in bucatarie, sorbind din cafeaua sa, cu un chip trist . Este atat de liniste, atat de pustiu fara el. Traiesc hranindu-ma numai cu amintiri. Gandindu-ma in fiecare clipa la el, la cum ma saruta pe crestet si imi spunea ca totul va fi bine. Toate greutatile din viata mea, le-am trecut cu ajutorul familiei, insa acum familia mea era incompleta. Ma afundam in probleme din ce in ce mai mult, nestiind cum sa mai ies din groapa in care cazusem.
Totul mergea prost. Incepeam sa ma schimb. Devenisem o persoana retrasa si emotiva. Nu vorbeam cu multa lume . Ma ascundeam sub carapacea mea, neputand sa las trecutul in urma. Intrasem intr-o depresie urata. Notele mele scazusera, iar absentele incepeau sa se adune. In pauze fugeam la baie si incepeam sa plang. Colegii mei ma evitau. Singurii care mi-au ramas aproape au fost Rob si Edward. Ei incercau din rasputeri sa ma binedispuna, insa foarte rar reuseau sa scoata de la mine un zambet. Incepeam sa ma machiez din ce in ce mai strident. Hainele mele, odata vii si colorate erau inlocuite cu vesmintele negre de doliu.
Devenisem o fire temperamentala si rebela. Nimeni nu ma mai intelegea. Nici macar mama, care, odata imi fusese cea mai buna prietena. Stiam ca o faceam sa sufere. O auzeam cum plange in camera ei. Relatia dintre noi s-a racit. Nu mai vorbeam aproape deloc. Nu voiam sa ma vada in starea asta. Familia noastra s-a destramat. Am ramas doar o umbra a ceea ce am fost odata. Ma inchideam in camera mea si plangeam. Plangeam ore in sir, lovind peretele pana imi dadea sangele. Durerea fizica ma facea sa ma simt bine. Nu mai puteam dormi . Ganduri infioratoare imi tulburau mintea. Nu imi dadeau pace nici macar noaptea. Aveam cosmaruri. Ma zvarcoleam, incepeam sa tip. O speriam si pe mama, care venea de fiecare data sa vada daca nu am patit ceva.
Cel mai grav era faptul ca devenisem dependenta de droguri. Stiam ca nu e bine, insa numai asa puteam sa uit de necazurile pe care le aveam. Am luat seringa de pe masa si mi-am infipt-o in mana. Am cazut extenuata pe jos. O ultima lacrima mi se prelinse pe fata. In scurt timp nu mai eram constienta. Din pacate acea stare va disparea odata cu ivirea zorilor, iar atunci o voi lua de la capat, innecandu-ma in propiile greseli si zbatandu-ma in propia suferinta.

***

Zilele treceau, dar starea mea nu se imbunatatea. Stateam ca de obicei in casa, plangand. Nici astazi nu am mers la ore. Sincer nici nu imi mai pasa. Viata mea nu mai avea nici un rost.
Gandurile mi-au fost intrerupte de un ciocanit in usa. Am strigat un simplu intra, fiind sigura ca era mama. Dar nu a fost asa. Era el,era Edward. Am incercat sa imi ascund fata in perna. Nu voiam sa ii arat slabiciune. Nu puteam risca sa ma vada asa. Am simtit o mana calda pe umar. Era mana lui. Fiori calzi mi-au strabatut corpul. Mi-am inaltat privirea cautand-o pe a sa. Ochii sai negrii exprimau blandete si parere de rau. L-am imbratisat, punandu-mi capul pe umarul sau. Nu stiam ce sa zic. Ma simteam atat de bine avandu-l alaturi. Eram fericita. Fericita pentru ca ii pasa de mine, pentru ca nu ma ura pentru ceea ce devenisem. Respiratia mea se accelera, iar inima incepea sa imi bata mai tare. I-am auzit glasul cald spundandu-mi numele.
- Hanna, stiu ca suferi, dar eu voi fi alaturi de tine orice s-ar intampla. Sa nu uiti asta.
Nu imi venea sa cred. Nu putea fi adevarat. Eram fericita, insa in acelasi timp simteam o vina imensa. L-am facut sa sufere. Le-am facut rau celor pe care ii iubeam cel mai mult. Nu puteam accepta asta, insa simteam ca trebuie sa ma descarc cuiva. Nu spusesem nimanui despre dependenta de droguri. M-am smucit din bratele sale si am inceput sa tip:
-Nu stii nimic Edward. Nu stii cat de mult sufar! Am ajuns sa ma innec in droguri. Am ajuns un nimic!
I-am vazut uimirea pe chip. Era emotionat si trist. Vedeam asta, insa am continuat sa vorbesc.
- Da, Edward sunt un nimic!
Am inceput sa plang mai tare. Cautam seringa. Vroiam sa se sfarseasca odata. Eram disperata dupa fericire. Eram sigura ca nu voi mai putea zambii niciodata. Doua maini puternice le prinse pe ale mele. Mi-am ridicat privirea pentru a-l privi. Avea o lacrima in ochi. Atunci realizasem prostia pe care o facusem. Mi-am lasat capul in jos, insa am auzit tot ceea ce mi-a spus.
-Stiu prin ce treci Hanna! Stiu pentru ca am cazut si eu in aceeasi problema ca si tine.
Vocea sa era tremuranda. In ea se putea sesiza o urma de ezitare.
-Acum trei ani, parintii mei au murit, intr-un accident teribil de avion. Nu au fost supravetuitori. Eram distrus. La fel ca si tine am cazut intr-o depresie ce parea fara iesire. M-am apucat de fumat, iar mai apoi de droguri. Am ramas singur… Insa intr-o zi mi-am dat seama ca nu mai puteam continua asa. A fost destul de greu, dar nu imposibil. In lipsa drogurilor, aveam accese de furie. Toti ma evitau. Insa, am cunoscut pe cineva care m-a motivat sa merg mai departe.

