Saptamana a fost cam ocupata si de aceea postez acum. Sper ca nu am intarziat foarte mult So... capitolul asta o sa fie ceva mai lung, dar a meritat asteptarea O sa vedeti la ce ma refer !
~Capitolul 7 Secrete~
Ploapele imi erau grele dar am reusit sa le deschid intr-un final. Am stat sa meditez cateva secunde cat sa imi dau seama ce se intampalse inainte sa adorm. Inima mi se oprise in loc cand acele momente intime cu Inaru mi se derulasera in fata ochilor, apoi cand Kiru a aparut la usa. Am dat negativ din cap, ridicandu-ma in capul oaselor. Nu putea fi adevarat, sigur visasem, fusese un vis frumos ce s-a terminat cu un cosmar, dar macar nu fusese ceva real. M-am dezvelit de cearsaf, ridicandu-ma de tot in picioare. Ochii imi erau atintiti spre trupul meu gol, ramanand masca. De ce eram in halul asta? Unde imi erau hainele? Am inceput sa ma studiez mai bine, realizand ca intr-adevar eram gol. Singurul lucru de care imi era teama era acela ca toate cele petrecute nu s-au intamplat in vis, ci in realitate. Imi iau rapid ceva de imbracat pe mine fara sa mai tin cont de culoarea sau cat de confortabile erau hainele si am deschis usa, pasind discret pe hol. Doua voci ce imi pareau cunoscute, se auzeau din bucatarie, reusind sa imi atraga atentia. Inaintez cat se poate de incet, ajungand in fata treptelor ce duceau la parter, aproape de bucatarie. Zaresc pe a doua treapta un pachet de tigari urmat de o bricheta mica ce ma facura imediat sa cred ca ma inselasem amarnic. Inima incepu sa imi bata din ce in ce mai tare iar picioarele mi se inmuiara cand am vazut doua siluete asezate la masa din bucatarie, pe doua scaune. Mi-am scuturat usor capul, dorind sa mai fac cativa pasi dar am cazut acolo, in genunchi, tinandu-ma strans de balustrada scarilor. Priveam atent acele doua siluete, fiind sigur ca blondul era Kiru, iar cel brunet era chiar varul meu, Inaru. Mainile incepura sa imi tremure odata ce am reusit sa deduc o parte din convorbirea lor.
-Ar fi bine sa nu ii spunem, rostise Inaru, strangand usor din pumn.
-Tu chiar esti un idiot. Dupa tot ce i-ai facut ai pretentii sa-l las aici la tine? In niciun caz, o sa il iau acasa. Va sta cu mine, ii raspunse hotarat Kiru, facandu-ma sa par din ce ince mai interesat de conversatia lor.
Din discutia lor am dedus ca o mare parte o pierusem si ca am venit sa ascult cam tarziu, caci nu intelegeam mare lucru, mai ales ca eram foarte derutat. In orize caz vorbele lor ma speriau si nu puteam intelege cine este personajul negativ si cel pozitiv din aceasta poveste. De ce sa merg la Kiru acasa? De ce sa stau cu el? Am dat negativ din cap, nemaisuportand sa stau si sa ii privesc fara sa inteleg ceva.
-Eu nu plec nicaieri, am tipat, atragand privire celor doi asupra mea. Am ramas in aceeasi pozitie, pe trepte, uitandu-ma nervos la ei. Speram ca unul sa imi povesteasca tot, de la inceput pana la sfarsit, astfel nu aveam cum sa inteleg ceva.
-Te-ai trezit asa repede? intreba brunetul, parand cam agitat in privinta asta, ca si cum ascundea ceva.
Chiar daca nu mi-a pasat niciodata de el ii cunosteam comportamentul. Era si normal tinand cont anii pe care ii petrecusem alaturi de el.
Pleoapele mele greoaie cazura brusc, ochii inchizandu-se. Doream un moment de liniste pentru a ma calma si a nu izbucni in plans. Cobor usor treptele, cu ochii intre-deschisi si privirea derutata. Trupul meu ametiti se tara usor pana ce ajunse in fata lor. Mi-am ridicat pumnul cu putere si am lovit masa, acolo unde cei doi stateau.
-Voi.Vreau sa imi spuneti imediat ce se intampla! am urlat din toate puterile, neputand absolut nimeni si nimic sa ma controleze in acel moment.
Uram cnd totul decurgea asa, cand toti stiau un secret si mi-l ascundeau. De ce trebuia sa fiu eu cel mai mic? Privirea lui Kiru se facuse iarasi trista si cu toate ca avea chipul bland nu puteam avea incredere in el. Inca ii uram pe amandoi, pe brunet ca imi tinea atatea secrete, ca pana acum a profitat de mine si azi, totul s-a schimbat. Iar pe Kiru, pentru ca tipul ala a incercat sa ma distruga, sa imi distruga niste sentimente, sa ma minta, sa intrerupa orice moment placut. Am cazut slabit in genunchi, in fatal or, chipul meu fiind patat cu lacrimi sarate, nereusind sa ma opresc. Acele picaturi mici ce curgeau din ochii mei devenira incontrolabile, iar inima-mi atat de puternica incat o simt cum iese din piept.
-Va rog, am zis aproape fara vlaga, nici propria-mi voce nereusind sa mi-o aud.
Inaru sari imediat si ma apuca de brat, tragandu-ma dupa el, in picioare. Ii facu semn blondului sa plece iar acesta s-a supus, facandu-se imediat o liniste nespusa atunci cand parasi incaperea. Plecase undeva. Unde? Chiar nu ma interesa atata timp cat nu-i mai vedea chipul prin preajma. L-am apucat pe Inaru de material, strangandu-l la pieptul meu, lasand lacrimile sa se intalneasca cu bluza cea noua pe care o purta acum pe el. Nici macar nu ii luasem seama ca s-a imbracat, atat de derutat eram. Incepu sa se joace cu cateva suvite satene din parul meu, putand sa ma calmez cat de cat. Macar nu mai eram asa deprimat cand isi apropie buzele caldute de fruntea mea, unde-mi putea simti pulsul chiar si in acel loc. Nu mi-am scos chipul din pieptul sau nici dupa ce m-am oprit din plans. Ma simteam protejat, ceea ce mi-am dorit din totdeauna.
Au trecut doua saptamani de cand nu l-am mai vazut pe Kiru, insa nici Inaru nu a mai adus vorba de el. Ma aflam intins pe canapeaua din sufragerie, fiind singur acasa de aproximativ trei ore, verisorul meu mai mare cautandu-si o slujba. Inainte lucra ca barman intr-un club de noapte, iar acum, dupa ce clubul daduse faliment era in cautarea unei noi sluje. Mai nou stateam singur mult timp, dar nu ma deranja asta atata timp cat aveam ce face. Ma aflam in fata Play Station-ului, jucandu-ma diferite joculete pe care ori le cumparasem recent ,ori le imprumutasem de la prieteni, cum ar fi Mizuki. Ca tot adusesem vorba de ea, zilele astea mi-a trimis un mesaj ca bunica ei este la spital si m-a rugat mult sa ii fac o vizita pentru ca ea era plecata cu parintii ei intr-o excursie. Bine ca mi-am amintit !
Imi clatin usor capul, gandindu-ma ca la ora asta, la spital trebuia sa fie deshis pentru vizite si aveam destul timp sa ma pregatesc, plus ca nu doream sa intarzii foarte mult. Trebuia sa ii raspund blondinei ca sa nu se ingrijoreze. I-am promis! Las jocurile deoparte pe moment si urc pana in camera mea, cautand ceva cu care sa ma imbrac. Nu dura mult pana ce am gasit o pereche de blugi mulati, de o culoare mult mai deschisa decat restul pe care obisnuiam sa ii port, un tricou albastru inchis impreuna cu o geaca neagra, de piele pe care aveam de gand sa o port acum, fiind sfarsitul verii. Dupa ce m-am incaltat si am iesit pe usa casei, am privit poteca impreuna cu florile de langa aceasta. Frumoasele flori fusesera luate de vantul nemilos caci majoritatea nu mai aveau aceleasi petale colorate si dese. Se vedea ca vine toamna, lucru ce ma ingrijora pentru sanatatea mea, eu fiind foarte sensibil la raceli.