~ Flashback ~
Era iarna, insa mie nu-mi pasa. Am luat cea mai subtire haina pe care o aveam si am iesit din casa trantind usa in urma mea. Fugeam pe strazile Parisului, indreptandu-ma catre pod. Nu mai aveam nimic de pierdut. Eram un gunoi. Nimanui nu-i pasa de mine. Toti ma ignorau si ma priveau cu ura. Le era teama de mine si de ce am devenit. Un dependent de droguri. Nu mai aveam nimic de pierdut. Cu siguranta nimanui nu-i va pasa de moartea mea. Da, aveam de gand sa ma sinucid. Sa ma arunc in apa rece ca gheata. Imi doream sa mor odata, decat sa traiesc asa. Imi era rusine de ceea ce eram.
M-am catarat pe balustrade podului privind in jos. Apa involburata se lovea de mal cu putere. Nu eram constient de privirile curioase ale oamenilor ce nu indrazneau sa intervina. Eram gata sa ma arunc, insa cineva ma tragea innapoi. Mi-am intors capul si am zarit un om
trecut de varsta a doua. Avea pielea incretita in jurul ochilor mici. Era destul de inalt si purta un palton lung si negru. Cu un glas linistitor mi-a spus:
-Nu fa asta baiete. Nu te da batut! Continua sa lupti. Nu iti arunca viata, nu lasa durerea sa te doboare.
Atunci am realizat ce prostie mare faceam. M-am rentors pe trotuar ajutat de batran. Acesta mi-a zambit si mi s-a prezentat.
- Eu sunt directorul acelui liceu, spuse si imi indica o cladire din apropiere. As fi incantat daca ai veni la scoala noastra.
Imi afisa un zambet vesel, dupa care se oferi sa ma conduca acasa.

~ End flashback ~

O lacrima se scurse din acei ochi frumosi. Am ramas fara cuvinte. Stiam ca el ma intelege si eram mai hotarata ca oricand sa ies din aceasta situatie. Am continuat sa ascult ceea ce imi zicea.
- In acest fel am continuat sa lupt. M-am inscris la scoala, si am renuntat la droguri. Domnul Director mi-a fost alaturi in fiecare clipa si mi-a devenit un al doilea tata. Ii sunt foarte recunoscator.
Isi sterse lacrimile cu maneca hainei, dupa care afisa un zambet ,continuand sa vorbeasca.
- Intelegi acum Hanna? Vezi de ce iti sunt alaturi? Nu vreau sa treci prin ceea ce am trecut eu, nu vreau sa suferi si m-ai mult. Ma simt dator sa te ajut.
Nu l-am mai lasat sa continuie. Doar l-am imbratisat. Mi-am pus capul pe umarul sau si am zis cu lacrimi in ochi.
- Multumesc…
Asta a fost tot ce am putut spune. Ma simteam atat de bine langa el . Eram protejata, implinita si cel mai important nu eram singura. El era alaturi de mine, si nimic nu ne mai putea despartii. Mi-a revenit cheful de viata. Eram sigura ca voi reusi sa trec de aceasta infioratoare etapa cu ajutorul lui.