Vantul imi arunca cateva suvite satene in aer, rascolindu-le ca si crengile unui copac, in toate partile, ciufulindu-ma. Mai bine mi-as fi luat si o caciula ! Pacat ca mi-am dat seama de asta cand am ajuns in fata portilor spitalului. Odata intrat, trebuia sa le spun gardienilor pentru cine am venit, insa nu-mi aminteam sigur numele bunicii lui Mizuki. Mi-am lovit usor fruntea, simtind cum tot sangele mi se urca in cap de nervi. De obicei eram calm, dar probabil era din cauza frigului. Inaintez putin cate putin insa niciun gardian nu-mi sare in cale sa ma ia la intrebari, asa ca am considerat asta pur noroc. O iau drept inainte vazand in fata mea imensa cladire, cu peretii pe alocuri cazuti. Exteriorul deja ma ingrijora, dar interiorul cum o fi fost? De mult nu mai intrasem intr-un spital si consideram aceste cladiri foarte infricosatoare, mai ales cele din orasul nostru unde primarul nu se ocupa catusi de putin de aspectul spitalului in care oamenii bolnavi isi duceau singuri traiul, ajutati uneori de cate o asistenta. Am grabit pasul ca nu cumva vreun gardian sa ma vada si, cand eram gata sa trec de pragul unei usi ce ma ducea direct in spital, il vad pe Inaru cu coada ochiului stand de vorba cu cineva.
Maresc involuntar ochii atunci cand il vad imbracat in costumul de gardian. Eram intr-un fel fericit ca isi gasise o slujba si chiar nu imi pasa ce fel de slujba era atata timp cat el se simtea bine, insa picioarele mi se inmuiara cand l-am vazut stand de vorba cu o persoana cunoscuta, blondul ala, Kiru. Iarasi aparea in peisaj?
Am strans usor pumnul, neavand timp de alte discutii. Prioritatea mea era sa vorbesc cu bunica blondinei apoi, dupa ce reuseam sa o si contactez sa ii spun ca este bine, aveam de gand sa-l iau pe Inaru la intrebari, fiind drepturile mele de verisorul sau mai mic.
Am intrat in cladire fiind uimit de mirosul ingrozitor de acolo. Ultima data cand pasisem intr-un spital a fost cand Inaru intrase in coma alcoolica, fusese si pentru prima data si mi-am jurat ca nu mai intru intr-un spital. Faianta alba de pe peretii albastru foarte deschis, rupta pe alocuri si cazuta, scaunele de asteptare de langa usi si persoanele ce umblau prin carucioare imi dadeau mii de fiori pe sirea spinarii. Am incercat sa ignor asta si sa ma concentrez asupra treptelor pe care trebuia sa le urc. Bunica ei statea in sala 178, la etajul doi. Am inaintat nefiind deloc atent la persoanele din jur si nici la tipul din spate ce-mi striga numele. Vocea imi era cunoscuta dar o auzeam atat de slab si fara vlaga incat am crezut ca visez. M-am convins ca inca eram treaz cand ma apuca de brat si ma obliga sa ma intorc cu trupul spre el, realizand in fata mea ca era tocmai Kiru.
-Nenorocitule, pleaca! Tu chiar trebuie sa ma urmaresti peste tot? ma revolt eu, tragand de brat insa fara rezultat, el ma tinea foarte strans.
Nu-mi raspunse, insa incepu sa ma traga de el ajungand pe un colidor prost luminat si “nepopulat†pentru ca nu era niciun pacient sau asistenta pe acolo.
-Trebuie sa vorbim. Calmeaza-te, chiar am nevoie sa ma asculti, imi zise acesta foarte convingator, dandu-mi seama ca din vocea lui nu decurgeau foarte bine lucrurile.
-Nu! Nu vreau sa vorbim nimic! i-am raspuns pe acelas ton ca la inceput, continuand sa-mi trag bratul. In plus am treaba, trebuie sa vizitez pe cineva, am continuat, reusind intr-un final sa scap de stransoarea lui, dar ma prinsese iarasi.
-Chiar trebuie sa vorbim! ma anunta el, impingandu-ma usor incat am facut cativa pasi in spate, asezandu-ma pe scaunul din fata mea.
Am aprobat din cap, facandu-mi deja un plan in minte. Ascultam ce avea de zis apoi puteam pleca linistit in sala 178 pentru a-i vedea bunica blondinei. I-am zis sa inceapa, facandu-i semn ca il voi asculta.
-Stiu ca nu o sa-ti vina sa crezi, dar tu, Matsuro, esti fratele meu mai mic!
Ochii mi se facura cat cepele la acele cuvinte, bufnind apoi intr-un ras usor nesimtit. Am vrut sa ii spun ca se insela amarnic, ca ma confunda sau cine stie, ca nu aveau sa ii mearga glumele cu mine. Eu nu aveam niciun frate, asta era clar ! Nu am apucat sa ii zic aceste cuvinte ca-si aseza degetul aratator pe buzele mele parca spunandu-mi din priviri sa-l ascult atent, apoi sa-mi spun punctul de vedere.
-Stiu ca nu ma crezi, insa am dovada. Bine, dovada nu este la mine, dar vreau sa fac rost de ea cat mai repede. Inaru este un obstacol pentru mine. Si el stie asta si ti-a ascuns tot timpul, iar acum doua saptamani cand am venit acasa la voi si v-am interupt se opri pentru scurt timp si-si drese vocea, tusind pronuntat. Atunci cand m-a vazut a fost foarte socat. Ce-i drept si eu am aflat de la el ca un tip numit Matsuro este fratele meu mai mic. Stiam ca am un frate, dar credeam ca a murit de mult intr-un accident de masina. Nu numai el imi e un obstacol, insa si eu ii sunt lui. Motivele pentru care ti-a ascuns asta sunt necunoscute pentru mine, insa Matsuro, crede-ma, nu vreau sa te mint. Vreau doar sa-mi promiti un singur lucru: nu-i povesti lui Inaru ca ai vorbit cu mine! Tine secret tot ce ti-am zis pana acum sau doar incearca macar. Voi face rost de acea dovada si te vei convinge ca-ti sunt frate.
As fi ramas cu gura cascata la spusele lui daca inca nu-si tinea degetul pe buzele mele. Vorbele sale ma socasera, chiar daca nu pareau foarte adevarate, Kiru era prea convingator. Am vrut sa-l intreb de ce nu mi-a zis pana acum, de unde stia ce ii sunt frate mai mic si de unde avea sa faca rost de acea dovada, insa n-am avut timp caci disparu ca intr-o ceata, lasandu-ma pe mine acolo cu ochii-n soare.
~Capitolul 7 Secrete~
Ploapele imi erau grele dar am reusit sa le deschid intr-un final. Am stat sa meditez cateva secunde cat sa imi dau seama ce se intampalse inainte sa adorm. Inima mi se oprise in loc cand acele momente intime cu Inaru mi se derulasera in fata ochilor, apoi cand Kiru a aparut la usa. Am dat negativ din cap, ridicandu-ma in capul oaselor. Nu putea fi adevarat, sigur visasem, fusese un vis frumos ce s-a terminat cu un cosmar, dar macar nu fusese ceva real. M-am dezvelit de cearsaf, ridicandu-ma de tot in picioare. Ochii imi erau atintiti spre trupul meu gol, ramanand masca. De ce eram in halul asta? Unde imi erau hainele? Am inceput sa ma studiez mai bine, realizand ca intr-adevar eram gol. Singurul lucru de care imi era teama era acela ca toate cele petrecute nu s-au intamplat in vis, ci in realitate. Imi iau rapid ceva de imbracat pe mine fara sa mai tin cont de culoarea sau cat de confortabile erau hainele si am deschis usa, pasind discret pe hol. Doua voci ce imi pareau cunoscute, se auzeau din bucatarie, reusind sa imi atraga atentia. Inaintez cat se poate de incet, ajungand in fata treptelor ce duceau la parter, aproape de bucatarie. Zaresc pe a doua treapta un pachet de tigari urmat de o bricheta mica ce ma facura imediat sa cred ca ma inselasem amarnic. Inima incepu sa imi bata din ce in ce mai tare iar picioarele mi se inmuiara cand am vazut doua siluete asezate la masa din bucatarie, pe doua scaune. Mi-am scuturat usor capul, dorind sa mai fac cativa pasi dar am cazut acolo, in genunchi, tinandu-ma strans de balustrada scarilor. Priveam atent acele doua siluete, fiind sigur ca blondul era Kiru, iar cel brunet era chiar varul meu, Inaru. Mainile incepura sa imi tremure odata ce am reusit sa deduc o parte din convorbirea lor.
-Ar fi bine sa nu ii spunem, rostise Inaru, strangand usor din pumn.
-Tu chiar esti un idiot. Dupa tot ce i-ai facut ai pretentii sa-l las aici la tine? In niciun caz, o sa il iau acasa. Va sta cu mine, ii raspunse hotarat Kiru, facandu-ma sa par din ce ince mai interesat de conversatia lor.
Din discutia lor am dedus ca o mare parte o pierusem si ca am venit sa ascult cam tarziu, caci nu intelegeam mare lucru, mai ales ca eram foarte derutat. In orize caz vorbele lor ma speriau si nu puteam intelege cine este personajul negativ si cel pozitiv din aceasta poveste. De ce sa merg la Kiru acasa? De ce sa stau cu el? Am dat negativ din cap, nemaisuportand sa stau si sa ii privesc fara sa inteleg ceva.
-Eu nu plec nicaieri, am tipat, atragand privire celor doi asupra mea. Am ramas in aceeasi pozitie, pe trepte, uitandu-ma nervos la ei. Speram ca unul sa imi povesteasca tot, de la inceput pana la sfarsit, astfel nu aveam cum sa inteleg ceva.
-Te-ai trezit asa repede? intreba brunetul, parand cam agitat in privinta asta, ca si cum ascundea ceva.
Chiar daca nu mi-a pasat niciodata de el ii cunosteam comportamentul. Era si normal tinand cont anii pe care ii petrecusem alaturi de el.
Pleoapele mele greoaie cazura brusc, ochii inchizandu-se. Doream un moment de liniste pentru a ma calma si a nu izbucni in plans. Cobor usor treptele, cu ochii intre-deschisi si privirea derutata. Trupul meu ametiti se tara usor pana ce ajunse in fata lor. Mi-am ridicat pumnul cu putere si am lovit masa, acolo unde cei doi stateau.
-Voi.Vreau sa imi spuneti imediat ce se intampla! am urlat din toate puterile, neputand absolut nimeni si nimic sa ma controleze in acel moment.
Uram cnd totul decurgea asa, cand toti stiau un secret si mi-l ascundeau. De ce trebuia sa fiu eu cel mai mic? Privirea lui Kiru se facuse iarasi trista si cu toate ca avea chipul bland nu puteam avea incredere in el. Inca ii uram pe amandoi, pe brunet ca imi tinea atatea secrete, ca pana acum a profitat de mine si azi, totul s-a schimbat. Iar pe Kiru, pentru ca tipul ala a incercat sa ma distruga, sa imi distruga niste sentimente, sa ma minta, sa intrerupa orice moment placut. Am cazut slabit in genunchi, in fatal or, chipul meu fiind patat cu lacrimi sarate, nereusind sa ma opresc. Acele picaturi mici ce curgeau din ochii mei devenira incontrolabile, iar inima-mi atat de puternica incat o simt cum iese din piept.
-Va rog, am zis aproape fara vlaga, nici propria-mi voce nereusind sa mi-o aud.
Inaru sari imediat si ma apuca de brat, tragandu-ma dupa el, in picioare. Ii facu semn blondului sa plece iar acesta s-a supus, facandu-se imediat o liniste nespusa atunci cand parasi incaperea. Plecase undeva. Unde? Chiar nu ma interesa atata timp cat nu-i mai vedea chipul prin preajma. L-am apucat pe Inaru de material, strangandu-l la pieptul meu, lasand lacrimile sa se intalneasca cu bluza cea noua pe care o purta acum pe el. Nici macar nu ii luasem seama ca s-a imbracat, atat de derutat eram. Incepu sa se joace cu cateva suvite satene din parul meu, putand sa ma calmez cat de cat. Macar nu mai eram asa deprimat cand isi apropie buzele caldute de fruntea mea, unde-mi putea simti pulsul chiar si in acel loc. Nu mi-am scos chipul din pieptul sau nici dupa ce m-am oprit din plans. Ma simteam protejat, ceea ce mi-am dorit din totdeauna.
Au trecut doua saptamani de cand nu l-am mai vazut pe Kiru, insa nici Inaru nu a mai adus vorba de el. Ma aflam intins pe canapeaua din sufragerie, fiind singur acasa de aproximativ trei ore, verisorul meu mai mare cautandu-si o slujba. Inainte lucra ca barman intr-un club de noapte, iar acum, dupa ce clubul daduse faliment era in cautarea unei noi sluje. Mai nou stateam singur mult timp, dar nu ma deranja asta atata timp cat aveam ce face. Ma aflam in fata Play Station-ului, jucandu-ma diferite joculete pe care ori le cumparasem recent ,ori le imprumutasem de la prieteni, cum ar fi Mizuki. Ca tot adusesem vorba de ea, zilele astea mi-a trimis un mesaj ca bunica ei este la spital si m-a rugat mult sa ii fac o vizita pentru ca ea era plecata cu parintii ei intr-o excursie. Bine ca mi-am amintit !
Imi clatin usor capul, gandindu-ma ca la ora asta, la spital trebuia sa fie deshis pentru vizite si aveam destul timp sa ma pregatesc, plus ca nu doream sa intarzii foarte mult. Trebuia sa ii raspund blondinei ca sa nu se ingrijoreze. I-am promis! Las jocurile deoparte pe moment si urc pana in camera mea, cautand ceva cu care sa ma imbrac. Nu dura mult pana ce am gasit o pereche de blugi mulati, de o culoare mult mai deschisa decat restul pe care obisnuiam sa ii port, un tricou albastru inchis impreuna cu o geaca neagra, de piele pe care aveam de gand sa o port acum, fiind sfarsitul verii. Dupa ce m-am incaltat si am iesit pe usa casei, am privit poteca impreuna cu florile de langa aceasta. Frumoasele flori fusesera luate de vantul nemilos caci majoritatea nu mai aveau aceleasi petale colorate si dese. Se vedea ca vine toamna, lucru ce ma ingrijora pentru sanatatea mea, eu fiind foarte sensibil la raceli.
Vantul imi arunca cateva suvite satene in aer, rascolindu-le ca si crengile unui copac, in toate partile, ciufulindu-ma. Mai bine mi-as fi luat si o caciula ! Pacat ca mi-am dat seama de asta cand am ajuns in fata portilor spitalului. Odata intrat, trebuia sa le spun gardienilor pentru cine am venit, insa nu-mi aminteam sigur numele bunicii lui Mizuki. Mi-am lovit usor fruntea, simtind cum tot sangele mi se urca in cap de nervi. De obicei eram calm, dar probabil era din cauza frigului. Inaintez putin cate putin insa niciun gardian nu-mi sare in cale sa ma ia la intrebari, asa ca am considerat asta pur noroc. O iau drept inainte vazand in fata mea imensa cladire, cu peretii pe alocuri cazuti. Exteriorul deja ma ingrijora, dar interiorul cum o fi fost? De mult nu mai intrasem intr-un spital si consideram aceste cladiri foarte infricosatoare, mai ales cele din orasul nostru unde primarul nu se ocupa catusi de putin de aspectul spitalului in care oamenii bolnavi isi duceau singuri traiul, ajutati uneori de cate o asistenta. Am grabit pasul ca nu cumva vreun gardian sa ma vada si, cand eram gata sa trec de pragul unei usi ce ma ducea direct in spital, il vad pe Inaru cu coada ochiului stand de vorba cu cineva.
Maresc involuntar ochii atunci cand il vad imbracat in costumul de gardian. Eram intr-un fel fericit ca isi gasise o slujba si chiar nu imi pasa ce fel de slujba era atata timp cat el se simtea bine, insa picioarele mi se inmuiara cand l-am vazut stand de vorba cu o persoana cunoscuta, blondul ala, Kiru. Iarasi aparea in peisaj?
Am strans usor pumnul, neavand timp de alte discutii. Prioritatea mea era sa vorbesc cu bunica blondinei apoi, dupa ce reuseam sa o si contactez sa ii spun ca este bine, aveam de gand sa-l iau pe Inaru la intrebari, fiind drepturile mele de verisorul sau mai mic.
Am intrat in cladire fiind uimit de mirosul ingrozitor de acolo. Ultima data cand pasisem intr-un spital a fost cand Inaru intrase in coma alcoolica, fusese si pentru prima data si mi-am jurat ca nu mai intru intr-un spital. Faianta alba de pe peretii albastru foarte deschis, rupta pe alocuri si cazuta, scaunele de asteptare de langa usi si persoanele ce umblau prin carucioare imi dadeau mii de fiori pe sirea spinarii. Am incercat sa ignor asta si sa ma concentrez asupra treptelor pe care trebuia sa le urc. Bunica ei statea in sala 178, la etajul doi. Am inaintat nefiind deloc atent la persoanele din jur si nici la tipul din spate ce-mi striga numele. Vocea imi era cunoscuta dar o auzeam atat de slab si fara vlaga incat am crezut ca visez. M-am convins ca inca eram treaz cand ma apuca de brat si ma obliga sa ma intorc cu trupul spre el, realizand in fata mea ca era tocmai Kiru.
-Nenorocitule, pleaca! Tu chiar trebuie sa ma urmaresti peste tot? ma revolt eu, tragand de brat insa fara rezultat, el ma tinea foarte strans.
Nu-mi raspunse, insa incepu sa ma traga de el ajungand pe un colidor prost luminat si “nepopulat†pentru ca nu era niciun pacient sau asistenta pe acolo.
-Trebuie sa vorbim. Calmeaza-te, chiar am nevoie sa ma asculti, imi zise acesta foarte convingator, dandu-mi seama ca din vocea lui nu decurgeau foarte bine lucrurile.
-Nu! Nu vreau sa vorbim nimic! i-am raspuns pe acelas ton ca la inceput, continuand sa-mi trag bratul. In plus am treaba, trebuie sa vizitez pe cineva, am continuat, reusind intr-un final sa scap de stransoarea lui, dar ma prinsese iarasi.
-Chiar trebuie sa vorbim! ma anunta el, impingandu-ma usor incat am facut cativa pasi in spate, asezandu-ma pe scaunul din fata mea.
Am aprobat din cap, facandu-mi deja un plan in minte. Ascultam ce avea de zis apoi puteam pleca linistit in sala 178 pentru a-i vedea bunica blondinei. I-am zis sa inceapa, facandu-i semn ca il voi asculta.
-Stiu ca nu o sa-ti vina sa crezi, dar tu, Matsuro, esti fratele meu mai mic!
Ochii mi se facura cat cepele la acele cuvinte, bufnind apoi intr-un ras usor nesimtit. Am vrut sa ii spun ca se insela amarnic, ca ma confunda sau cine stie, ca nu aveau sa ii mearga glumele cu mine. Eu nu aveam niciun frate, asta era clar ! Nu am apucat sa ii zic aceste cuvinte ca-si aseza degetul aratator pe buzele mele parca spunandu-mi din priviri sa-l ascult atent, apoi sa-mi spun punctul de vedere.
-Stiu ca nu ma crezi, insa am dovada. Bine, dovada nu este la mine, dar vreau sa fac rost de ea cat mai repede. Inaru este un obstacol pentru mine. Si el stie asta si ti-a ascuns tot timpul, iar acum doua saptamani cand am venit acasa la voi si v-am interupt se opri pentru scurt timp si-si drese vocea, tusind pronuntat. Atunci cand m-a vazut a fost foarte socat. Ce-i drept si eu am aflat de la el ca un tip numit Matsuro este fratele meu mai mic. Stiam ca am un frate, dar credeam ca a murit de mult intr-un accident de masina. Nu numai el imi e un obstacol, insa si eu ii sunt lui. Motivele pentru care ti-a ascuns asta sunt necunoscute pentru mine, insa Matsuro, crede-ma, nu vreau sa te mint. Vreau doar sa-mi promiti un singur lucru: nu-i povesti lui Inaru ca ai vorbit cu mine! Tine secret tot ce ti-am zis pana acum sau doar incearca macar. Voi face rost de acea dovada si te vei convinge ca-ti sunt frate.
As fi ramas cu gura cascata la spusele lui daca inca nu-si tinea degetul pe buzele mele. Vorbele sale ma socasera, chiar daca nu pareau foarte adevarate, Kiru era prea convingator. Am vrut sa-l intreb de ce nu mi-a zis pana acum, de unde stia ce ii sunt frate mai mic si de unde avea sa faca rost de acea dovada, insa n-am avut timp caci disparu ca intr-o ceata, lasandu-ma pe mine acolo cu ochii-n soare.